Încotro pleci e clar, dar de unde vii?

Pe vremea mea se spunea că odată ajuns (din greșeală!) împărat, prima decizie a impostorului este de a-și omorî tatăl, ca să nu se știe de unde vine.

Din fericire și spre deosebire de ”eroul” glumei desuete de mai sus, noi suntem mai toți mândri de originea noastră și ne lăudăm cu educația primită acasă, cu cei clasici șapte ani (de fapt numai șase) petrecuți în casa părintească, absorbind primele noțiuni educative de comportare și cultură generală.

Până aici totul e in ordine, și atunci unde e baiul?! Răbdare…

Orice individ crescut și educat într-o anumită parte a lumii posedă noțiunile elementare legate de istoria locurilor sale. El le învață din fragedă copilărie, iar apoi, aprofundează datele primite în funcție interesul și preocupările sale, își lărgește cunoștințele și în felul acesta se încadrează în mod natural în atmosfera țării în care trăiește.

Care francez din ziua de azi nu știe cine a fost Napoleon, deși ilustrul personaj a trăit în urmă cu mai bine de 200 ani? Englezul de rând știe de Churchill, iar austriacul de Maria Theresia și americanul de Lincoln, ca nu mai vorbim de israelianul și cunoștințele lui despre Moise și regele David.
Îmi amintesc cu plăcere de acele prime luni de existență israeliană, când încercam să rup din timpul alocat luptei pentru o aclimatizare profesională rapidă și reușită, cu scopul de a citi cât mai mult despre istoria Israelului, plasată pe fondul celor 3-4000 ani de existență a poporului evreu, din care făceam parte și în mijlocul căruia mă pregăteam să trăiesc până la sfârșitul vieții.

Această dorință se perpetuează până în ziua de azi și am convingerea că nu sunt un exemplu izolat și că mulți emigranți mai noi sau mai vechi îl invidiază pe israelianul din născare, printre altele pentru că el s-a adăpat de la început la fântâna cunoștințelor legate de țara și de poporul său.

Nu de mult am avut ocazia să vorbesc și să scriu despre cele două binecunoscute noțiuni de biologie generală: filogenia și ontogenia. Îmi cer scuze celor care cunosc definițiile acestor două subiecte, dar le voi explica pe scurt. Filogenia se ocupă cu etapele dezvoltării fiecărei specii de-a lungul vremurilor. Ontogenia este definită ca dezvoltarea fiecărui organism în parte, de la fertilizar și până la maturație, o evoluție care copiază în mare fazele filogenetice ale speciei.

Parafrazând definițiile de mai sus, am argumentat că pentru fiecare din noi istoria poporului și țării sale, de la început și până în vremea lui (sau a ei) este de fapt filogenie, iar istoria familiei sale, și a sa, este o formă de ontogenie, o istorie personală, dar care se încadrează în evoluția propriului său popor, pentru că familia sa face parte din istoria ”tribului” de care aparține.

Atunci cum se face că o bună parte din cei care trăiesc cu noi și alături de noi și care se mândresc cu faptul că de-a lungul timpului au acumulat noțiuni și detalii despre istoria poporului și a țării, nu au idee cine au fost străbunicii lor?!

Vă rog să participați la testul pe care (folosind cunoscuta mea impertinență!) îl folosesc din când în când, când mă aflu în fața unei persoane pe care doar apucasem s-o cunosc. Luați, vă rog, la întâmplare, pe oricine care vă iese în cale și întrebați, așa intr-o doară, dacă știe ceva despre bunicii bunicilor săi. Încercați testul pe numai zece persoane și trageți concluziile necesare. Eu susțin că nu veți găsi mai mult de doi dintre cei zece care să răspundă pozitiv (și adevărat!) la această simplă întrebare. Și eu sunt un optimist incorigibil!

(A propos, nici eu nu știu cine erau bunicii bunicilor mei, dar asta e deja problema mea personală.)

Așadar cum se face că mai toți ignorăm date din istoria îndepărtată a familiilor noastre? Cum se face că ne mulțumim de a ne cunoaște bunicii (dacă suntem norocoși să-i mai găsim în viață,  că eu nu mi-am cunoscut trei din cei patru bunici, iar cel de al patrulea mi-a dispărut din viața de toate zilele când aveam numai 11 ani…). De ce nu avem măcar un pic de curiozitate pentru a ști cine au fost cei care au creat familia în care ne-am născut? Nu există altă explicație decât aceea că trăim într-o goană permanentă.

După ce?

După rezultate pozitive în viața de toate zilele, după o educație și o activitate profesională care să ne asigure un venit lunar decent, după programe de destindere după o zi grea de lucru, sau după o săptămână în care cu greu am găsit timp să respirăm. Printre ele suntem ocupați și cu progeniturile noastre, cu necesitatea, dorința, de a le oferi tot ce au nevoie, material și spiritual. Și mai există și consortul sau consoarta, care odată ignorat/ă, pericolul este de obicei iminent.

Rezultatul este întodeauna același. Încet-încet părăsim scena vieții fără a avea grijă că după dispariția noastră nu va mai fi nimeni în stare să reproducă trecutul în fața noilor generații, care vor avea exact aceeași soartă ca a noastră: să bâjbâie în întunericul vremurilor de odinioară fără o făclie care să le lumineze calea spre cunoașterea propriei lor istorii.

Cunoașteți sindromul? Dacă nu, ar trebui să fiți fericiți, înseamnă că ați avut grijă de perpetuarea nu numai a speciei, ci și a partimoniului familial care vă aparține, vouă și numai vouă.

Oare greșesc atunci când mă îndoiesc că procentul ”grijuliilor” este foarte mic?!

Așa cum am mai scris cu alte ocazii, povestea familiei tatălui meu m-a dus doar până în anii 70 ai secolului al XIX-lea (despre familia mamei știu și mai puțin, noroc de articole din presa israeliană de acum mai bine de 40 ani, care vorbeau de Doctor Pesah, medic în Țfat acum peste 120 ani, al cărui descendenți direcți suntem sora mea și cu mine).

Ce n-aș da să știu mai multe despre familia străbunicului meu! Oare a avut frați și surori? Trebuie să fi avut, doar făcea parte dintr-o familie de evrei foarte religioși!

În urmă cu vreo 15 ani am ținut o conferință la congresul mondial de genealogie evreiască despre familia tatălui meu. Conferința a avut răsunet, dovadă că în săptămânile care au urmat am primit vreo zece mesaje pe e-mail, trimise de diverși indivizi care mă întrebau care e gradul de rudenie dintre noi, întrucât purtau acelaș nume de familie. Inutil a descrie regretul cu care am răspuns fiecăruia că nu am idee, pentru că eu cunosc doar pe descendenții direcți ai străbunicului meu, nimic mai mult.

Îmi amintesc perfect sentimentul de invidie pe care l-am încercat atunci când am citit cartea de amintiri a lui Norman Manea, (cred că e vorba de Întoarcerea huliganului) în care autorul povestește modul în care și-a imprimat pe bandă de magnetofon propria sa mamă, punându-i o mulțime de întrebări legate de istoria familiei. Ce n-aș fi dat să fi avut și eu aceeași idee genială și în felul acesta să pot imortaliza amănunte din saga celor două familii, paternă și maternă!

Nu am făcut-o și așa s-au pierdut definitiv și iremediabil date extrem de neinteresante pentru omenire, dar extrem de interesante – și importante – pentru mine și, sper, pentru odraslele familiei mele.

Cu regrete, nu se poate repara nimic, mi-am spus. Din regrete nu se poate construi nimic palpabil.

Și iată de ce în urmă cu câteva săptămâni am luat o decizie (pentru mine) crucială. M-am așezat în fața calculatorului și am început să-mi depăn cunoștințele și amintirile legate de istoria familiei tatălui meu. Puținele date pe care le posed sunt rodul unei munci intense a fiului nostru cel mare, dispărut de mai bine de 20 ani, care ca elev în clasa a IX-a a strâns mărturii de la toți cei care mai erau atunci în viață și a pus pe hârtie tot ce a aflat. Au urmat poveștile membrilor ramurii argentiniene a familiei și ale vărului meu primar, venit din Basarabia și stabilit acum 30 ani în Israel. Le-am pus pe toate la un loc și apoi am continuat cu propria mea istorie. La urmă spercă va apărea și o carte, într-un tiraj extrem de redus, pentru că acest volum va avea importanță, în cel mai bun caz, pentru un număr foarte mic de persoane.

Nu vreau să amăgesc cititorul. Este o muncă sisifică, plină de obstacole și de dezamăgiri. În plus, cu vremea amintirile se molipsesc de boala subiectivismului, fiind prelucrate de o memorie care nu le putea înmagazina în mod corect pe termen lung.

Dar departe de mine intenția de a descuraja pe cineva. Din contră, aș dori să folosesc ocazia aceasta pentru a împinge de la spate pe oricine interesat ca istoria sa personală și a celor ce au trăit înaintea sa să nu dispară odată cu el sau cu ea. Ideea este de a începe, după care urmează un interesant proces de investigare în rândurile urmașilor, în scopul descoperirii celui sau celei interesat/e să continue povestea și să o ducă mai departe.

Cu ce-aș putea să închei aceste rânduri?! Cu celebra frază care susține că cel care nu are trecut nu poate avea nici viitor. Sau cum se exprima Lailah Gifty Akita, cunoscuta activistă socială din Ghana: ”prezentul definește viitorul, iar viitorul se construiește pe fundalul trecutului”.

Gabriel Ben Meron

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

13 Comments

  • Andrea Ghiţă commented on February 7, 2020 Reply

    Nu pot să nu intru în această discuţie aducând un exemplu din preajma mea. Vasile Nussbaum (autor sporadic în Baabel) e singurul supravieţuitor din familia sa. Îmi povestea că mereu este în încurcătură când medicii care-l consultă îl întreabă de bolile ereditare. Avea 15 ani la deportare, nu a apucat să-şi întrebe părinţii (care erau tineri şi nu sufereau încă de nimic) de ce boli suferiseră bunicii care şi ei au pierit în Holocaust…Este tot un subiect legat de rădăcini…Totuşi, poveştile sau legendele familiei ne apar, uneori, ca nişte izbucuri. Un vecin i-a cunoscut pe bunici sau în diferite arhive apar informaţii legate de cineva cu acelaşi nume. O fi rudă. n-o fi? Am şi eu o poveste legată de acest subiect. În ediţia viitoare. Gabriel Ben Meron ne incită mereu la dezbateri, la meditaţii.

    • GBM commented on February 7, 2020 Reply

      Iata un aspect fff practic, la care nu m-am gandit (ce rusine, eu ca medic trebuia sa-l am in minte!!), si inca un motiv pentru a pune pe “hartie” ce stim noi azi despre ai nostril de ieri…
      Multumesc, Andreea.
      GBM

  • GBM commented on February 7, 2020 Reply

    Familia mea din partea mamei e “inscrisa” la Geni, si eu primesc date si stiri despre indivizi de care n-am auzit niciodata si care nu ma intereseaza.
    Arborele genealogic, dupa parerea mea, trebuie sa fie dublu: din partea mameei si din partea tatei, altminteri lucrurile se confunda.
    GBM

  • evagalambos commented on February 6, 2020 Reply

    Nu știu dacă aceste idei au îndemnat-o, dar mama mea ne-a povestit, de când eram mici, despre familie, ea cunoștea și familia tatălui meu, în plus bunica mea din partea tatălui ne povestea despre părinții ei, deci străbunicii mei iar două imense portrete au atîrnat pe peretele apartamentului, apoi al garsonierei unde a trăit bunica. Au fost zece copii în viață din 14 și ne-a arătat la Arad și casa unde a copilărit. Așa că eu, încă mai știu câte ceva. Cum nu am copii iar fratele meu care are, nu a făcut acest lucru, aceste date, din păcate, se vor pierde. Sincer, nu am răbdare să fac un arbore geneaologic. Poate, din câteva articole, amintiri, unele dintre ele le-am și scris, vor rămâne niște urme ale unei familii care, încetul cu încetul, se va stinge.

    • GBM commented on February 7, 2020 Reply

      Pacat…
      In absenta tutunului (!!) ne ramane rabdarea si cu rabdare se poate scrie ceva care sa ramana
      GBM

  • Schwartz Andrei commented on February 6, 2020 Reply

    Îți mulțumesc Gabi. De miine ma apuc sa aștern în scris tot ce știu despre familia mea.. Poate nepoții mei vor ști mai multe despre străbunicii lor. .

    • Andrea Ghiţă commented on February 6, 2020 Reply

      Cred că ar fi material şi pentru Baabel.

    • GBM commented on February 7, 2020 Reply

      Succes la treaba!!!
      GBM

  • Tiberiu Ezri commented on February 6, 2020 Reply

    Intr-adevar Gabi, ai abordat o problema importanta celor care le pasa de radacinile familiare. Si cu cat
    imbatranim, cu atat mai melancolici devenim si ne “agatam” de trecut.
    Sotia a reusit sa puna pe internet pe programul Geni, mii de nume, rude mai mult sau mai putin indepartate.

    • GBM commented on February 7, 2020 Reply

      Tibi,
      Numele nu sunt deajuns, copiii si nepotii sunt interesati in povesti….
      GBM

  • Peter Singer commented on February 6, 2020 Reply

    Superb articol! Sincere multumiri. Impartasesc gandurile Dvs. cu un singur add-on: in tulburata istorie a Europei centrale adica Austro-Ungaria sursele de informari sunt extrem de putine, multe fiind distruse intentionat sau nu. Tot ce era legat de “problema evreiasca” cu atat mai mult. Va doresc mult succes!

    • GBM commented on February 7, 2020 Reply

      Noi suntem sursele de informatii!!!
      Daca n-am apucat sa ne intrebam parintii si bunicii, cel putin noi sa incepem….
      GBM

  • Eva Grosz commented on February 6, 2020 Reply

    Wow ! Câtă dreptate aveți ! Și noi avem poze de la bunicii bunicilor, deci din mijlocul secolului al 19-lea, dar nu știm despre toți . Chiar în zilele acestea mă gândeam să fac ordine între ele și să scriu despre fiecare ce știu eu și ce știe soțul meu. Este bine de folosit aplicația de internet Geni în care se pot ramifica familiile de la cel mai bătrân cunoscut de famile, până la ultimul nou născut. Cel mai bogat arbore genealogic de familie pe care eu l-am văzut vreodată este făcut de verișoara mea Ezri Elisheva ,soția lui Ezri Tibi. Ea a depus o muncă enormă și o mai face și astăzi. Și soțul meu s-a ocupat de arborele genealogic, dar într-o proporție mult mai mică.. E sigur că e o muncă sisifică. Cu apreciere pentru aceste gânduri. Și pentru frumoasa scriere !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *