Urări de bine pe hârtie. Scurt istoric al felicitărilor

De când există oameni pe pământ, ne dorim să ne putem exprima gândurile şi mai ales sentimentele, într-un mod cât mai agreabil posibil pentru cei din jur, vrem să ne asigurăm că persoanele importante pentru noi sunt cât se poate de convinse că nutrim gânduri pozitive şi frumoase în ce le priveşte, le vrem binele, le urăm fericire, noroc, sănătate şi aşa mai departe. Şi tot de când lumea ne pare rău că gândurile frumoase, formulate cu atâta atenţie şi grijă, se vor disipa fără urmă concretă, de durată, după ce le-am rostit. Dintotdeauna simţeam nevoia, noi, oamenii de pretutindeni şi de oricând, să descoperim un mod de a opri timpul în momente speciale, sau măcar de a imortaliza acele cuvinte inspirate care s-au închegat după multă contemplare şi repetate încercări de a ne deschide sufletul în faţa celor dragi.

Se spune că aşa a luat fiinţă poezia. Şi pentru a găsi poeziei un suport care să-i faciliteze întipărirea mai eficientă în memorie şi/sau timp, versurile au fost asociate cu muzică – sau au fost redate în scris.

Dar nu toţi suntem capabili să ajungem la această măiestrie a artei cuvintelor. În acest context chiar strămoşii noştri mai puţin versaţi într-ale poeticii, dar care voiau să dea o formă perceptibilă ideilor, voiau să-şi exprime sentimentele în vorbe, trebuiau să se mulţumească cu câte o felicitare rostită în momente-cheie ale existenţei. Însă şi ei purtau în suflet dorinţa de a oferi mai mult decât atât. Doreau să înmâneze celor dragi un semn palpabil al gândurilor lor, doreau ca urările lor să nu se piardă, să nu fie uitate a doua zi. Şi aşa s-a născut felicitarea pe suport material.    

Prin urmare, felicitările au o istorie destul de îndelungată. În cultura sumerienilor exista tradiţia de a trimite mici tăbliţe de lut cu urări, încă din mileniul trei înaintea erei noastre. În China antică, mai exact în Epoca Bronzului, oamenii făceau schimb de urări de bine de Anul Nou, caligrafiate cu mare migală pe bucăţi de bambus; ulterior, după invenţia hârtiei (în jurul anului 100 era noastră) pe hârtie (de orez, bunăoară!) sau mătase, textul fiind frumos decorat cu diferite detalii ornamentale, elemente brodate şi picturi în miniatură, cu ocazia diferitelor momente deosebite din calendar sau din viaţa personală, cum ar fi fost preluarea unei funcţii oficiale importante. Egiptenii la rândul lor au desenat încă din vremurile dinastiilor din Vechiul Regat simboluri aducătoare de noroc, bunăstare şi fericire pe mici suluri sau bucăţi de papirus, înmânate în cadrul diferitelor festivităţi.

Felicitare egipteană pe papirus, din Epoca Bronzului

Felicitare egipteană pe papirus, din Epoca Bronzului

În unele regiuni şi în unele situaţii mai aparte, aceste urări îndeplineau şi funcţii ritualice sau magice, servind drept amulete celor plecaţi într-o călătorie (reală sau iniţiatică), aducătoare de noroc pentru următoarea perioadă din an sau din viaţă, sau pe post de zălog de „nu mă uita”, deci unor exemplare li se atribuiau şi alte caracteristici, dincolo de rolul lor comunicaţional şi simbolic. Dar şi atunci existau altele, mai puţin încărcate de semnificaţie, destinate de exemplu celor aflaţi într-o relaţie mai oficială, fără surplusul nevoii de protecţie, afecţiune şi conotaţii spirituale.   

Obiceiul de a asocia cuvintele cu un substrat simbolic, pe un suport material înmânat (sau trimis) destinatarului a fost preluat mai apoi de alte popoare, de pe alte plaiuri, astfel pe la începutul secolului XV oamenii ţineau deja şi în Europa să nu-şi exprime urările de bine doar prin „vorbe-n vânt”, ci să confecţioneze felicitări mai de durată dintr-o bucată de hârtie împăturită la mijloc, cu mesajul personal în interior, cu numele destinatarului pe partea din faţă şi cu diferite ornamente lipite, pictate, desenate înconjurând acest nume. Ulterior s-a trecut la simplificarea sarcinii celui care intenţiona să transmită sentimente prin intermediul felicitărilor şi multe dintre aceste ornamente erau gata imprimate pe hârtia destinată acestui scop, folosind diferite mijloace de producţie în serie. În Germania de exemplu se puteau cumpăra aşa numite „blancuri” de felicitări de Anul Nou, imprimate cu ajutorul xilogravurii, încă din anii 1400, dar nici atunci nu a dispărut dorinţa de a crea felicitări-unicate, făcute de mână: de Ziua Sfântului Valentin în multe regiuni europene se scriau mesaje de dragoste pe felicitări personalizate sau chiar confecţionate pe de-a-ntregul în casă.

Felicitare de Anul Nou
Felicitare de Ziua Îndrăgostiţilor
Recunoştinţă

Prin anii 1800 în multe ţări s-au descoperit posibilităţile economice oferite de această dorinţă a oamenilor de a se asigura că urările lor de bine au un carcater mai puţin efemer şi s-a născut o industrie întreagă a felicitărilor produse în masă. Primele felicitări de Crăciun de exemplu datează din Londra anului 1843, când Sir Henry Cole i-a cerut artistului John Calcott Horsley să creeze un design special pe baza celor mai comune simboluri şi urări asociate cu această sărbătoare. Şi interesul viu a făcut ca în anii 1860, companii de renume şi marile edituri să apeleze la artişti cunoscuţi, cum era Kate Greenaway sau Walter Crane, pentru a crea ilustraţiile şi întregul design al felicitărilor, transformate în produse foarte populare şi aducătoare de profit neaşteptat de mare.

Felicitare din anii 1800

În Franţa felicitările s-au răspândit prin secolul XVII, iar tradiţia şi stilul lor a avut un impact semnificativ şi asupra unor domenii care aparent nu aveau nicio legătură cu o banală felicitare, cum ar fi cărţile de vizită: bucăţi de carton cu date personale (nume, funcţie, adresa de contact) decorate cu detalii pur ornamentale, sau cu simboluri tipice pentru profesia respectivă. Această modă a ajuns chiar până la curtea ţarului Rusiei, unde mareşalul Aleksandr Vasilievici Suvorov se bucura de o faimă aparte datorită cărţilor sale de vizită, care erau nişte opere de artă în miniatură. (Tot în acest context am putea vorbi şi despre etichetele cunoscute sub denumirea „ex libris”, care din simple însemne cu informaţii înscrise sau lipite în carte cu numele şi/sau datele de identificare ale proprietarului acesteia, au ajuns cam prin secolul XVI-XVII să fie nişte cartonaşe bogat şi migălos ilustrate cu imagini simbolice, inspirate din tezaurul deja format şi binecunoscut al felicitărilor, dar cum aceste etichete nu îndeplineau condiţia de bază a felicitărilor, şi anume de a transmite urări de bine unui destinatar cu o ocazie obiectiv stabilită, le menţionăm doar în treacăt şi în paranteză.) 

Dar felicitările însemnau, desigur, mult mai mult decât un simplu mijloc de informare cu privire la nume şi funcţie. Erau în esenţă o referinţă la anumite relaţii interpersonale, ca un apel la interacţiune dincolo de limitările datorate condiţiilor spaţio-temporale, o exprimare a unui gând care să asigure continuitatea relaţiilor interpersonale existente, în ciuda distanţei sau a sporadicităţii evenimentelor trăite împreună.

 

Felicitare de aniversarea zilei de naştere

În Regatul Unit această formă de interacţiune a rămas deosebit de populară până azi. Statisticile spun că un cetăţean britanic trimite sau înmânează anual 55 de felicitări de tot felul (cu ocazia diferitelor sărbători oficiale sau personale, cu ocazia zilelor de naştere, absolvirilor, căsătoriei, naşterii copiilor, mutării în casă nouă, Ziua Mamei, Ziua Tatălui şi aşa mai departe, dar în ţările cu populaţia vorbitoare de limbă engleză există tradiţia de a trimite urări de însănătoşire persoanelor bolnave sau mesaje de condoleanţe, notate în format tipic felicitărilor: o foaie împăturită, cu imagine bazată pe simboluri în partea exterioară şi text personalizat în interior), ceea ce generează în economie tranzacţii de peste un miliard de lire, cheltuite pe felicitări procurate din comerţ, sumă la care se adaugă cele din industria confecţionării felicitărilor, foarte la modă atât în Europa de Vest, cât şi în Canada, Australia sau Statele Unite, unde pe lângă faptul că anual se ajunge la peste 7 miliarde de dolari cheltuiţi pentru peste 6,5 miliarde de felicitări procurate din comerţ, numeroase companii mai mici sau mai mari trăiesc de pe urma vânzării produselor specializate, cum ar fi carton colorat pentru felicitări, ştampile de cauciuc sau din silicon cu imagini şi simboluri de colorat, perforatoare cu model şi diferite alte materiale şi echipamente de bază pentru ca doritorii să-şi confecţioneze singuri felicitările de care au nevoie. Astfel de companii există şi funcţionează cu succes şi în Regatul Unit, Canada, Germania, Franţa, Olanda, Spania, Austria, să numim doar ţările cu cele mai cunoscute brand-uri. Şi pentru a-i ajuta pe cei cu spirit creativ în acest proces, există canale de televiziune, respectiv site-uri cu filmări video în care meşteşugari pricepuţi – sau chiar artişti – oferă lecţii gratuite şi modele de urmat pas cu pas, pentru ca cei care doresc să-şi poată însuşi cunoştinţele necesare confecţionării unor felicitări personalizate. Desigur, pentru cei interesaţi de mijloace şi tehnici mai profesionale, care să rezulte felicitări cu aspect şi calităţi de artă în sensul clasic, există cursuri cu plată, unele online, altele fiind organizate în oraşe cu tradiţii în acest domeniu. Nici artiştii plastici, pictorii şi graficienii renumiţi din ţările menţionate mai sus nu consideră că ar fi ceva jenant să creeze felicitări trimise sau înmânate celor dragi, sau chiar vândute/cumpărate ca adevărate opere de artă în miniatură. Acestea sunt, fireşte, tot atâtea unicate, o bună parte din vraja felicitărilor confecţionate de mână fiind dată de caracterul lor inedit, personalizat şi irepetabil.

Felicitări realizate manual

Dar cine nu-şi aminteşte de felicitările muzicale, atât de populare într-o vreme şi la noi, spre marea încântare a copiilor de atunci (şi tăcuta disperare a părinţilor, care ascultau de zori şi până seara aceeaşi melodie compusă din sunete uşor metalice)? Sau de felicitările 3 D, pe care le deschideai şi din obişnuita structură a celor două planuri ale felicitării (a cartonului îndoit) se ridicau elemente minuţios lipite şi împăturite pentru a crea acest efect tridimensional? Cine n-a visat cu ochii deschişi în copilărie, contemplând o felicitare cu imagine de iarnă cu zăpadă din sclipici alb şi stele din bucăţele de hârtie metalizată? Kitsch, da.

Ulterior am învăţat despre kitsch, despre artizanat şi artă clasică. Dar în copilărie mulţi dintre noi ne-am minunat şi ne-am bucurat să avem felicitări atât de (uneori chiar mult prea) bogat colorate. Într-o lume tot mai umbrită de lipsuri de tot felul, tot mai săracă în basm şi frumuseţe, noi ne mulţumeam şi cu kitsch. Dar fără să ştim, căutam şi atunci unicatele. O felicitare de pe raftul librăriei sau al oficiului poştal, produsă în masă şi ieftină, de care avea toată lumea, nu însemna mare lucru decât pentru destinatar, din cauza mesajului personal din interior, scris de expeditor. Dar prima felicitare muzicală, prima cu sclipici, prima cu efect 3 D, sau orice felicitare cu imagini de care nu mai văzuse niciunul dintre noi te putea propulsa repede în fruntea celor mai invidiaţi copii de pe stradă sau din clasă. Dar nu asta conta. Ci acel moment magic de visare, când o imagine neaşteptat de frumoasă te purta într-o lume unde fiecare felicitare putea fi o adevărată operă de artă, şi înainte de toate era o reflecţie sinceră, superbă a urărilor de bine, unde nimic nu e pierdut, atâta timp cât mai avem dorinţa de a ne trimite câte o felicitare.   

Ilona Simon

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

2 Comments

  • Andrea Ghiţă commented on February 22, 2020 Reply

    Mi-a plăcut articolul. Cred că şi cu felicitările e la fel ca şi cu cărţile. Poţi citi cu e-reader, dar e altceva când răsfoieşti o carte şi o aşezi pe raft. Poţi primi felictări via internet, dar e altceva când ţi le pune poştaşul în cutia de scrisori şi le poţi păstra într-o cutie de suveniruri. Mai e şi plăcerea de a le confecţiona şi a le dărui, pe care o împărtăşeşte şi autoarea.

    • Ilona Simon commented on March 2, 2020 Reply

      Mulţumesc pentru apreciere. Şi da, sunt şi eu convinsă că nimic nu poate înlocui plăcerea de a ţine în mână un obiect făcut/trimis cu drag de cineva. Ca un memento al gândurilor frumoase… Desigur, ne amintim oricum de momentele, cuvintele, sentimentele deosebite. Dar un obiect palpabil ne aminteşte de ele şi ne înseninează sufletul şi în momentele stresante, când fără aceste suveniruri poate nu ne-am gândi la ele. Eu sunt convinsă că oamenii se vor întoarce la simboluri şi la obiectele care le întruchipează.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *