Vaporul Ruslan – o sută de ani de la „Mayflower” israelian

În România, chiar și în Israel, puțini din cei care se interesează de istoria sionismului în secolul XX cunosc povestea unor nave care de-a lungul a peste 30 de ani au adus mii de olim hadașim (noi veniți), unii legali și mulți ilegali. Sunt cunoscute doar câteva vapoare, printre care Exodus, Patria, Struma. Au fost însă sute de vase, venite din toate porturile Europei, multe dintre ele din porturi românești. De aceea voi începe o serie de articole, din când în când, despre cele mai renumite vapoare care au adus imigranți.

Vaporul cunoscut sub numele de „Mayflower israelian” a părăsit portul Odesa în noiembrie 1919, ajungând la Iafo după multe peripeții. Cei 670 de călători al acestui mic vas, mai degrabă o barcă mare, sunt considerați debutul celui de al treilea val de imigrație, baza intelectuală și ideologică a anilor următori, a idealismului și a spiritului de țabar (țepos pe dinafară, dar dulce pe dinăuntru, ca fructul de cactus) al celor născuți în țară. Această aliya a avut loc între anii 1919-1923 și în cadrul ei au venit aproximatic 35.000 de imigranți, cunoscuți ca deschizători de drumuri și ca intelectuali. 670 de olim pare un număr nesemnificativ, însă el reprezenta 1% din populația evreiască din Palestina de atunci. Faima vaporului se datorează unui grup de vreo 60 de pasageri care împreună cu copiii lor au stat la baza intelectualității și a artiștilor din perioada interbelică și până în zilele noastre.

Povestea începe în 1918 în Palestina. Un grup de evrei din Țfat și Iafo au hotărât să plece în Austria, ei fiind cetățeni austrieci. (Pe lângă cetățenia otomană, mulți evrei aveau și cetățenia unei țări europene.) Drumurile maritime fiind blocate, ei au plecat pe uscat, prin Siria și Constantinopol spre Odesa. Ucraina era încă sub dominație austro-ungară și de acolo sperau să ajungă la Viena. Dar între timp armata rusă albă a cucerit Ucraina de sud, inclusiv Odesa, iar acești evrei din Palestina au devenit refugiați. Situația lor era deplorabilă, erau înfometați și fără adăpost. Un grup de tineri din Odesa, care aparțineau diferitelor mișcări sioniste de tineret, au constituit „Comitetul refugiaților din Ereț Israel”, care avea ca scop să-i repatrieze după terminarea războiului. Ei i-au ajutat și i-au adăpostit în cazarma austriacă, rămasă părăsită

Tot atunci, din cauza războiului civil început cu venirea bolșevicilor, la Odesa s-au adunat mulți evrei din toate colțurile Rusiei și Ucrainei. În sec. al XIX-lea și în prima parte a sec. XX Odesa era poarta maritimă spre Ereț Israel. Existau curse regulate între Odesa și Iafo. Conducătorii asociațiilor sioniste din oraș au profitat de ocazie, încercând să strecoare printre repatriați cât mai mulți evrei care voiau să plece în Ereț Israel. Doi dintre liderii populației evreiești din Israel, Menahem Usișkin și Meir Dizengoff (primul primar al Tel Avivului), au apelat la ministrul de externe al Britaniei, Lord Carson, explicându-i că acești oameni nu sunt bolșevici.

Ca acești evrei să poată pretinde că sunt refugiați din Palestina, li s-au organizat cursuri de pregătire, predate de tineri din Palestina. Ei au învățat multe despre țară, chiar și amănunte cum ar fi numele străzilor din Tel Aviv (încă nu erau multe!). Au fost sute de cereri pentru a se alătura grupei. Familii au vândut tot ce aveau ca să-și finanțeze călătoria. Între timp comunitatea din oraș a negociat cu proprietarii vasului Ruslan, care, văzând cererea, au mărit prețurile. Și autorizațiile de plecare erau greu de obținut. Emigranții au primit documente false.

În noiembrie 1919 vasul a plecat în grabă spre Iafo. Plecarea a fost precipitată de teama că situația politică se va înrăutăți și că bolșevicii vor cuceri regiunea, ceea ce s-a și întâmplat. Trecuseră doi ani de la revoluția bolșevică din noiembrie 1917. Războiul civil din interiorul Rusiei se terminase. El mai continua doar în vest, mai ales în sudul Ucrainei, unde albii mai aveau succese.

De obicei drumul dura cel mult o săptămână, dar din cauza vremii proaste și a furtunilor, drumul a durat 21 de zile. Oriunde oprea vaporul, călătorilor nu li se permitea să coboare pe țărm, de frică că ar putea fi agenți bolșevici. La Iafo nu a putut ancora din cauza vremii și au fost nevoiți să continue spre Egipt. Vasul a ancorat în sfârșit la Iafo în 19 decembrie 1919, care era a treia zi de Hanuca. Evreii din Ereț Israel, aproximativ 50.000-60.000 la număr, au sărbătorit faptul că un grup atât mare de evrei li s-a alăturat într-o singură zi. Evreii din Tel Aviv au ieșit pe străzi și au dansat de bucurie. Vaporul ancora în afara portului. Vaporașul care trebuia să-i aducă pe călători la țărm i-a ieșit în întâmpinare, purtând un steag alb-albastru. A doua zi s-a scris în ziare că acesta este „primul vas evreiesc”!

Trecuse abia o lună de la sfârșitul Primului Război Mondial. În Ereț Israel tocmai se stabilise mandatul britanic. Noul guvern funcționa deja, dar guvernatorul, evreul Herbert Samuel, încă nu sosise.

Importanța acestui vas a fost mai conținutul lui uman. Cel puțin 60 din călători erau deja celebri sau au devenit celebri în anii următori. În timpul călătoriei unul dintre pasageri, inginerul Iaakov Spivak, a făcut următoarea statistică: două treimi dintre pasageri aveau sub 30 de ani și numai 10% aveau peste 50 de ani. Erau 344 de bărbați și 276 de femei. Peste 50% știau bine ebraica (peste 70% dintre bărbați și sub 30% dintre femei). 292 aveau profesii, restul erau femei fără profesie și copii.

Josef Klausner

Cea mai renumită personalitate de pe vapor era fără îndoială Joseph Klausner, profesor de istorie, literatură și limbă ebraică și redactorul șef al Enciclopediei Iudaica. A candidat la prima președinție a statului Israel – până la urmă a fost ales Haim Weizmann. A fost profesor de literatură ebraică la Universitatea Ebraică din Ierusalim. A primit numeroase premii, printre care Premiul Israel în 1958. Era specialist de talie mondială în cercetarea legăturilor dintre iudaism și creștinism. A scris numeroase cărți în acest domeniu, printre care „Isus din Nazaret” și „Isus și Pavel” – ambele au apărut în mai multe ediții în SUA. A fost unchiul scriitorului Amos Oz și în cartea „Poveste despre dragoste și întuneric” apar numeroase povești și întâmplări în legătură cu el. Eu nu l-am cunoscut personal fiindcă a murit când eu am început liceul, dar el și-a pus amprenta peste toți cei care se ocupă cu reînvierea limbii ebraice moderne. Se povestește că singura condiție pe care el a pus-o ca să se îmbarce pe vapor era să-și poată lua biblioteca sa științifică cu mii de volume. Biblioteca ocupa locul a patru călători. Și totuși, datorită poziției sale speciale, dorința i-a fost îndeplinită.

Rahel Bluwstein

A doua personalitate printre călători era poeta Rahel. Ea și Lea Goldbreg sunt cele mai mari poete israeliene contemporane. Numele ei era Rahel Bluwstein, dar în memoria israelienilor ea a rămas ca Rahel Hameșoreret (Rahel poeta).

A fost și Ionatan Ratoș, unul din cei mai mari poeți contemporani. El este cunoscut nu numai ca poet de avangardă, ci mai ales ca inițiatorul mișcării intelectuale HaCnaanim (Canaaniții), care susținea că israelienii adevărați sunt cei născuți în Israel și pentru care sionismul nu este relevant.

Pe bordul navei Ruslan se aflau și alți oameni de artă. Printre ei era renumitul dansator și coreograf Baruch Agadati, care a devenit primul producător și regizor de filme din Palestina. Ele sunt o mărturie inedită a vieții pionerilor evrei în primele kibuțim și moșavim din perioada interbelică. Aceste filme au fost adunate și restaurate de o fundație întemeiată și condusă de marele regizor evreu Steven Spielberg. El a donat colecția care-i poartă numele Universității Ebraice din Ierusalim și filmele sunt disponibilr pe internet.

Încă un om de scenă era actorul Meir Teomi, tatăl și mai renumitului actor Oded Teomi.

Printre pictorii veniți pe acest vapor erau Ițhak Frenkel, Pinhas Litvinovsky, Iosef Constant și mai ales pictorul și primul caricaturist din Israel, Arie Navon. Împreună cu el a sosit și fratele lui, dramaturgul și compozitorul Șmuel Navon, care a compus printre altele cântecul Arța alinu (Am imigrat în țară), pe care îl învață fiecare nou-venit.

Printre călători era și Moșe Glikson, care a fost timp de mulți ani redactorul șef al ziarului Haareț. Printre viitorii politicieni era Israel Guri, membru în Kensset și tatăl marelui poet Haim Guri. Era și Rahel Cohen-Cagan, semnatară a Declarației de Independență și membră a primului Knesset. Iar Roza Cohen a ajuns în conducerea sindicatelor (Histadrut) și a fost mama lui Ițhak Rabin.

Pe vas se aflau doi dintre cei mai cunoscuți arhitecți din Israel: Iehuda Meghidovici, cunoscut ca regele stilului eclectic în arhitectură și Zeev Rechter, părintele stilului Bauhaus, reprezentat prin multe clădiri din Tel Aviv din perioada interbelică. Fiul său, Iaakov Rechter, poate cel mai renumit din această dinastie de arhitecți, a primit chiar Premiul Israel pentru arhitectură. Nepotul, arhitectul Amnon Rechter continuă tradiția familiei, spre deosebire de frații lui, compozitorul Ioni Rechter și actrița Dafna Rechter.

Nu lipseau nici medicii. Haim Yaski a ajuns directorul spitalului Hadassah din Ierusalim și a fost ucis în 1948, în convoiul care mergea spre spitalul rămas izolat pe Muntele Scopus. Iar Arie Dostrovsky a devenit decanul facultății de medicină de la Universitatea Ebraică din Ierusalim.

Toți acești intelectuali deosebiți au venit într-o singură zi. Toți erau tineri și au dat un impuls considerabil dezvoltării culturii, științei și artei. Influența lor se resimte până în zilele noastre. Israel este un lider mondial în inovații de ultima oră, atât în domeniul militar cât și civil, de la primele drone folosite pe câmpul de luptă până la aplicații ca Waze sau Mobileye, fără care nu se pot concepe mașini fără șofer, de la cel mai mare număr de Premii Nobel relativ la populație și până la Premiul Oscar , mai exact actriței israeliene Gal Gadot – Wonder Woman, invitată să prezinte o gală a acestui prestigios premiu pentru cinematografie.

Asher Shafrir

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

One Comment

  • Ivan G Klein commented on February 23, 2020 Reply

    Interesant .

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *