Nu ştiu dacă puteam să găsesc o definiţie filologică mai precisă a frumosului, decât cea propusă de Immanuel Kant în Critica facultăţii de judecare: „Frumosul este ceea ce place în mod universal fără concept”. Şi totuşi, când elevii mei mă întrebau la şcoală ce înseamnă, ce presupune această categorie estetică, eu mă gândeam mereu la cuvintele simple ale bunicului meu şi le-am răspuns: „frumosul e ceea ce ne face oameni”.

De aceste cuvinte îmi aminteam ori de câte ori admiram imagini care prezentau picturi rupestre, castele măreţe sau capodopere ale orfevrăriei, artă populară de pe insula nu-ştiu-care, gestul delicat al unei balerine din Lacul lebedelor, sau eforturile unui tânăr muzician de a-şi însuşi Capriciile lui Paganini. Omul niciodată nu s-a mulţumit să aibă ce mânca, ce îmbrăca şi unde dormi, nu-i era de ajuns nici să-i fie alături cineva cu cine să împartă aceste necesităţi de bază. Şi un căţeluş are nevoie de hrană şi culcuş şi oferă dragoste sinceră şi necondiţionată, mai ceva ca un om, dar nu cunoaşte ideea de frumos.

Când am văzut un fragment dintr-un film documentar înregistrat într-o tabără de refugiaţi cu o fetiţă îmbrăcată foarte modest, zâmbind cu gura până la urechi de mândrie că a reuşit să facă o perdea pentru o căsuţă de păpuşi încropită dintr-o cutie de carton, am simţit pe cap mângâierea bunicului meu, care se străduia de ore întregi să cioplească un bol pentru bunica. Bolul de lemn de esenţă tare era şlefuit în interior până la netezime perfectă, iar pe exteriorul conceput şi realizat cu mare migală am revăzut pisicile bunicii care se hârjoneau deşirând un ghem de lână, ghivecele de flori de pe pervaz şi chiar ochelarii ei mereu uitaţi te miri pe unde. Eu l-am întrebat dacă bunica nu s-ar fi bucurat cu un bol mai simplu, deoarece din mişcările lui încete şi greoaie mi-am dat seama că îl chinuiau din nou durerile degetelor diforme de artroză. Chiar dacă bunica îi ceruse doar un bol și nu se aştepta la nimic spectaculos, el simțea nevoia să creeze ceva frumos. Iar când l-am întrebat de ce, mi-a spus: „deoarece frumosul ne face oameni. În sufletele oamenilor se ascunde câte o scânteie din esenţa lui Dumnezeu şi această scânteie din Creator simte nevoia să creeze”.

„Ai văzut tu ceva urât în natură?” – m-a întrebat bunicul, la care eu am cam strâmbat din nas: „Nu ştiu ce să zic de viermişori…” Bunicul nu s-a supărat, ci doar a ridicat din umeri: „De viermişori nici eu nu ştiu ce să zic. Dar parcă-mi amintesc că săptămâna trecută ai încercat s-o convingi pe fetiţa sosită în vizită din Bucureşti că broaştele nu sunt diabolice, nici urâte, că de fapt broscuţa e o minunăţie care ne scapă de ţânţari şi de alte insecte, pe deasupra ştie să cânte, să sară şi la nevoie să parcurgă şi distanţe mari pe uscat. La început era mormoloc, deghizat în peştişor care nu putea nici să respire dacă îl scoteai din apă. Ca broscuţă însă ştie să prognozeze vremea de mâine, arată unde este apă bună de băut şi aşa mai departe. Pentru tine broscuţa e drăguţă şi exemplu de urmat. O admiri şi visezi să te transformi şi tu din mormolocul de fetiţă, incapabilă să facă multe lucruri pe care doreşti să le faci, într-o femeie capabilă să atingă ţeluri pe care încă nici nu ţi le imaginezi. Pentru ea broscuţa a fost doar o jivină de speriat. Poate că ce e urât pentru un om, e frumos pentru altul. De aceea spun că frumosul ne face oameni. Frumosul pe care dorim să-l creăm şi frumosul pe care îl vedem în jur şi îl apreciem. Pisicile de exemplu nu văd ce e frumos. Ele ştiu ce e bun, dar nu cred că simt nevoia să facă ceva frumos și nu apreciază ceva doar pentru că e frumos.”

Explicaţia m-a mulţumit atunci şi mi se pare satisfăcătoare şi azi. Între timp am aflat câte ceva şi despre pasărea numită în limba engleză bowerbird, o specie de pasăre-grădinar care construieşte un umbrar decorat cu obiecte de culoarea albastră, dar această operă e menită numai să atragă femela. Adică femelele. Cât mai multe, cât mai frumoase şi mai sănătoase, după care masculului nu-i mai pasă nici de femele, nici de puii ei. E o strategie adoptată într-un context anume, legată de capacitatea de a se evidenţia în scop reproductiv.

Oamenii simt nevoia să creeze frumuseţe când nici nu se gândesc la vreun obiectiv concret. Personalitatea umană este determinată într-o măsură semnificativă de creativitate, utilul se îmbina încă din vremuri demult uitate cu frumosul. Iar copiii (care nu au auzit de psihologie, de scopuri spirituale sau obiective concrete) desenează, modelează, cântă, împletesc şi aşa mai departe, pur şi simplu din nevoia intrinsecă de a o face. Dezvoltarea imaginaţiei celor mici se leagă strâns de dezvoltarea capacităţii de gândire, vorbire şi acţionare. Imaginaţia creatoare stimulează memoria, capacitatea de orientare în spaţiu, de procesare a traumelor, stimulează inteligenţa emoţională. Creativitatea este recompensată de bucuria sau plăcerea contemplării rezultatului, iar testele efectuate de dr. C. Dunkel Schetter par să demonstreze că nu numai activitatea dusă la bun sfârşit, ci chiar şi gândirea creativă stimulează funcţiile reparatorii ale sufletului și chiar ale corpului. În acest context Donald W. Winnicott susţine că creativitatea e caracteristica de bază a existenţei umane şi este de fapt o trăsătură autotelică, adică imboldul este unul interior şi se asociază cu un sentiment intrinsec de împlinire, deci activitatea creatoare nu are neapărată nevoie de stimuli externi (autos adică pentru, de la sine şi telos adică obiectiv, consecinţă, rezultat).

Gândirea creativă a fost, desigur, analizată de mulţi cercetători. Frank Barron a conchis încă în anii 1960 că această trăsătură se asociază cu un coeficient ridicat de inteligenţă, stabilitate emoţională, capacitate de gândire abstractă, empatie şi raţionament inovator. Abraham Maslow (despre care am auzit cu toţii, cel puţin în contextul teoriei ierarhiei nevoilor umane, adică renumita piramidă Maslow) consideră că cel mai important factor în gândirea creativă este componenta auto-împlinirii.

Dar din orice perspectivă ştiinţifică am privi datele, cert este că omul a simţit dintotdeauna nevoia de a crea, dincolo de necesităţi concrete şi imediate. A avut nevoie de haine, dar nu s-a oprit la aspectele practice şi a creat ornamente cu care să-şi împodobească îmbrăcămintea. (Chiar şi Ötzi, omul gheţarilor, care a trăit acum circa 5300 de ani, purta haine din petice de diferite culori, aranjate într-un model aspectuos. Am putea spune că bucăţile de piele erau croite şi cusute după un model prestabilit, după anumite reguli estetice. Să nu mai vorbim de moda diferitelor popoare antice, de obiectele de uz casnic sau domestic, decorate ingenios, etc.). Omul, cu o constituţie fizică destul de vulnerabilă în comparaţie cu majoritatea animalelor, a avut nevoie de adăpost, pe care şi l-a încropit sau l-a găsit/amenajat – după care a trecut la înfrumuseţarea lui. Chiar şi armele erau adesea gravate sau ornamentate, nu numai în scopuri magice, de a invoca puteri supranaturale, ci uneori din simţ pur estetic.

Aşa s-a născut arta. Arta populară, arta diferitelor societăţi şi culturi, arta care e întruchiparea nevoii omului de a crea şi de a contempla frumosul.

Toţi cercetătorii sunt de acord că gândirea creativă nu se reduce la estetică abstractă, fără a stimula inteligenţa şi raţionamentele practice. Fiecare logoped ştie că jocurile care dezvoltă motricitatea fină la copil vor contribui semnificativ la capacitatea sa de a pronunţa corect cuvintele şi îi vor stimula gândirea logică. În arsenalul unui specialist în domeniu vom regăsi activităţi ca modelarea figurinelor din plastilină, cântatul la instrument, pictatul cu degetele sau cu beţişoare de urechi. Ce are de-a face crearea imaginilor din pioneze de tip ciupercuţe pe planşe speciale cu capacitatea de a pronunţa clar anumite sunete?

Multe.

Omul este un sistem minunat de complex, care „ştia” unele tehnici înainte ca acestea să fie cercetate, etichetate şi descrise în volume de specialitate. Şi omul modern, care nu mai are timp pentru brodat şi croşetat, nu mai are timp pentru cioplit şi gravat, va învăţa de la specialişti că şi adulţii au nevoie de cărţi de colorat de exemplu pentru a se relaxa. Ştiinţa a dovedit că arta vindecă rănile sufletului şi dacă omul modern cumpără obiectele frumoase în loc să le creeze el însuşi, uneori este obligat de propria angoasă, de propriul nivel copleşitor de stres şi depresie să se întoarcă la activităţi creative pentru a ajunge la echilibru, linişte şi seninătate.

Strămoşii noştri au creat obiecte de uz concret şi le-au acoperit cu minunăţii ale artei. Noi cumpărăm totul din magazine și ne simţim neajutoraţi, înstrăinaţi, neapreciaţi, anxioşi. În occident, unde fiecare îşi poate cumpăra cam toate lucrurile de care are nevoie reală (şi mulţi îşi pot cumpăra şi lucruri care le plac, fără a avea nevoie reală de ele), oamenii au descoperit încetul cu încetul valoarea obiectelor create de mână. De aceea în Statele Unite, în Marea Britanie, în Germania sau Elveţia o cutiuţă cu 4-5 felicitări confecţionate acasă este un cadou foarte apreciat. Iar unde există cerere, mai devreme sau mai târziu apare şi oferta. În ţările menţionate au apărut companii care comercializează hârtie specială, ştampile din silicon sau cauciuc, perforatoare cu model, echipament pentru ştanţare, embosare… şi tot atâtea obiecte şi terminologii care la noi încă nu prea există deoarece noi, cei din România, am pierdut magia felicitărilor şi a cărţilor poştale. La noi hobby-urile creative n-au luat avânt, deoarece noi suntem convinşi că îmbrăcămintea cumpărată din magazine este mult mai valoroasă decât pulovărul tricotat de bunica, brizbrizurile ieftine din bazar sunt mai frumoase decât broderiile sau obiectele cioplite moştenite de la cei de la ţară.

Noi, cei din România, nu mai suntem atât de săraci încât să fim nevoiţi să ne confecţionăm în casă majoritatea hainelor şi a mobilei, cum făceau strămoşii noştri. Dar nu suntem nici atât de bogaţi încât să ne permitem să cumpărăm tot ce avem nevoie sau nu şi să ne dăm seama că de fapt adevărata valoare este obiectul făcut de mână.

(În paranteză fie spus, la noi nu numai că artizanatul şi hobby-ul creativ nu e încurajat și obiectele făcute manual nu au căutare – încă? – ci întreg sistemul de învăţământ cam neglijează educaţia în spirit creativ. Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică a recunoscut importanţa gândirii creative. În acest context a organizat în aprilie 2012 conferinţa intitulată Educating for Innovative Societies (Educaţia pentru societăţi inovative). Acolo s-a discutat îndelung şi cu amănunte ştiinţifice despre faptul că creativitatea nu se limitează doar la manifestări din domeniul artei, ci e un proces intelectual care poate fi valorificat în orice domeniu ştiinţific, profesional şi economic. De exemplu omul care gândeşte în termeni economici recunoaşte nevoia de a crea ceva cu mâna şi înfiinţează o companie care deservește această nevoie. Interesant că omul care a reuşit să dea curs imboldului creativ devine mai stabil din punct de vedere emoţional, mai inovativ şi mai eficient în toate celelalte domenii, deoarece „într-o lume unde capacitatea de adaptare la schimbări nu e un lux, ci o necesitate, creativitatea e o caracteristică esenţială de promovat”, după cum susţine şi Sir Ken Robinson, în Revoluţia creativă a educaţiei.)

Sinceră să fiu, pentru mine felicitările nu se asociază cu niciun concept economic. Ele înseamnă câte un portal magic spre lumea copilăriei, iar după ce am constatat că nu mi se mai trimit felicitări care să mă încânte, aşa cum făceau cele primite pe vremuri, am decis să mă apuc eu însămi să desenez, să pictez, să decupez, să lipesc şi să împodobesc bucăţi de carton colorat, să mă relaxez în procesul de creaţie şi să-mi amintesc de cuvintele bunicului: frumosul ne face oameni.

Nu am uitat nici de exemplul broscuţei de care fetiţa din Bucureşti s-a speriat, deci ilustrez articolul cu câteva dintre felicitările confecţionate de mine, cu precizarea: cele mai frumoase au fost momentele în care le-am creat, zâmbind şi amintindu-mi de bunicul care a cioplit o întreagă scenă pe bolul bunicii, deşi îl dureau degetele, fiindcă avea nevoie să creeze ceva frumos. Iar când l-am întrebat de ce, mi-a spus: „deoarece în sufletele oamenilor se ascunde câte o scânteie din esenţa lui Dumnezeu şi această scânteie din Creator simte nevoia să creeze”.

Ilona Simon