– Ți-am spus să nu luăm oferta acesta de croazieră, spuse Iair, vorbind cu Ilana, soția lui. E prea lungă și am presimțiri sumbre.

– Probabil că-ți lipsesc prietenii și meciurile de fotbal, îi răspunse Ilana. Eu sunt încântată, vom avea atât de multe lucruri interesante am văzut!

Erau plecați de șaisprezece zile într-o excursie în Orientul Îndepărtat, pe bordul vaporului italian Perla Asiei, împreună cu încă trei mii de turiști din toate colțurile lumii. Erau singurii israelieni. Repartiția cabinelor la același preț s-a făcut în ordine alfabetică a țării de origine și astfel Ilana și Iair au ajuns vecini cu o familie iraniană și cu una din Islanda.

În ziua a șaisprezecea ajunseră la Yokohama, dar în loc să coboare pentru a vizita orașul, la bordul vasului s-au urcat mai mulți japonezi îmbrăcați în haine de protecție și i-au anunțat că toți pasagerii vasului Perla Asiei sunt în carantină pentru o perioadă de paisprezece zile, nu au voie să părăsească vasul și sunt rugați să stea în cabinele lor. Ilana și Iair n-au prea urmărit emisiunile de știri și nu știau despre proporțiile epidemiei cu noul tip de coronavirus CoViD 19. Autoritățile japoneze au inițiat izolarea persoanelor de pe vas ca o măsură preventivă pentru a opri răspândirea epidemiei în Japonia, având în vedere că un pasager venit din Hong Kong era infectat cu virusul nou.

– Ei poftim, ți-am spus eu că nu va fi bine, spuse Iair. Timp de cinci zile li s-a interzis să iasă din cabina lor. Între timp au început să apară primele îmbolnăviri, cei infectați cu noul coronavirus erau evacuați cu salvările de pe vas, în jurul cărora erau persoane îmbrăcate din cap până în picioare cu haine de protecție, ca în filmul american Outbreak, despre epidemia de Ebola din Africa.

În a șasea zi de la sosirea la Yokohama li s-a permis să iasă pe punte, dar plimbările erau limitate la o oră și la un număr redus de turiști în același timp. Astfel Ilana și Iair au avut ocazia să-și cunoască vecinii de cabină.

– Rolph, s-a prezentat islandezul, iar aceasta este Erika, soția mea, spuse el, arătând spre femeia blondă de lângă el. Cu măștile pe față se priveau cu teamă, păstrând distanța de doi metri recomandată de autoritățile sanitare. Abia de două luni ne am pensionat și aceasta este prima noastră excursie.

Ilana și Iair s-au prezentat și ei și le-au povestit despre croazierele foarte reușite pe care le-au făcut în diferite părți ale lumii.

– E prima dată că dăm de bucluc, spuse Ilana. Să sperăm că aceste două săptămâni vor trece repede și fără complicații. Amuți brusc, recunoscându-i pe vecinii din stânga cabinei lor, o familie din Iran, soț și soție cu un copil. S-au privit, s-au salutat, după care iranienii și-au continuat plimbarea.

A doua zi, când israelienii se plimbau pe punte, urmărind evacuarea unui nou bolnav, s-a apropiat de ei familia din Iran.

– Ahmed, se prezentă bărbatul, Armita, spuse arătând spre soția sa și Raul, băiatul nostru. E prima noastră croazieră și din păcate suntem blocați de epidemia asta ciudată. Eu sunt epidemiolog de profesie, soția mea este infecționistă. Ce ironie a sorții că am nimerit într-o carantină datorită unei boli infecțioase, continuă Ahmed. De altfel carantina îmi amintește de cartea romantică a lui Garcia Marquez, Dragoste pe vreme de holeră.

– O da, spuse Ilana după ce s-au prezentat și ei, acolo era o falsă carantină, aleasă de doi îndrăgostiți vârstnici, cu scopul de a rămâne cât mai multă vreme împreună.

– Este una din cărțile mele preferate, spuse Armita.

Iair, care era publicist, le-a povestit scena plină de umor din cartea lui Șolem Alehem, Tevie Lăptarul, în care trei oameni necăjiți se plâng de problemele lor nerezolvabile, până când Tevie Lăptarul le propune o temă mai veselă.

– Atunci despre ce să vorbim? a întrebat unul dintre necăjiți.

– Despre holeră, răspunse Tevie zâmbind.

Ahmed și soția au râs cu poftă și s-au interesat de Șolem Alehem.

– E prima dată că am râs de la începutul carantinei, spuse Armita.

Islandezul Rolph și soția lui s-au îmbolnăvit și-au fost luați cu salvarea și internați la un spital militar din Tokyo. În următoarele două zile Iair și Ilana nu au mai ieșit din cabină.

Numărul celor infectați și internați la spital creștea vertiginos și odată cu el creștea și panica.

– Vreau să mă plimb pe punte, spuse Iair. Nu-mi pasă dacă mă infectez. Maximum mă vor interna la spitalul militar din Tokyo și o să scriu un reportaj despre un spital japonez pe vremea epidemiei cu coronavirus.

Ahmed și Armita nu s-au izolat în cabina lor și continuau să se plimbe pe punte la orele permise. Iair s-a oprit să vorbească cu ei, cu toate că llana îl trăgea de mânecă, spunându-i în ebraică să nu se apropie de iranieni.

– De ce mă tot tragi la o parte? întrebă Iair.

– Poate că sunt infectați, răspunse Ilana.

– Fiți liniștiți, spuse Armita, nu suntem infectați.

– Înțelegeți ebraica? se miră Ilana.

– Nu, dar am dedus, același lucru i-am spus și eu lui Ahmed.

Cu toții au izbucnit în râs. De atunci se întâlneau în fiecare zi când ieșeau la plimbare, își spuneau anecdote, povesteau fiecare despre țara lor, despre cărțile citite. Și-au schimbat între ei și adresele de e-mail. Numărau împreună zilele pe care mai trebuiau să le petreacă în izolare.

În sfârșit a venit ziua când puteau coborî de pe vas. Iair și Ilana erau așteptați de un om de la consulat care trebuia să-i ducă la aeroport, de unde urmau să zboare direct la Tel Aviv.

– La revedere, le-a spus Iair iranienilor. Poate că ne vom mai revedea cândva.

– Da, se poate, i-a răspuns Ahmed. Pe o altă croazieră, dar de astă dată fără coronavirusuri!

            Andrei Schwartz

01/03/ 2020.