Odiseea penicilinei

Dacă aș face un sondaj printre cititori, probabil că cea mai mare parte dintre ei vor ști că penicilina a intrat în uz în timpul celui de al Doilea Război Mondial.  Poate unii își vor aminti că Fleming a primit Preminul Nobel pentru descoperirea ei.  Dar descoperirea și mai ales folosirea penicilinei pentru binele umanității a fost un proces mult mai complicat, o adevărată odisee.

Primul care a stabilit că bolile molipsitoare sunt provocate de microbi (sau virusuri) a fost Robert Koch în 1884.  Pentru a găsi o modalitate de a lupta împotriva lor, microbii trebuiau întâi identificați, cultivați și studiați.  Culturile se făceau la început în sticle cu mediu nutritiv – lichidul transparent din sticlă se tulbura, semn că înăuntru s-au înmulțit microbi.  Mai târziu au intrat în uz niște farfurioare acoperite cu capac, farfuriile Petri, umplute cu agar (un fel de gelatină) – fiecare microb care se înmulțește pe suprafața gelului formează o colonie vizibilă cu ochiul liber. 

Încă din anii 1870(!) au început să apară observații că mucegaiul împiedică înmulțirea unor microbi.  Poate cea mai interesantă a fost teza de doctorat a medicului militar francez Ernest Duchesne, din 1897.  El a infectat un grup de cobai cu microbi foarte virulenți – toți au murit.  Un alt grup de cobai au primit aceiași microbi, împreună cu mucegai de tip Penicillium.  Și aceștia s-au îmbolnăvit, dar mai ușor și mulți au supraviețuit.  Duchesne a recunoscut posibilitatea de a folosi mucegaiul în tratamentul unor boli infecțioase și a recomandat ca cercetările să fie continuate, dar lucrarea lui a fost ignorată.

Ernest Duchesne

Timp de peste 60 de ani au fost publicate diverse observații asupra activității antibiotice a mucegaiului, dar în afară de Duchesne, nimănui nu i-a trecut prin minte că acest fenomen ar putea avea vreo aplicație practică!

Aici intră pe scena istoriei Alexander Fleming (1881 – 1955), medic, microbiolog și farmacolog scoțian.  În Primul Război Mondial a activat ca medic militar, tratând soldații răniți.  Pe atunci tot ce stătea la îndemâna medicilor împotriva infecțiilor erau antisepticele: alcool, iod, etc.  Dar ele acționau numai la suprafață; odată ce rănitul făcea febră, puroi, septicemie, ele nu erau de niciun folos.  În scrisorile trimise acasă Fleming se plângea că este neputincios în fața infecțiilor – deci era perfect conștient de necesitatea unui tratament eficace.

Alexander Fleming

După război a fost numit profesor de microbiologie la Londra. În toamna anului 1928, când s-a întors din concediu, a găsit în laboratorul său o farfurioară Petri cu microbi, pe care apăruseră pete de mucegai.  Normal ar fi fost să o arunce la gunoi, dar un fenomen interesant i-a atras atenția:

Farfurioară Petri cu mediu nutritiv (albastru), microbi (alb) și pete de mucegai (negru).

În jurul petelor de mucegai microbii lipsesc!  „Ciudat!” se spune că ar fi exclamat Fleming.  El și-a continuat investigațiile.  A stabilit cu exactitate care era organismul care forma petele de mucegai: ciuperca numită Penicillium notatum, iar principiul activ, pe care îl denumise la început „suc de mucegai”, a primit numele de penicilină.  Fleming a izolat ciuperca cu proprietăți antibiotice, a cultivat-o, a încercat să obțină cantități mai mari de penicilină și chiar să trateze câțiva pacienți. Rezultatele publicate în presa de specialitate au fost ignorate, la fel ca cele al înaintașilor săi.  Până la urmă el a abandonat cercetarea, considerând că penicilina este prea greu de obținut și că nu are niciun viitor.  Și… atât!  Zece ani mai târziu nimic nu se schimbase și oamenii continuau să moară de infecții. 

Cei care au transformat penicilina dintr-o curiozitate științifică într-un medicament au fost Florey și Chain, împreună cu echipa lor de cercetători.  Cei doi au împărțit cu Fleming Premiul Nobel pentru Medicină din 1945.

Howard Walter Forey şi Ernst Boris Chain

Florey era șeful catedrei de patologie de la Oxford și al laboratorului unde lucra Chain.  În 1938 ei au reluat studiul penicilinei.  Au pregătit cantități mari de culturi de mucegai, iar Chain împreună cu Edward P. Abraham a elaborat procesul de purificare a penicilinei prin liofilizare (deshidratare la temperatură scăzută).  Primele teste au reușit: șoarecii infectați s-au însănătoșit.  Era timpul să înceapă testele pe oameni, dar era nevoie de două tone de culturi de mucegai pentru a obține penicilina necesară unui singur pacient!  Primul pacient tratat, în 1940, a dat semne de ameliorare, dar pentru că încă nu exista suficientă penicilină, până la urmă el a murit.

Pentru producția penicilinei era nevoie de cantități industriale de culturi.  Cercetătorii au cerut ajutorul industriei farmaceutice, dar era război și multe fabrici fuseseră avariate sau distruse.  În 1941 Florey și asistentul său Norman Heatley și-au continuat cercetările în SUA.  Guvernul american a recunoscut potențialul penicilinei și a investit sume uriașe în acest proiect.  

Întâi de toate au găsit (pe un pepene stricat din piață) un soi de mucegai de sute de ori mai eficient în producția penicilinei, ceea ce permitea o creștere a producției de sute, chiar de o mie de ori.  Mai simplu ar fi fost să producă penicilină sintetică, dar pentru aceasta trebuia întâi înțeleasă structura chimică a substanței.  Chain a „ghicit”-o; teoria lui s-a dovedit corectă.  Ea a fost stabilită de Dorothy Crowfoot Hodgkin cu ajutorul cristalografiei cu raze X, o tehnică ultramodernă pe atunci.  Sinteza penicilinei a reușit abia în 1957 și odată cu ea au apărut și primele peniciline semi-sintetice (ampicilină, amoxicilină, etc.), cu proprietăți superioare.

Aș vrea să fac o paranteză.  Ernst Boris Chain era un evreu din Germania, cu studii făcute la Berlin.  În 1933, odată cu instaurarea regimului nazist, el a plecat în Anglia, primind cetățenia în 1939.  Mama și sora lui, care au rămas în Germania, au pierit în timpul Holocaustului.  După război Chain s-a implicat în cercetarea științifică din Israel – în 1954 a devenit membru în comitetul de administrație al Institutului Weizmann din Rehovot.

Toate aceste date pot fi găsite cu ușurință pe internet.  Dar aș vrea să adaug un aspect mai puțin cunoscut.  Am un fost coleg de serviciu, pe nume Dan Sapojnikov.  Este israelian „neaoș”, a copilărit la Tel Aviv și păstrează colecția de ziare a tatălui său, din anii 1940.  El mi-a timis un articol despre penicilină, apărut în ziarul Haaretz în 27 august 1945, în Eretz Israel, adică Palestina sub mandat britanic.  Invit pe cititorii care știu ebraică să se delecteze!  Pentru ceilalți, iată-l tradus și ușor prescurtat.

A început și la noi producția de penicilină. Eretz Israel va putea produce cantități însemnate din medicamentul-minune

Într-un laborator modest din incinta policlinicii Strauss din Ierusalim dr. B. S. Levin (fiul marelui lider sionist Șmariahu Levin) se ocupă de peste doi ani cu cercetări legate de producția penicilinei.  Încercările sale fiind încununate de succes, el a organizat o conferință de presă în laboratorul său.

Policlinica Strauss în 1930




Țara noastră este a treia din lume unde se produce penicilină, după SUA și Marea Britanie!  Medicamentul-minune nu numai că va ajuta celor suferinzi, dar va reduce și numărul zilelor de concediu de boală, contribuind la economia țării. 

Dr. Levin și-a finanțat singur o parte a cercetărilor, primind și sprijinul Universității și al spitalului Hadassah. 

Penicilina a fost descoperită în SUA (sic!) de către trei savanți: Petri, Avraham și Hein (sic!).  După primele încercări reușite în tratamentul septicemiei, guvernul american a făcut investiții serioase în acest domeniu, pentru că producția penicilinei necesită investiții enorme.

Primii pași. Universitatea Ebraică a decis că o ramură atât de importantă a cercetării științifice nu trebuie neglijată.  Primii pași s-au făcut în 1943.  Laboratorul nostru a produs la început injecții pentru 20 de pacienți și penicilină de uz extern pentru 600 de pacienți.  (Producția de injecții a fost sistată din cauza costului extrem de ridicat unui ingredient, care la noi este de 20 de ori mai scump ca în America.) 

Avem în țară destule materii prime.  La noi penicilina se produce din deșeuri de porumb.  Două fabrici, una din Ierusalim și una din Karkur, și-au pus deșeurile la dispoziția laboratorului.  98% din materia primă necesară producției de penicilină se găsește în țară în cantități nelimitate.  În continuare dr. Levin a prezentat cantitatea de penicilină necesară tratamentului diverselor boli.

Dificultăți în procesul de producție. Dr. Levin și asistenții lui au trebuit să redescopere lucruri cunoscute deja în Anglia și în America.  Dr. Florey, care a vizitat țara noastră, i-a trimis apoi explicații în scris asupra procesului de producție.  S-a dovedit că laboratorul nostru folosea un procedeu aproape identic.  (A propos, scrisoarea cu explicațiile a făcut două zile din SUA până la Ierusalim, dar de la poștă până la laborator a mai făcut încă cinci!)

Prețul penicilinei noastre este ca al celei engleze, dar vom încerca să-l reducem.  Dr. Levin a afirmat că țara noastră are potențialul de a produce cantități mari de penicilină.  Laboratorul nostru produce 40 de milioane de unități pe lună, dar putem construi și laboratoare mai mari.  [În zilele noastre un pacient primește până la 20 milioane de unități pe zi!] Medicamentul poate fi păstrat câteva zile în frigider.  La noi penicilina a dat rezultate promițătoare în boli de piele, la operații, la infecții de ochi și de dinți, în boli ginecologice, la erizipel și la otită.

Răniți „sănătoși”. Dr. Levin a povestit că în timpul invaziei din Normandia fiecare soldat avea la el praf de penicilină și o injecție.  Comisia care a investigat ulterior starea soldaților a raportat: „Nu am simțit mirosul greu care apare pe câmpul de luptă.  Majoritatea răniților nu aveau febră, chiar cei răniți grav păreau sănătoși”.  Oare această descoperire nu este mai importantă ca bomba atomică?

Firma Abic din Tel Aviv a primit autorizația să furnizeze penicilină pentru spitale și dispensare.

***

La începutul anilor 1950 s-a discutat pentru prima dată despre o fabrică de antibiotice în Europa de Est.  A fost ales Iașiul, care se afla aproape de granița Uniunii Sovietice, mai ales că orașul avea o universitate cu specialiști în chimie și biologie, precum și o politehnică.  Construcția Fabricii de Antibiotice Iași a început în 1953; ea a intrat în funcțiune în 1955, fiind prima fabrică de penicilină din blocul comunist.  Mai mult, ea este una din puținele obiective industriale care au supraviețuit revoluției și privatizării, rămânând până în ziua de azi o intreprindere de succes. https://www.maxa.it/imageresample.php?src=s_files/realizzazioni/sin_realizzazione_00131_1410426676_antibiotice.jpg&typ=f&siz=985,533&pars=50

Hava Oren

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

6 Comments

  • Peter commented on March 6, 2020 Reply

    O mică contribuție din partea tatălui meu, celebrul farmacist orădean Biro Laci: El mi-a povestit că în anii ’50 a fost trimis la București să aducă prima penicilină pentru Oradea. Admit că contribuția lui la sănătatea publică bihoreană nu a fost la fel de prestigioasă ca cea a lui Fleming, dar cel puțin mai mult decât nimic. Chiar și asta ajunge sa mă mândresc.

    • Andrea Ghiţă commented on March 6, 2020 Reply

      Pe când un articol mai amplu despre tatăl farmacist cu un fragment despre acest episod?

  • Tiberiu Georgescu commented on March 5, 2020 Reply

    Sunt complectari valoroase la istoria penicilinei despre care nu stiam.
    Am privit cu atentie poza lui Fleming; are o calitate extraordinara: este vie, te astepti dintr-o olipa in alta sa miste capul, mana etc..Felicitari.Multumesc.

  • Tiberiu Ezri commented on March 5, 2020 Reply

    Cade obicei, articol interesant si foarte bine documentat. Multumim!
    Am doua mici comentarii:
    1. Dupa poza, Chain semana cu Einstein…
    2. In istoria medicamentelor antimicrobiale/antibiotics, un rol important a avut si Paul Erlich un evreu-german care a preparat salvarsanul si a tratat cu succes sifilisul. Erlich a fost onorat cu premiul Nobel la medicina.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *