Clujean fiind, încă din copilărie m-am deprins cu ițele, meandrele și subterfugiile conflictului istoric româno-maghiar și reverberațiile sale „pe terenul” vieții noastre cotidiene.
Timp de cca. 800 de ani, maghiarii au fost națiunea dominantă în Transilvania, fapt perpetuat și în Imperiul Habsburgic. Nu intenționez să intru în dispute sterile și protocroniste asupra dreptului istoric, dar din datele statistice rezultate în urma referendumului populației efectuat de autoritățile imperiale în 1914, reiese clar că maghiarii au fost deja la acea dată minoritari în Ardeal, reprezentînd doar 48% din populație. Să nu uităm că în acești 48% au fost incluși și evreii, sârbii, rutenii, slovacii și țiganii vorbitori de limbă maghiară. Deci practic deja la începutul secolului XX maghiarii reprezentau cel mult 38% din totalul locuitorilor transilvăneni.
Evreii ardeleni din rândul cărora mă trag au avut parte sub regimul habsburgic de o perioadă înfloritoare din punct de vedere economic, juridic, confesional și cultural, bucurându-se de o reală egalitate în drepturi. Ei s-au simțit realmente acasă, împământeniți, cetățeni de rangul întâi, astfel încât generația bunicilor mei s-a dus cu entuziasm să moară pentru Kaiser în timpul Primului Război Mondial. Slujind zelos o cauză pierdută, evreii ardeleni de limbă maghiară și germană s-au trezit brusc încorporați în postura de minoritari în granițele statului național român reîntregit în 1918, o realitate cu totul nouă pentru ei, cu administrație și instituții noi și fără să cunoască deloc limba oficială a statului sau foarte puțin, cei din zonele rurale.
Drepturile cetățenești ale evreilor ardeleni au fost garantate constituțional și juridic abia din 1924, prin renumita lege Mârzescu, de dobândire și pierdere a naționalității române. Spre cinstea noii administrații și guvernări românești, evreii ardeleni au cunoscut o nouă perioadă prosperă din toate punctele de vedere. A existat o libertate deplină a instituțiilor de cult evreiești și s-a permis o intensă activitate pe târâm comunitar. Minoritatea evreiască a fost corect și proporțional reprezentată politic în Parlamentul de la București. Au fost autorizate chiar și asociații sioniste și activități culturale de promovare a limbii ebraice. Tocmai ca o ilustrare a toleranței și a realei democrații interbelice, nu s-au făcut eforturi centralizate de asimilare forțată a evreilor. Această perioadă benefică a ținut doar până la sfârșitul lui 1937, când s-a instaurat guvernul naționalist de extremă dreaptă Goga-Cuza, care a inițiat măsuri administrative antisemite. În toată această perioadă relaxată, generația bunicilor mei a învățat limba română binișor, dar a continuat să fie de cultură maghiară și să vorbească preponderent ungurește. Datorită acestei adaptări lente, mai precis a acestei inadecvări temporale, evreii ardeleni au fost de fapt o minoritate în cadrul unei minorități mai mari, adică a celei maghiare.
În ciuda afinității maghiare a evreilor ardeleni, după dictatul de la Viena, hortiștii unguri, printr-o acțiune de epurare etnică de proporții, administrată demonic de însuși călăul Eichmann, au reușit în 1944 să adune și să expedieze la moarte sigură, într-un timp record de două luni, cca. 150.000 de evrei, sau 95% din populația evreiască a Ardealului de Nord, vremelnic ocupat. Nu-mi place să fac comparații cantitative ale diferitelor genocide, toate crimele împotriva umanității sunt la fel de abominabile și atentează în mod egal la Ordinea Dumnezeiască a Lumii. Totuși menționez că evreii români, în ciuda pogromurilor legionare și a crimelor regimului Antonescu din Transnistria și Basarabia, au scăpat în proporție de 80% din calvarul celei de-a doua conflagrații mondiale.
Deși lovită atât de crunt de soartă, generația părinților mei a continuat și după instaurarea comunismului să vorbească ungurește, cel puțin acasă și în familie. Cert este însă că după război și realipirea Ardealului de Nord la România, majoritatea și-au continuat studiile la școli și universități românești. Mulți prieteni și intelectuali români mă întreabă, pe bună dreptate, de ce o mare parte dintre noi continuă să vorbească ungurește. Să fie oare o obstinație istorică, irațională? Să fie oare o propensiune spre a rămâne diferiți, o formă disperată de a ne păstra alteritatea și conștiința identității proprii? Să fie doar o inerție lingvistică și culturală, un proces de aculturație prelungit preț de încă una-două generații? Să fie o nostalgie colectivă după vremurile de aur din perioada habsburgică? Poate un scut cultural de apărare al ethosului specific? Sau un reflex autodistructiv de sorginte kafkiană, generat de postura de minoritar în cadrul minorității? O criză de identitate soluționată cel puțin de o parte dintre noi prin conservatorism și atașament față de cultura de origine? Probabil că răspunsul e complex, plurivalent și conține câte puțin din toate cele enumerate mai sus, într-un dozaj greu de cuantificat.
Din păcate în noua Românie democratică tragedia evreiască este folosită drept proiectil demagogic și propagandistic în nesfârșita reglare de conturi istorice româno-maghiare. Ecourile acestor penibile și absurde „schimburi de focuri” le-am resimțit până și în Israel, unde „deștepții de noi”, originarii din România, continuăm să fim divizați în români și unguri. Ba mai mult, participăm în mass media de aici, cu muniție de război la acest conflict interminabil și fără sens. Pentru ca absurdul să fie desăvârșit, lobbyurile românești și ungurești de la Yad Vashem se află într-o dispută ridicolă asupra comparării numărului de victime evreiești în timpul dictaturii hortyste sau antonesciene, de parcă n-ar fi constituit aceeași oroare a Soluției Finale, aplicate diferit și specific în cele două țări.
Întreținerea unor diferende istorice din Diaspora, care ne-au decimat într-o proporție tragică, în țara noastră refăcută prin minune, sânge și eroism, reprezintă pur și simplu o impietate de cel mai prost gust și o fudulie fără seamăn.
Contradicția evrei-unguri, evrei-români constituie un reziduu istoric depășit de-a lungul a trei generații, legat de consolidarea culturală a statului național unitar român în Transilvania.
George Vigdor
22 Comments
FAPTUL CA LIMBA MATERNA A FOST MAGHIARA DAR LA SCOALA SI LA FACULTATE AM INVATAT IN ROMANESTE A FOST SI NOROC SI AVANTAJ. IN ANII 60 SI 70 CAND NU SE GASEAU CARTI NOI SI BUNE IN ROMANESTE, CITEAM IN LIMBA MAGHIARA, IAR DUPA 89 CITEAM IN ROMANESTE CELE MAI BUNE SI NOI CARTI NE-AM BUCURAT SI NE BUCURAM DE DOUA MARI CULTURI ALATURI DE CULTURA ISRAELIANA PE CARE O INVATAM DE DECENII.FELICITARI.
Multumesc pentru felicitari. Amindoi am avut acelasi itinerar educational si cultural de baza. Cert este ca ne-a imbogatit intru fiinta si constiinta. Multiculturalismul constituie o avere personala deosebita.
Punctul 2 al precedentului meu comentariu ( 24.04.20 ) – „ totuși „ – nu era esențial , ideea de bază e exprimată în Raportul Comisiei Internaționale – Elie Wiesel – raport elaborat la cererea Președintelui Romaniei și prezentat acestuia pe data de 11.11.2004 . În raport se precizează că „ Dintre toţi aliaţii Germaniei naziste, România poartă responsabilitatea pentru cea mai mare contribuţie la exterminarea evreilor, în afara Germaniei însăşi.” Orice altă comparație care-l favorizează pe Antonescu e un pas de apropiere spre cei care vor ca acesta să fie “ onorat public ca erou naţional.” K.I.
Concluzia la care am ajuns în ce ne privește, căci și eu fac parte din cei vizați: avem un fel de patriotism local, ascuns cu stângăcie.
Oriunde am fi, ne simțim deosebiți; suntem Ardeleni.
Evreii au simtit intotdeauna, si pe unde au trait in disapora un “patriostism local”.
Si asta spre deosebire de alte natiii sau etnii, care si-au mentinut in diferite conditii, si poate mai mult ca oricand in ultima suta de ani, o separare chiar aroganta, fata de tara care i-a gazduit. E adevarat ca evreii, dar in special cei religiosi au pastrat cu incapatanare si in orice conditii traditiile identificatoare.
In ciuda acestei atitudini, ale carei cauze probabil ar fi mult de vorbit, istoria le-a aratat de cele mai multe ori evreilor, ca aceasta apartenenta este iluzorie.
Si desi acest fapt e cunoscut, evreii, ca si alti continua sa fie imprastiati pe toate meridianele lumii.
Şi armenii au făcut la fel.
N-am stiut ca in Ardeal traiesc/au trait armeni, si poate nu putini. Oare atitudinea populatiei locale (maghiara sau romana) fata de armeni, care sunt crestini, deci cu o comunitate spirituala mult mai comuna, a fost asemanatoare cu cea fata de evrei?
Armenii s-au integrat foarte bine în societatea transilvăneană, refugiaţi fiind din Moldova unde în veacul al XVIII-lea erau tulburări. Au primit privilegii mai întâi de la principele Transilvaniei – Mihály Apafi – şi apoi de la Curtea Imperială, după anexarea Transilvaniei Imperiului Habsburgic. Armenii ardeleni iniţial apostolici au trecut sub oblăduirea Vaticanului, devenind armeano-catolici (după modelul greco-catolicilor uniţi cu Roma). Adică şi-au păstrat ritul, dar erau supuşi Bisericii Catolice de la Roma. Armenii ardeleni, foarte devotaţi Ungariei (din Austro-Ungaria) au adoptat limba maghiară, au finanţat şi îmbogăţit cultura maghiară (fiind donatori majori pentru Teatrul Maghiar din Cluj, pentru Asociaţia Muzeului Ardelean şi Societatea Maghiară de Cultură, în anii 1860-1890) şi chiar au fost martiri ai Revoluţiei Maghiare din 1848-1849. Trei dintre generalii executaţi la Arad 8 după capitularea de la Şiria) au fost de origine armenească. Şi actualmente o mare parte din armenii ardeleni au limba maternă maghiară, alţii au limba maternă română, liturghia după rit armean din Gherla (fostul Armenopolis) se oficiază în maghiară. În acelaşi timp fac parte din Uniunea Armenilor din România şi nu sunt stigmatizaţi ca fiind “armeni maghiari”.
Wow Andrea, multumesc, aceasta relatare s-ar numi in ebraica
Curs de istorie intr-un picior, sau
Istoria al regel ahat.
Foarte interesant, mai ales ca nu aveam idee.
Nici macar nu am avut inca ocazia, sa citesc
Cartea Soaptelor, ma gandesc doar la Biserica Armeneasca de la Bucuresti, la strada alaturata Armeneasca, dar la varstala care ma invecinam cu ele, nu mai frecventam bisericile, precum o faceam in copilarie, la Biserica Sf. Elefterie, langa care am locuit.
Iar Gherla, va mai avea acum pentru mine inca o semnificatie, alaturi de cea intalnita la Memorialul Durerii.
Am trait intr-o casa in care tatal meu era vorbitor de limba materna maghiara, nascut si scolit la Oradea, iar mama botoseneanca, deci habar nu avea limba maghiara, pe care o auzeam zilnic din momentul in care tata venea acasa de la servici si conversa cu prietenii lui, toti maghiari.
El a fost si un mare admirator al literaturii si culturii maghiare, iar Ady Endre si Petofi Sandor au ramas in biblioteca parinteasca atunci cand eu mi-am luat de una singura zborul spre Tara Sfanta.
Si totusi am invatat cateva cuvinte, pe unele desigur le-am uitat in acesti zeci de ani traiti in Israel, printre ele sa numar pana la 10.
Si uite ca si acest fapt poate sa fie de folos in anumite situatii.
Am vizitat prima oara Ungaria pe la sfarsitul secolului trecut si m-am gandit ca poate as reusi sa gasesc la Szeged unele “urme” ale familiei tatalui meu, Rosinger, care traisera acolo. Am telefonat la Comunitatea Evreilor locala si am incercat sa ma inteleg cu cel care mi-a raspuns, dar nu cunosteam nici o limba comuna. La un moment dat am auzit ca imi spune cateva cifre, de unde am dedus ca probabil imi da numarul de telefon al unei persoane care vorbeste englezeste.
A fost putin greu sa identific perioada (adica timpul dupa care reincep cifrele numarului de telefon), dar am notat cu litere, nefiind sigura, dupa atatia ani de corectitudinea intelegerii.
Am inchis telefonul, sunat o prietena vorbitoare de maghiara, a identificat ca ceea ce notasem e corect si am format numarul pe care l-am receptionat.
La capatul liniei a raspuns un vorbitor de limba engleza. Din pacate nu traia nimeni din familia Rosinger la Szeged.
Vorbesc și citesc la fel de bine în limba română ca și în limba maghiară. Astfel am cunoscut cultura, istoria si tradițiile a doua popoare. În anii întunecați ai erei ceaușiste, cind în România nu se publicau aproape de loc cărți din literatura universala, limba maghiara mi-a dat posibilitatea sa citesc tot cea mai valoros în literatura contemporană.
O explicație simplă a consecvenței cu care minoritatea evrească se socotea aparținătore la cultura maghiară este dorința de a fi o minoritate mai insemnată, cea mai mare de pe teritoriul României,cu o cultură central europeană,mai cunoscuă. Era ,cel puțin pentru cei ce mânuiau limba ca profesie ( scriitori, poeți, jurnaliști, etc) și o modalitate de scăpare de o cenzură mai severă.
Este un paradox dar așa era.
Oricum evreul era traditoinal minoritar și discriminat. Maghiara era o deghizare, o piedere în mulțime.
În România nu prea era valabil bancul:
Profesorul aude din coridor că in clasă se ceartă ygomotos elevii. Intrând in sală stigă sever: franceyii la dreapta, valonii la stânga! Se scoală Ițig: și Ștrul: Și noi belgienii ?
Greșeală: nu francezii și valonii, ci flamanzii și valonii!
Valonii (din sud) vorbesc franceza, iar flamanzii (din nord) vorbesc olandeza. Împreună ei constituie poporul belgian, în măsura în care se poate vorbi de așa ceva.
Stimate Dle Shimon Karpeles, identic aproape cu biografia Dvoastră și eu am limba maternă maghiară și am început școala la Liceul Mihai Eminescu din Cluj în 1969.
Stimate Dle Theodor Toivi, mulțumesc, mă flatați, dar din păcate sunt departe de erudiție.
Sînt sigur că anumite idei menționate în articol “ pică bine “ la urechi doritoare să audă o anumită muzică , și anume :
– 1 – existența de “ diferențe istorice “ dintre evrei unguri și romîni , care numai voit exacerbate apar mai mari ca în cazul altor popoare . Această exacerbare a “ diferențelor și a contradicțiilor” dintre diversele grupuri permite autorului să combata “ întreținerea “ lor de către evreii “ fuduli “.
– 2 – că “ totuși” evreii romîni sub Antonescu au fost “favorizați”vs. cei din Transilvania de nord ( ceeace e adevărat , dar pentru exemplificare autorul prezintă procentaje de “evacuați vs. salvați” ) .
Referitor la întrebarea unor “prieteni și intelectuali “răspunsul correct este “Dar de ce mă întrebi ?” , iar răspunsul acelor “ prieteni și intelectuali “merită să fie integrat cu prioritate în articol . K.I.
Articolul dvs, denota talent si eruditie.
George Vigdor. Şi eu sunt din Cluj, vorbeam ungureşte, şi cînd a venit timpul să merg la şcoală, părinţii au hotărît că în Romînia trebue să ştiu romîneşte , şi aşa am ajuns la Şcoala Pedagogică. După acea, am trecut la Mihai Eminescu.
Timișoara era vestită prin faptul că diversitatea etnică și culturală avea ca rezultat toleranță maximă între naționalități. Eu cred că diversitatea identității unui om îl face mai înțelegător, mai bun.
Superbă concluzia Dnei Andrea Ghiță: identitatea stratificată aduce valoare adăugată. Identitățile se integrează armonios, se completează reciproc, iar eventualele tensiuni lăuntrice sunt factor de progres individual.
Tema adusă în discuţie de către George Vigdor nu este specifică numai evreilor din fostul Imperiu Austro-Ungar, ci şi armenilor. Armenii, alungaţi din patria străbună în veacul al XII-lea, au peregrinat prin mai multe ţări fiind nevoiţi să-şi continue bejenia din cauza prigoanei. Au găsit un adăpost prielnic în Transilvania veacului al XVIII:lea, unde au obţinut privilegii pentru producţia de piei fine şi negoţ. Viaţa armenească a înflorit în secolul XIX-lea, determinându-i pe armeni să devină loiali statului austro-ungar, limbii şi culturii maghiare. Astfel, armenii din Ardeal sunt armeni “maghiari” cu limbă maternă maghiară, în timp ce armenii din Vechiul regat sunt ” români”. La fel se întâmplă şi în cazul romilor transilvăneni între care există mulţi “romi maghiari”, în timp ce romii din Vechiul Regat sunt români, iar cei din Dobrogea chiar musulmani. Cred că o identitate stratificată aduce valoare adăugată.
Raspunsul meu la aceasta aparenta dilema este ca eu sunt mandru sa fiu israelian de origine romana cu limba materna maghiara si educatie scolara si universitara romana.