Toate casele suprapuse

Atunci când mătușa mea a murit am revenit în casa bunicilor să mă ocup de înmormântare. Era casa în care fusesem primită mereu cu bucurie și cu foarte multă dragoste, locul în care mi-am petrecut cea mai mare parte din copilărie. De fapt, până pe la 10 ani am locuit mai mult cu bunicii decât cu ai mei.

Era pentru prima dată când acolo nu mă aștepta nimeni, când am descuiat ușa de la intrare cu cheia lăsată la vecini. Și cel mai greu de suportat mi s-a părut liniștea, lipsa zgomotelor. Umblam din cameră în cameră, deschizând și închizând dulapuri, mirosind, căutând să regăsesc spațiul care pentru mine a fost mereu primul acasă.

Ușa de la cămară trebuia împinsă cu genunchiul ca să se închidă și pocnea sec. De câte ori o auzeam, știam că bunica gătește, bagă și scoate oale, borcane și cutii. Și mi se părea că simt miros de vanilie și gust de orez cu lapte. La baie, clanța se bălăngănea ușor și scotea un clinchet scurt. Iar ușa din stânga a dulapului din dormitor scârțâia prelung când o deschideai. Întotdeauna aducea miros de naftalină, pentru că acolo își ținea bunica blănurile și macrameurile. Toate sunetele și mirosurile erau la locul lor, doar că eram singura care le producea, le asculta, le simțea.

Când eram foarte mică, îmi petreceam o bună parte din zi sub masa din sufragerie. La bunici sau acasă, îmi amenajam o vizuină confortabilă în care îmi căram o păturică, o pernă și jucăriile de pluș. Mă credeam veveriță și-mi construiam depozite imaginare de alune. Îmi plăcea că sub masă covorul era mai puțin tocit și mai pufos. Când mă plictiseam, îl trăgeam de pantaloni pe Bunicul, care citea așezat la masă ziarul Scânteia. Urma un ritual în care el se prefăcea că se sperie, iar eu râdeam încântată.

Singură fiind acum, mai că-mi venea să mă ghemuiesc din nou sub masă, doar că nu mai aveam pe cine să trag de pantaloni.

Acasă la ai mei, ziua începea întotdeauna cu zgomotul râșniței și cu miros de cafea. Tata se trezea mereu primul și era așa de plăcut să-l aud umblând prin bucătărie…

În liceu am început să beau cafea dimineața, așa că îmi pregătea întotdeauna ceașca albastră, cu dungă aurie pe margini și o floare roșie într-un medalion pe mijloc.

Când am plecat la facultate am avut grijă să-mi duc ceașca asta cu mine peste tot: în cămin, în gazdă, în casele în care am locuit cu chirie. De multe ori în primii ani departe de ai mei, ceașca albastră era singura care-mi permitea să-mi construiesc un spațiu mic și simbolic de confort și siguranță.

Zilele astea stau mult înăutru și am început să caut prin dulapuri. Redescopăr obiecte care mă fac să simt că am purtat cu mine câte ceva din toate casele în care am trăit, în straturi invizibile care țes în jurul meu o plasă de protecție.

Sunt fețe de masă brodate de Bunica, cești de cafea și farfurii, o tavă rotundă cu fund denivelat în care plăcinta iese mai gustoasă, un îngeraș de ceramică cu nimb crăpat care veghează deasupra hotei din bucătărie, cărțile din bibliotecă peste care am vărsat din greșeală în copilărie o fiolă de esență de trandafiri. Și acum simt mirosul dacă le răsfoiesc.

Și sunt mai ales oamenii pe care nu-i mai pot suna, dar care mă însoțesc oriunde aș merge, pe care îi simt prezenți în toate obiectele pe care le-au folosit cândva și pe care le folosesc în continuare la rândul meu, construindu-mi propriul set de zgomote, obiecte și mirosuri numai bune de dat mai departe.

Doina Gecse-Borgovan

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

6 Comments

  • Veronica Rozenberg commented on April 2, 2020 Reply

    Povestile tale starnesc interesul pentru ca dezvaluie o lumea bogata si plina de sensibilitate, lume in care “se suprapun” in pozitii diverse unele fata de altele, nenumarate sertarase. Acolo, fiecare traire, persoana apropiata, senzatie vizuala, olfactiva sau tinand de altul dintre cele 5 simturi umane, a fost depozitata cu multa vreme in urma, si la momentul potrivit readusa in prezentul pe care le aduce si aici pentru noi. Felicitari pentru frumoasele descrieri ale ramificarilor lumii tale, Doina Gecse-Borgovan

    • Doina Borgovan commented on April 3, 2020 Reply

      mulțumesc și eu că citiți 🙂

  • evagalambos commented on April 2, 2020 Reply

    Emoționant. Scris din suflet

    • Doina Borgovan commented on April 3, 2020 Reply

      mulțumesc mult! 🙂

  • Eva Grosz commented on April 2, 2020 Reply

    Fermecător ! Mulțumim !

    • Doina Borgovan commented on April 3, 2020 Reply

      mulțumesc și eu că mă luați în seamă 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *