În toamna lui 1936, după sărbători, tata a început  să fie chinuit de tuse, avea fierbinţeli şi curând s-a vlăguit atât de tare, încât abia se mai ţinea pe picioare şi nu se mai putea duce la muncă. La insistenţele mamei şi rugăminţile fraţilor şi surorilor lui, s-a dus la medicul de la asigurări, doctorul Csíky, care i-a prescris ceva medicamente dar, din păcate, nu s-a întremat. Atunci mama s-a adresat doctorului Rosenfeld care avea un bun renume. Doctorul Rosenfeld s-a deplasat în colonie şi l-a consultat. S-a dovedit că tata, care avea doar 30 de ani şi fusese un muncitor în putere, avea aprindere la ambii plămâni şi era foarte bolnav. Medicul i-a prescris injecţii zilnice. Colonia Darvas unde locuiam noi, era departe de centru, de cabinetul medical, iar doctorul Rosenfeld nu s-a putut angaja să se deplaseze în fiecare zi până la noi. Mătuşa Laiu, care locuia mai aproape de centru, s-a oferit să-l ia pe tata la dânsa şi să-l îngrijească. Mama n-a vrut să-şi lase bărbatul în grija cumnatei, care avea şi ea o casă grea, dar până la urmă s-a lăsat înduplecată. Pe tata l-au dus, cu trăsura, la mătuşă-mea Laiu. Mama mergea acolo zilnic, după ce termina munca, însă mătuşă-mea îl îngrijea pe tata cu devotament, îi primenea cămăşile transpirate, îi făcea frecţii cu oţet, îi gătea supă şi ceaiuri, ca să se întremeze. Dar tata nu dădea semne că s-ar însănătoşi, nici medicul nu era prea încrezător pentru că injecţiile nu-şi făcuseră efectul. Veneau şi alte rude pe la tata, iar eu plângeam amarnic pentru că nu mă lăsau să-l văd. Tocmai prinsesem un guturai, tuşeam, şi le era teamă că am să-l molipsesc şi pe tata. Mama era ocupată cu boala tatii şi nu prea avea vreme de mine. Boala tatii s-a prelungit, iar pe mine m-au dus la mătuşă-mea Esti, care se mutase în vecini de mătuşă-mea Laiu. Stăteam în pat, cu febră mare şi gâtul legat. Uneori mai venea bunica cu ceva de-ale gurii sau mama, care stătea cu mine câteva minute. Într-una din zile am auzit forfotă mare în curte şi nişte lovituri cu ciocanul. M-am sculat din pat şi m-am căţărat până la pervazul ferestrei. Am văzut că în faţa porţii mătuşii Laiu se adunaseră o mulţime de neamuri. Veniseră fraţii mamei, unchiul Burăh din Topliţa şi unchiul Fişl din Hodoşa. Erau de faţă fraţii tatei, unchii mei Idl şi Herman, ca să nu mai amintesc de rudele din Gheorgheni, cunoştinţele şi vecinii. Toţi vorbeau între ei, păreau foarte trişti, iar femeile plângeau. Pe neobservate a intrat în odaie vară-mea Marişca şi mi-a poruncit să mă bag înapoi în pat. Zadarnic am rugat-o să-mi spună ce se petrecea, de ce se adunase atâta lume, şi tot încercam să privesc pe geam. Atunci ea a acoperit geamul cu o pătură.

Curând larma s-a potolit, lumea a plecat, iar eu am înţeles că tata m-a părăsit pentru totdeauna şi că nu mai aveam pe cine să întâmpin atunci când sirena fabricii suna pauza de masă.

Spre seară au sosit unchiul Toivi şi mătuşa Esti, bunica şi cu mama. Mi-au povestit că mama, care era o femeie puternică, a leşinat la înmormântare. Era palidă şi mă tot mângâia pe cap. Am înţeles că am rămas singure. Prima noapte am dormit împreună, m-am cuibărit lângă mama şi necazul mă copleşise atât de tare încât am uitat de boală şi nici n-am mai tuşit.

A doua zi dimineaţă au venit pe la noi rudele apropiate, bunica, unchii şi mătuşile, ca să stăm împreună şiva, după obiceiul evreiesc. Timp de o săptămână am stat cu toţii pe jos şi l-am jelit pe tata. N-aveam voie nici să gătim şi nici să ieşim pe stradă. Unul dintre unchii mei urma să rostească, timp de un an, rugăciunea kadiş, aşa cum rostise şi tata, după moartea bunicii. Rudele mai îndepărtate, cunoştinţele şi vecinii veneau să ne consoleze, să povestească despre tata şi să ne aducă de-ale gurii.

Primul drum după ce s-a încheiat şiva, adică s-a împlinit săptămâna de doliu, a fost la familia Kárpelesz, la mătuşă-mea Laiu şi unchiul Aron, ca să le mulţumim că-l îngrijiseră pe tata. Când ne-am luat rămas bun, mătuşă-mea mi-a întins o punguţă de hârtie albă, cu câteva bomboane, spunându-mi  că tata mi le pusese deoparte ca să mă împace pentru că mă bătuse. Eu am fost tare impresionată că tata se gândise la mine chiar şi pe patul de moarte şi m-a podidit plânsul.

Tata nu m-a bătut decât o singură dată în viaţă, în anul acela, de Pesah, adică de Paştile evreieşti. În fiecare an, de Pesah,  primeam câte o rochiţă nouă. În anul acela, 1936, mătuşă-mea Frida îmi cususe un hălăţel de glott negru, lucios, cu guleraş alb, pe care mama îl brodase cu fir roşu. Aveam funde roşii în cosiţe, pantofi de lac şi şosete albe. Toată înaintea de masă mă plimbasem, aşa frumos gătită, cu prietenele mele din colonie. După amiaza am plecat cu tata, în vizită la bunica dinspre mama şi celelalte rude. Toată lumea mă lăuda ce frumos eram îmbrăcată şi mă îmbiau să mănânc azimă şi hremzli. Când am pornit către casă începea să se întunece şi era răcoare. Tata grăbise pasul, probabil că se temea că mama avea să ne certe pentru întârziere. Eu aveam chef de joacă şi ajungând pe teritoriul coloniei am ţâşnit de lângă tata şi am început să sar într-un picior pe traversele de la calea ferată îngustă. Tata îmi striga să mă opresc pentru că am să mă împiedic şi am să cad, dar eu nu-l ascultam. La un moment dat am întors capul către el, m-am poticnit şi am căzut. Tata m-a ridicat repede, dar eu îmi zdrelisem genunchii şi palmele şi-mi murdărisem rochiţa cea nouă. Atunci, de supărare, mi-a tras câteva palme peste fund. N-am înţeles de ce a făcut-o, mai ales că nu mă bătuse niciodată! Poate că se speriase că am să păţesc ceva sau se temea de mânia mamei, când avea să vadă ce pocinog am făcut. Probabil că i-a părut tare rău dacă şi pe patul de moarte şi-a amintit de acest incident şi voia să mă împace. Tata era un om bun la inimă şi evlavios, nu l-am auzit niciodată să ridice tonul sau să înjure. Era liniştit şi uneori, ştia să facă haz. După ce a murit, i-am simţit lipsa multă vreme. Mama nu împlinise nici 28 de ani, când a rămas văduvă. Tuşa Esti o bătea la cap să se mărite din nou şi-i recomanda tot felul de pretendenţi, dar mama nu voia, spunând că eu alt tată n-o să mai am, iar ea nu avea nevoie de alt bărbat.

(*) O poveste strâns legată de Pesah 1936

Sara Székely (1930-2011)

(fragment din cartea Sarei Székely, Surica, fiica Evei, ed. Hasefer 2008, traducere Andrea Julika Székely Ghiţă)