D’ale comunismului sau lumea tuturor imposibilităților

Mă voi referi doar la două exemple ale modului în care regimul ne-a afectat viața de familie. În ambele cazuri deznodământul avea să fie surprinzător și contrar așteptărilor organelor de resort.

În 1950 fratele bunicului meu, avocat la Timișoara, a fost somat de un ziarist să condamne sionismul. La care unchiul Bandi a răspuns că el nu face politică.

A doua zi, pe prima pagină a ziarului local de limbă maghiară a apărut un articol de fond, intitulat Domnul Naschitz nu face politică! Întrucât organele împuternicite lucrau în mod eficient, a treia zi mama, absolventă eminentă recentă a Universității Babeș din Cluj, a fost dată afară din postul de preparator la Facultatea de Litere, iar sora ei, Anita, juristă de format mare, a fost scoasă de la Institutul de Marxism-Leninism din București. Acestea se petreceau la Cluj și la București, nu pentru că unchiul lor ar fi făcut o declarație, ci pentru refuzul de a condamna.

Într-un mod cu totul neaşteptat, mama mea – care nu se obișnuise cu atmosfera distantă din anturajul universitar – a îndrăgit fără rezerve ambianța mai directă din învățământul liceal, unde a făcut o carieră unică, predând mai bine de patru decenii. Pensionară fiind, era rechemată ori de câte ori trebuia înlocuit un dascăl la catedra de limbi străine. Și-a susținut examenul de grad I la București, fiind elogiată de celebrul profesor de franceză, Marcel Saraș.

Sora ei, Anita, a fost repartizată la Institutul de Cercetări Juridice, aparținând de Academia Română, unde a desfășurat o activitate extrem de creatoare, fiind autoarea mai multor volume despre dreptul statului. L-a avut șef direct pe Ion Gheorghe Maurer, care avea să devină prim-ministru. Grație recomandării lui Maurer, Anita și-a putut onora invitația de a preda la cursurile de drept comparat de la Strasbourg, într-o perioadă în care din România practic nu se călătorea în țări occidentale. A ținut cursuri acolo timp de mai mulți ani. Conducerea institutului de la București a încercat din răsputeri s-o înlocuiască, dar organizatorii francezi nu renunțau la ea.

Sărind peste timp, am să mă opresc la un eveniment din primăvara anului 1989 când s-au anunțat admiteri la doctorat. Această deschidere se produsese după o pauză de șapte ani. Lucram la Facultatea de Chimie, de la Universitatea Babeş-Bolyai, iar profesorul care ne îndruma avea dreptul să conducă doctorate. Eram șase în grupul său de cercetare, toți dornici să ne susținem doctoratul.

  • Nu știu câte locuri mi se vor acorda, dar să vă pregătiți cu toții dosarele pentru admitere, ca să se vadă cât interes există din partea cercetătorilor.

Așa am și procedat. Situația mea era ceva mai delicată decât a celorlalți, întrucât nu eram membru de partid și recomandarea Județenei PCR era o piesă importantă în dosarul de candidat.

Trebuie să mă întorc din nou în timp. Nici părinții mei nu făceau parte din rândurile de elită, adică nu erau membri de partid. Atâta timp cât mama nu ceruse niciodată să fie primită, tata – în entuziasmul de după război – intrase în partid. Însă după ce și-a depus actele pentru alia (of, din nou sionismul), fusese exclus din partid. Acest fapt l-a stigmatizat timp de decenii, toate cererile sale de pașaport, bineînțeles doar în țările blocului comunist, fiind refuzate în mod sistematic. Asta s-a întâmplat până când a salvat viața unui copil, cine știe a câta viață salvată, dar în acest caz, tatăl recunoscător, bun tovarăș cu ochi albaștri, s-a revanșat scoțând din dosarul lui tata acel document „odios”. După care a putut călători în voie.

Rămăsesem la recomandarea pe care trebuia s-o primesc de la Județeana de Partid Cluj pentru a mă putea înscrie la doctorat. Tocmai pregăteam pentru admiterea la Facultatea de chimie o elevă, fiica unuia dintre secretarii județeni. Binevoitor, tovarășul secretar mi-a semnat valorosul document.

Cu dosarul pus la punct, m-am înscris la concursul de admitere. În după amiaza premergătoare examenului, profesorul ne-a adunat pe toţi. Era palid și extrem de indispus. Ne-a comunicat că i s-a repartizat un singur loc, pentru care i s-a trimis o candidată de la București, pe care „trebuie s-o admită”. Eternul Caragiale: candidat trimis de la „centru” în „provincie” pentru a câștiga un concurs dinainte aranjat.

Profesorul ne-a propus să decidem dacă vrem să ne prezentăm la examenul de a doua zi și a plecat supărat. Rămași pe coridor, cei șase candidați căzuți la un examen care urma să se ţină a doua zi, am analizat situația. O colegă se întreba de ce să ne mai prezentăm, oricum fără rost? În schimb eu am afirmat ferm, că nu mă dau bătut, mă simt bine pregătit pentru acest examen și să se rușineze cei din comisie.

Până la urmă ne-am prezentat cu toții. Eu am căzut cu nota… 9,90. „Reușit fără loc” – o altă invenție sclipitoare a regimului.

Deznodământ târziu și neașteptat. În luna decembrie a căzut regimul totalitar. În ianuarie 1990 Mircea Malița este numit ministru al învățământului și una dintre primele măsuri pe care le ia este admiterea la doctorat a tuturor celor căzuţi cu media peste 8.00, la examenul de admitere din primăvara anului 1989.  Cercetarea o aveam făcută, astfel că mi-am scris și susținut disertația în unsprezece luni.

Daniel Lőwy

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

12 Comments

  • Klara Werner commented on May 18, 2020 Reply

    Multe familii au suferit din cauza nedreptatilor sociale in timpul comunismului. Perseverenta, curajul, dorinta de a-si afirma propria valoare, Daniel Lowy s-a prezentat la concursul de admitere la doctorat, desi i s-a spus, o zi inainte, ca numai o candidata din capitala va fi admisa.
    Si atunci mi-am amintit de cuvintele-cheie din nuvela lui E. Hemingway, Batrinul si marea: “Dar omul nu-i facut sa fie infrint. Un om poate fi nimicit, dar nu infrint” – simbolizeaza victoria morala a omului.

  • András Kapy commented on May 17, 2020 Reply

    Comunismul era absurd si aberant. Relativizarea dictaturii de stanga e similiara cu cea a prezentarii lui Hitler intr-o lumina favorabila pentru ca facut autostrazi.

    Iata si o poveste personala. Unchiul tatalui meu si-a exprimat o parere de suport a revolutiei din 1956. A fost deportat cu toata familia la Baragan. Din cauza asta bunicul meu a fost retrogradat la muncitor necalificat. Pe fisa de cadre a tatalui meu s-a trecut recomandarea de a nu-l avansa in functie din cauza atitiudinii dusmanoase la adresa statului si a partidului. In anii 80 tatal meu n-a mai primit pasaport. Nu exista scuza sau circumstanta atenuanta in evaluarea comunismului.

    • Eva Grosz commented on May 18, 2020 Reply

      Groaznic. Ce teroare !!!

  • HIRSCH LADISLAU commented on May 16, 2020 Reply

    Doresc sa stiu daca daniel lowwy este fiul sau nepotul lui Lowy Sandor din Timisoara care este fratele vitreg al bunicii mele nascuta LOWY IDA

    HIRSCH LACI

  • George Apostol commented on May 15, 2020 Reply

    Povestire foarte antrenantă. Poate că titlul „D’ale carnavalului”ar fi fost mai potrivit că tot aduce vorba de Caragiale. Lanțul slăbiciunilor – obiceiul pământului, de. Ne bucuram cu oarecare decență când ne dădea apă la moară și ne revoltam ceva mai zgomotos și îngrețoșați când îi favoriza pe alții. Pile, Cunoștințe, Relații,- PCR – cheia succesului, dar nu numai în perioadă inițialelor „sfințite”.

  • Eva Grosz commented on May 14, 2020 Reply

    Exemplele date de Daniel Lőwy sunt o fărâmitură din ce și-au permis regimurile totalitare. Da exemplele date sunt foarte reprezentative. Nu uităm.

  • Veronica Rozenberg commented on May 14, 2020 Reply

    Din pacate, cele pe care Andrea le scrie mai jos nu caracterizeaza in exclusivitate regimurile totalitare, ci poate chiar multe alte regimuri “democratice”, care probabil chiar sunt astfel dupa orientarea lor politica.

    “Situaţiile descrise de D.L reflectă absurdul regimurilor totalitare când întorsăturile sorţii şi scurtciurcuitele create de cunoştinţele, din anumite cercuri, puteau avea un rol decisiv în destinul unei persoane.”

    Israelul nu este unica tara demo, in care relatiile personale, sau de exemplu, apartenta etnica, ceea ce numiti
    “scurtcircuite”, pot avea roluri decisive, in bine, sau in rau, in destinul diverselor persoane.

    Cred ca aceasta situatie nu caracterizeaza sistemele totalitare, este probabil una dintre expresiile mai putin valoroase ale conditiei umane si ca intotdeauna a norocului personal.

    • Andrea Ghiţă commented on May 14, 2020 Reply

      Aveţi dreptate, cunoştinţele personale au un rol mare în multe locuri, doar că într-un regim democratic poţi contesta unele măsuri nedreăte, pe când în cel totalitar, de cele mai multe ori, o astfel de contestaţie nu avea un rezultat favorabil. De pildă, dacă D.L. nu ar fi meditat (foarte bine) copilul unui potentat, nu ar fi primit recomandarea Judeţenei PCR şi nu ştiu dacă o eventuală contestaţie ar fi schimbat favorabil situaţia.

    • GBM commented on May 21, 2020 Reply

      Reflecția dvs merită câteva comentarii.
      1.Timp de zeci de ani după înființarea statului Israel, sutele de mii de emigranți care ajungeau in Israel deveneau peste noapte indivizi complet necunoscuti de societatea in care intrasera. De aceea era nevoie intotdeauna de cineva care te cunoaste, un ”vatik”, cum ii spunem noi, și care putea sa gireze pentru tine.
      2.Pe parcurs, acest fenomen a devenit inutil, numărul emigrantilor e mic, majoritatea sosesc cu diplome si adeverinte….
      3.Ceea ce ramane e ceea ce noi numim protectie, sau relații. Aces fenomen social exista peste tot in lume, inclusiv in țările cele mai democratice. In SUA, odata cu schimbarea președintelui sunt schimbați cam 4000-5000 funcționari publici, legați într-un fel sau altul de partidul venit la putere.
      Din acest punct de vedere etica israeliana actuala e mai corecta, desi sunt convins ca protectia și relatiile continua sa functioneze din plin si la noi. Cum ziceați, asta face parte din condiția umana…..
      GBM

      • Andrea Ghiţă commented on May 21, 2020 Reply

        MI s-a povestit că la o anumită fabrică de importanţă naţională din Israel (nu am s-o numesc), în momentul în care se schimba partidul aflat la putere era plantat şi un director nou. Doi prieteni, întâmplător din România, ingineri în poziţii importante la acea întreprindere, sătui de aceste alternări politice la conducere, au decis să se înscrie în cele două partide care formau coaliţiile alternatve. Din acel moment erau directori cu rândul, uzina mergea strună şi armonia era stabilă. Poate e o legendă…

      • Veronica Rozenberg commented on May 22, 2020 Reply

        “1.Timp de zeci de ani după înființarea statului Israel, sutele de mii de emigranți care ajungeau in Israel deveneau peste noapte indivizi complet necunoscuti de societatea in care intrasera. De aceea era nevoie intotdeauna de cineva care te cunoaste, un ”vatik”, cum ii spunem noi, și care putea sa gireze pentru tine.”

        Daca va referiti la cele scrise de mine, desi nu neg sau nu va contrazic, povestea cu vatikul (cel vechi), aici e valabila poate in momentul in care aveai nevoie de o garantie la banca.
        In rest, sigur ca daca cunosteai pe cineva l o intreprindere de stat, aveai sanse sa fii luat acolo (de exemplu Societatea israeliana de electricitate, care a abundat in romani), dar sustin ca se putea intra la un servici, atunci cand aveai o meserie si era o necesitate, sa participi la un concurs (asa cum se face acum peste tot, trimitand o cerere, cu un CV, fiind chemat la interviu) si in cele din urma, aprobat sau respins – in ultima vreme nici macar nu se mai trimit scrisori de respingere, sau telefoane, deduci singur.
        Si totusi existau locuri de munca, unde nu publicau niciodata anunturi in ziarele de specialitate, pe atunci neexistand Internetul.
        Enumar printre ele si spitalul Rambam din Haifa, dar cred ca nici un sital nu publica, compania de comunicatii Bezeq si probabil inca multe companii de stat sau care apartineau “capitalistului-socialist”
        de pe vremea aceea Histadrutul – adica Sindicatele.
        Ce mai vremuri….si poate ca si astazi, cu exceptia hitecului unde competitia este probabil mai corecta, in restm meme Jeanette, autrement coifee.
        ps. Simpatia reciproca care se creeaza intre oameni la un interviu, este un factor destul de fundamental in hotararea luata de cel care hotaraste cine va fi angajatul. Pentru asta nu exista reguli. Un zambet poate fi hotarator 🙂 🙂

  • Andrea Ghiţă commented on May 14, 2020 Reply

    Situaţiile descrise de Daniel Lőwy reflectă absurdul regimurilor totalitare când întorsăturile sorţii şi “şuntările” facilitate de cunoştinţele, din anumite cercuri, puteau avea un rol decisiv în destinul unei persoane. Am să exemplific aici doar epopeea admiterii mele la doctorat. Imediat după susţinerea examenului de licenţă am fost chemată de conducătorul ştiinţific să-mi continui subiectul cu o teză de doctorat. Fiind repartizată într-un centru de calcul, adică în informatică, şi având un copil mic nu m-am încumetat să încep stagiul de doctorat în fizică. Peste trei ani am reuşit prin concurs la Catedra de Fizică de la Politehnică şi doctorantura mi-ar fi fost foarte utilă, dar admiterea la doctorat a fost restrânsă aproape complet. Mi-am încercat norocul la Bucureşti, dar nu am avut sorţi de izbândă. Abia în 1990 m-am putut înscrie la doctorat, dar în 1992 am intrat în presă, aşa că după ce îmi susţinusem toate examenele şi referatele şi scrisesem câteva capitole din teză, nu am mai văzut utilitatea să continui, mai ales că o parte din determinări ar fi trebuit efectuate în străinătate. Deci nu sunt doctor în fizică, dar am avut un câştig major pe viaţă: prietenia şi susţinerea conducătorului meu ştiinţific, profesorul Dezideriu Ausländer (1921-1999).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *