Józsi, un băiat de 14 ani, handicapat psihic, zăcea în pat cu febră mare, cu ochii închiși, cu masca de oxigen pe față. Fusese internat cu două zile în urmă la Spitalul de Boli Infecțioase din Cluj pentru o pneumonie foarte severă. Nu știam precis etiologia bolii, așa că îl tratam cu două antibiotice. Nu dădea semne de ameliorare. Cu mama copilului vorbeam în fiecare zi. Aștepta de la mine vești bune

– Deocamdată starea lui rămâne gravă, nu vă pot promite nimic, doar că facem tot posibilul ca să-l vindecăm.

Dacă am avea rezultatul bacteriologic din diversele secreții și din sânge, precum și sensibilitatea la antibiotice, îmi spuneam, i-am veni de hac bolii. Fiecare zi de întârziere putea să scadă șansele de supraviețuire ale băiatului. A patra zi de la internare, în timpul vizitei, una dintre bacteriologe a venit cu vestea bună.

– Din spută a crescut stafilococ aureus, a spus. Asta e vestea bună; vestea rea că este un stafilococ care e sensibil numai la vancomicină.

Din păcate acest antibiotic nu se importa în România anilor optzeci.

– Ce ghinion! am spus.

Practic nu aveam nicio soluție. Unul din studenții din Grecia, din grupa mea care participa la vizită, a intervenit.

– Știți, domnule doctor, noi, studenții greci, mergem acasă o dată la două săptămâni. Tatăl meu e medic, poate să scrie o rețetă și peste trei zile antibioticul va fi aici.

– Faci o faptă nobilă, i-am spus lui Gregoriadis, studentul din Atena. [o1] 

În a paisprezecea zi a tratamentului, la vizita de dimineață l-am găsit pe Józsi treaz. M-a privit cu un zâmbet ștrengar și mi s-a adresat:

– Domnule plutonier, mi-e foame, tare aș vrea să mănânc niște ouă fierte.

Dorința i-a fost îndeplinită.

Într-una din zilele următoare l-am găsit nemulțumit.

– Domnule sergent, (aha, m-a retrogradat!) la boala mea eu trebuie să mănânc carne, multă carne ca să mă fac sănătos. Nu-mi place mâncarea care mi se dă aici, numai carnea.

– Văd că ai mâncat micul dejun, farfuria e goală.

– Nu, n-am mâncat nimic, a spus Józsi revoltat.

– Atunci cine a mâncat micul dejun? l-am întrebat.

– Dumneata cu gura dumitale mare, mi-a răspuns Józsi.

Timp de un minut s-a lăsat o liniște totală, după care cu toții am izbucnit în râs. În zilele următoare a primit de două ori pe zi carne.

Cu câtva timp înainte de externare, Józsi m-a anunțat că peste două zile va împlini 15 ani și că i-a promis mamei sale că până atunci se va întoarce acasă. Starea lui clinică era satisfăcătoare, așa că i-am făcut formele de externare. Când am intrat în salonul lui ca să le predau, l-am găsit pe băiat îmbrăcat, gata de plecare împreună cu mama lui. Și asistentele care l-au tratat erau acolo. Ne-a mulțumit tuturor și nu l-a uitat nici pe Ulise (așa îi spunea el studentului grec Gregoriadis) și a pecat. De la capătul coridorului s-a întors și salutându-mă militărește, mi-a spus:

– Vă mulțumesc, domnule general!

I-am tras cu ochiul și i-am răspuns, salutându-l la rândul meu:

– Multă sănătate, Józsi.

  Andrei Schwartz

  05/05 /2020

---

 [o1]