Știați că…

Suprinzător titlul, nu-i așa?!

Chiar așa l-am vrut, ca să mă asigur într-o oarecare măsură că subiectul pe care mi l-am ales de această dată va atrage atenția cititorului, care teoretic – cred eu – nu prea are de ce să fie interesat de tema aceasta.

Deci să începem.

Știați că…

1.Termenul de Moldova a cuprins întodeauna regiunile din ambele părți ale râului Prut?

2. Numele Moldova a fost dat de Voievodul Dragoș, după căţeaua sa care se nume Molda?

3.Numele Basarabia provine de la dinastia Basarabilor din secolul XIV?

4.Suceava, capitala Moldovei, a fost cucerită de Suleiman Magnificul în 1538?

5.Basarabia s-a despărțit definitiv (cu excepția anilor 1918-1940) de Moldova ”românească” în 1812, când turcii au cedat-o rușilor?

6.În 1924Stalin a creat Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească (RASSM) în regiunea de pe malul estic al Nistrului?

7.Populația moldovenească a Basarabiei nu a depășit niciodată 65% din totalul locuitorilor?

(Precizare: cei care au ajuns la concluzia că aveau cunoștință deja de cel puțin cinci din cele șapte date de mai sus, sunt sfătuiți să treacă la un alt articol din numărul de față. Se pare că ei nu au nevoie de poveștile mele.)

Și după această atipică introducere, câteva explicații care se cer de la sine.

Pentru cei care au răbdarea necesară pentru a urmări din când în când cele publicate în prestigioasa revistă Baabel de câtre cel care semnează aceste rânduri, interesul meu pentru această bucată de pământ numită în diverse feluri de diverși stăpânitori și cârmuitori, nu va veni ca o supriză. Așa cum am mai scris, familia tatălui meu a trăit zeci de ani pe acele meleaguri, iar bunicul/bunelul meu (reamintesc acest fapt pentru cei care sunt scuzați că au uitat amănuntul) e îngropat la Soroca, o așezare basarabeană pe malul vestic al Nistrului.

De aproximativ douăzeci ani vizitez în mod regulat Basarabia/Republica Moldova și mă bucur de fiecare dată de întâlnirea cu mulți prieteni și colegi de breaslă.

De aici interesul meu pentru acest subiect și deci nu e de mirare că în momentul în care am aflat de existența unui volum intitulat ”The Moldovans”, apărut sub condeiul cunoscutului Charles King, profesor de probleme internaționale la Universitatea din Georgetown (SUA), l-am comandat prin Amazon și l-am primit câteva săptămâni mai târziu.

Trebuie să recunosc, după ce am întors ultima pagină a volumului, am avut o senzație de rușine provocată de semiignoranța mea legată de istoria acestui pământ și a locuitorilor săi. Credeam că știu mult mai mult și m-am dumirit că știam foarte puțin. Și mi-am zis că dacă eu nu posed nici măcar datele esențiale legate de acest subiect, nu e exclus ca nici alții să nu-l fi adâncit într-o măsură cât de cât potrivită interesului pe care ar trebui să-l trezească.

Bineînțeles, am citit cartea din scoarță-n scoarță, am luat notițe, mi-am făcut un tabel de date importante, cu alte cuvinte m-am retransformat într-un elev silitor, hotărât să rețină cât mai multe amănunte de istorie privitor la acea regiune pe care eu nu am niciun semn de întrebare cum s-o numesc, căci pentru mine ea rămâne Basarabia, în ciuda denumirii ei oficiale.

Trebuie să recunosc, cartea e scrisă în mod exhaustiv, citind-o ai senzația că acum știi totul, dar are un neajuns: povestea lui Charles King se termină în anul 2000! Prin urmare, ea pune punct exact în acel an în care eu am avut primul contact cu colegii mei pe care-i numesc moldoveni, dar care (mă repet, ce să fac?!) în sinea mea îi consider basarabeni.

În acești ultimi douăzeci de ani am aflat multe amănunte despre istoria locului, și mai ales despre cei care populează regiunea dintre Prut și Nistru. Dar nicidecum nu am putut ajunge la nivelul pe care îl etalează King în cartea sa. Am înțeles că dacă vreau să știu mai multe, și mai la zi, trebuie să găsesc o soluție. M-am adresat binecunoscutului ziarist și publicist Dl Liviu Belîi, care deloc întâmplător este și părintele Prof. Adrian Belîi, actualul președinte al Societății medicilor anesteziști din Republica Moldova.

M-am pus pe scris, am înșirat o serie de întrebări și i le-am trimis. Răspunsul l-am primit în câteva zile, (mii de mulțumiri, Dle Liviu!) așa încât înarmat cu noile date m-am simțit pregătit pentru a pune ”pe hârtie” câte ceva din ceea ce eu cred că e important de știut pentru cineva care dorește să înțeleagă situația regiunii aflate la est de Prut, și (practic) la vest de Nistru.

În cele ce urmează, contrar poate așteptărilor, voi începe cu o precizare deloc originală. De-a lungul secolului XX granițele multor țări europene s-au modificat, unele în mod radical, altele pe ici-pe colo. În ciuda conflictelor regionale (de tipul Cataloniei sau Scoției), entitățile geografice și mai ales cele naționale par a fi definitive și irevocabile. Mai peste tot există minorități etnice, naționale, dar mai peste tot se pare că realitatea e acceptată de imensa majoritate a locuitorilor bătrânului continent, ei recunoscând situația existentă și încercând să i se adapteze.

Din punct de vedere etnic se pare că nimeni nu mai are semne de întrebare. Ungurii din România rămân unguri și corsicanii din Franța rămân corsicani, nemții din Alsacia și Lorena rămân nemți și catalanii din Spania rămân catalani. Mai mult, fosta și fragila Iugoslavie a avut o istorie de scurtă durată; acum vreo douăzeci de ani s-a rupt în câteva state independente, și până și muntenegrenii, care vorbesc aceeași limbă ca la Belgrad, au devenit o entitate separată.

Scriu toate acestea ca un preludiu la următoarea întrebare: cine sunt locuitorii care-și duc existența între cele două râuri amintite mai sus? Oare ei nu sunt de fapt victime ale istoriei și împrejurărilor de sute de ani, care îi pun în fața unei dileme în aparență greu de explicat? Pentru că se pare că această întrebare și-o pun înșiși moldovenii de la est de Prut.

Din cele văzute, citite și înțelese din discuțiile purtate acolo, la Chișinău sau în alte părți ale țării, confuzia reprezintă o a doua natură a cetățeanului Republicii Moldova. O bună parte, să zicem cam 60%, se consideră sau români, sau români moldoveni. Dar o altă parte, nicidecum de neglijat, se consideră moldoveni și nimic mai mult, pentru ei legătura (istorică, etnică, etc.) cu România și cu poporul la vest de Prut fiind practic inexistentă.

Explicația e simplă. Basarabia a fost multă vreme sub ocupație rusească/sovietică: între 1812-1918 și apoi între 1940-1989 (cu excepția anilor războiului, când trupele române au ocupat regiunea, alăturându-se armatelor hitleriste). Rusificarea și apoi ”bolșevizarea”, așa cu o numește Dl. Belîi, și-au făcut efectul, simțit până în ziua de azi prin prezența neostalinismului (o altă expresie aparținând cunoscutului ziarist din Chișinău).

Prin urmare poporul e împărțit, iar la baza acestei discordii stă în mod pradoxal problema denumirii limbii pe care o vorbește majoritatea.

Cum se numește limba vorbită și scrisă pe tot cuprinsul Republicii Moldova, o entitate geografică apărută după căderea imperiului sovietic? Limba română sau moldovenească?

Confuzia își are originea nu numai în încercările regimului sovietic, pe vremuri la putere în minuscula RASSM, de a crea o nouă limbă, cea moldovenească, diferită de limba vorbită în România Mare, dar și de trecerile periodice de la alfabetul latin la cel chirilic și înapoi. Așa se face că în 1930 limba oficială în RASSM era denumită limba moldovenească și același nume apare și în constituția Republicii Moldova de azi.

Regimul sovietic a făcut totul ca legătura dintre limba vorbită în Basarabia și cea folosită în România să fie complet negată, într-atât încât în anii 1930 circula o expresie în Transnistria (iată o nouă entitate geografică, de care mă voi ocupa în a doua parte a acestui eseu) și anume: ”Românii nu sunt un popor, ci o profesie”!!

Rusificarea societății și îndepărtarea de ”țara mumă” (adică România) ar fi avut șanse de succes dacă populația satelor basarabene n-ar fi păstrat – din fericire – limba strămoșească, creând în felul acesta două tipuri de cetățeni ale acelor locuri, cei care considerau limba moldovenească/româna ca fiind limba lor, și cei care stăpâneau perfect limba rusă, o bună parte considerând-o ca fiind a doua limbă vorbită, dacă nu chiar prima.

Ba mai mult, spre sfârșitul secolului XIX în majoritatea bisericilor moldovenești, scrie King, limba folosită pentru rugăciuni era limba rusă (până în ziua de azi biserica ortodoxă moldoveană e legată organic de biserica rusă).

Și cu toate acestea…

Cu toate acestea limba vorbită peste tot în Basarabia de azi e româna. Limba folosită la canalele de televiziune și la posturile de radio locale e româna. Limba în care se joacă piese de teatru e româna și (ceea ce e și mai important) limba de predare în școlile Republicii e limba română, chiar dacă oficial ea se numește limba moldovenească.

În ultimii ani, în peregrinările mele de-ajuns de frecvente în acea parte a lumii, am observat o clară schimbare din punctul de vedere al limbii. Dacă acum douăzeci de ani standurile de cărți de pe Str. Ștefan cel Mare și Sfânt (artera principală a Chișinăului) vindeau numai publicații în limba rusă, azi nu mai vezi o carte în rusește pe stradă. Firmele și panourile publicitare în Chișinău sunt în 90% în românește și nu-mi amintesc să fi auzit vreun cuvânt pe care să nu-l fi înțeles.

Și atuncicine sunt locuitorii dintre Prut și Nistru? Români sau moldoveni? Uneori mă întreb dacă această întrebare nu e absurdă, semănând cu întrebarea cine sunt locuitorii de la vest de Prut? Moldoveni sau români?!

Dacă cele de mai sus vor lăsa cititorului impresia că în ciuda celor descrise până aici, problema apartenenței etnice/naționale în Basarabia numită azi Republica Moldova a fost rezolvată cel puțin parțial, această impresie e departe de a reflecta realitatea. Pentru că acolo, în țara numită oficial Republica Moldova, mai există două probleme, una mare, Transnistria și a doua aparent mai mică, Găgăuzia.

Dar despre asta data viitoare.

Gabriel Ben Meron

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

4 Comments

  • Andrea Ghiţă commented on May 28, 2020 Reply

    Totuşi, inclusiv în Desciptio Moldaviae cantemir vorbeşte despre moldoveni şi limbă moldovenească ( lucrarea e extrem de interesantă şi merită citită). Limba română este creaţia secolului al XIX-lea şi a căpătat importanţă după înfiinţarea României, când era evident că nu mai puteai vorbi de limbă moldovenească sau valahă. Cred că atâta vreme cât se scrie cu caractere latine (în Descriptio Moldaviae se arată că până la ordinul lui Alexandru cel Bun moldovenii scriau cu caractere latine) şi e aproape identică cu limba vorbită în România, limba se poate numi şi moldovenească. Important este să ca cele două state să se înţeleagă şi să coopereze cât mai mult, în toate domeniile. Pe de altă parte – în calitate de minoritar (chiar multiplu) – nu mă încântă că pe standuri nu se mai găsesc cărţi ruseşti şi că limba unei minorităţi importante este discriminată.

  • Julian Satran commented on May 28, 2020 Reply

    Cred ca Europenii se obisnuiesc sa se defineasca dupa tara in care traiesc. Austriecii se definesc ca austrieci – nu ca germani (o nota umoristica – orice austriac iti explica ca Beethoven a fost austriac iar Hitler a fost german) si elvetienii din zona germana ca elvetieni (in nici un caz nu ca germani).

  • Tiberiu ezri commented on May 28, 2020 Reply

    Intr-una din vizitele profesionale in care l-am insotit pe Gabi, am intrat intr-o pravalie ca sa cumpar ceva. M-am adresat vanzatoarei pe romaneste. Ea mi-a raspuns in ruseste (pe care o inteleg), “noi nu servim pe cei care voresc limba asta”, adica romaneste. Rusii au incercat peste tot sa anihileze cultura autohtona. Pe de alta parte, moldovenii o duceau mult mai bine economic pe vremea cotropirii rusesti.

  • Eva Grosz commented on May 28, 2020 Reply

    Deschide pofta de a afla mai multe. Cât mă privește eu cunosc două etape ale Basarabiei distanțate între ele. Povestea Transnistriei în al doilea Război mondial și mult mai târziu ce am aflat de la evreii veniți din Basarabia în Israel.
    Aștept continuarea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *