Cititorului care ridică din sprâncene a mirare la vederea acestui titlu, îi voi divulga că aceasta era data de susținere a Examenului de Stat, în vederea obținerii Diplomei de Inginer. Susținerea se făcea în fața Comisiei de examinare și analiză a proiectului. Pe atunci eram student în ultimul an la Facultatea TCM (Tehnologia Construcțiilor de Mașini), departamentul MUPC (Mașini și Utilaje pentru Prelucrări la Cald) din cadrul IPBv (Institutul Politehnic din Brașov).

Proiectul îl predasem la secretariat conform instrucțiunilor: cu o lună înaintea susținerii, în coperți cartonate, pe care erau înscrise cu litere de bronz titlul și autorul lucrării, precum și numele îndrumătorului, prof. Constantin Wanyorek.

Tema trebuia să indice soluții pentru reproiectarea sectorului de tratamente termice de la uzina Hidromecanica (fostă Strungul) din Brașov, la o capacitate dublă de producție, suprafața sectorului rămânând identică[1].

Îndrumătorul de la uzina Hidromecanica, era un fost student al prof. Wanyorek, care terminase cu doi ani înaintea mea; desigur, pentru mine el reprezenta deja o reală capacitate. M-a ajutat mult, el fiind o adevărată bază de date pentru proiect. Printre altele, mi-a spus că uzina e interesată de soluțiile din proiectul meu și mi-a indicat să mă orientez către utilaje produse în vest.

După documentarea la uzină m-am prezentat la Centrul de Documentare al Ministerului Industriei Constructoare de Mașini din București, care avea o bibliotecă mai bună. Documentarea viza în special echipamente tehnologice. Mi s-a aprobat xerografierea aspectelor de interes, pe care le-am atașat la proiectul de diplomă.

Proiectul final cuprindea două variante, care analizau avantajele și dezavantajele soluțiilior tehnologice propuse: reducerea consumului de materii prime, urmărirea și controlul calității produselor, automatizarea, reducerea cheltuielilor de întreținere, reducerea poluării, flexibilitatea instalațiilor, etc.  Un tablou comparativ al ceor două variante, cu indicarea surselor bibliografice finaliza proiectul.

Perioada de o lună, până la data susținerii, am rămas în cămin, pentru a mai revedea anumite materiale, pentru că puteam fi chestionat și despre subiecte care nu erau strict legate de proiect.

Doar că, începând cu din 5 iunie (1967), știrile de la radio, pe care le auzeam la difuzorul din camera de cămin, erau pentru mine deosebit de îngrijorătoare: izbucnise Războiul de Șase Zile. Radio Bucureşti transmitea informaţiile furnizate de agenţiile de ştiri ale alianţei anti-israeliene (Egipt, Iordania şi Siria), conform cărora forțele lor armate se îndreaptă din trei direcții diferite către Tel-Aviv, Ierusalim și Haifa. În paralel, Uniunea Sovietică și statele socialiste satelite, care sprijineau alianța statelor arabe, rupeau rând pe rând relațiile diplomatice cu Israelul; România încă nu o anunțase.

Situația părea un dezastru total: simțeam că sloganul “aruncaţi-i pe evrei în mare”, începea să capete contur… În ceea ce mă privește, îmi puneam întrebarea care ar putea fi poziția Comisiei, în conjunctura politică creată; cu toate că, teoretic, nu ar fi trebuit să existe nicio legătură.

În seara zilei de 6 iunie intru în casa lui Milu, ing. Sami Leibovici, șeful secției Oțelărie de la uzinele Steagu Roșu Brașov, cel care avea să fie preşedintele Comunității evreilor din Brașov. Știa pentru ce am venit. Nici nu intrasem bine și îmi spune: „Fii liniștit, războiul s-a și terminat. Forţele israeliene au declanşat un atac-surpriză asupra bazelor aeriene ale Egiptului, marea majoritate a avioanelor egiptene fiind distruse la sol. În rest, totul e o chestiune de timp, căci forțele armate ale coaliției arabe sunt complet demoralizate. Cât despre relațiile diplomatice România-Israel, Ceaușescu are acum posibilitate de a-și arăta opoziția față de politica sovietică de amestec în treburile interne ale statelor socialiste.

Am plecat liniștit, nu înainte de a ciocni un lehaim! (noroc!) cu Milu. România nu a rupt relațiile diplomatice cu Israelul[2], ceea ce i-a întârit prestigiul internațional. Începea o perioadă de îmbunătățire a relațiilor dintre România și Occident.

Difuzorul din cameră transmitea deja informații furnizate de Radio Kol Israel, ziarele românești publicau știri, mulți dintre colegi veneau să mă felicite (eram singurul evreu din anul meu).

Inițial, intenționam să dau prezentului articol subtitlul Au fost și Oameni. Asupra acestui aspect mă refer în continuare.

În dimineața zilei de 7 (sau 8) iunie, portarul de la cămin mă anunță că prof. Constantin Wanyorek a sunat, rugându-mă să mă prezint la dumnealui la cabinet la orele 12.

Profesorul Wanyorek Șeful departamentului MUPC, era atât îndrumătorul proiectului meu de diplomă, cât și Președintele Comisiei la Examenul de stat. Ne-a predat cursul Tratamente termice și termo-chimice. Era un bun pedagog și avea o vastă experiență. Era considerat un om sever (nu de puține ori îi apostrofa pe asistenți în prezența studenților) însă cu urechea plecată către student. În cele trei luni de pregătire a proiectului de diplomă ne-am întâlnit la fiecare două-trei săptămâni în laboratorul de Tratamente termice.

La ora stabilită băteam la ușă; era întâia dată când intram în cabinetul lui. Secretara m-a invitat în anticameră. Imediat a apărut și profesorul. Mi-a întins mâna, adresându-mi-se cu „poftim, collega”. A deschis ușa cabinetului, obligându-mă să intru primul și a rugat-o pe secretară să nu fim deranjați.

– Felicitări, bravo, mi s-a adresat profesorul. Spune-mi, te rog, cum ați reușit o astfel de victorie?

Am sesizat modul în care mi s-a adresat, „collega”, precum și pluralul „ați”. Știam exact ce dorește profesorul; însă mie mi se uscase gâtul, mi s-a tăiat respirația, simțeam că îmi fuge pământul de sub picioare. Nu știam cum s-o scald; și peste câteva zile trebuia să mă prezint în fața Comisiei…

Intuind starea mea, profesorul m-a invitat să iau loc. A luat de pe birou două hârtii pe care mi le-a dat să citesc. Nu m-am putut însă concentra, așa că l-am rugat să-mi dea detalii. Mi-a spus:

– Sunt referatele de apreciere pentru proiectul dumitale de diplomă, unul de la Hidromecanica unde ai făcut lucrarea, și celălalt de la uzina Tractorul. De la ambele unități ai primit nota maximă: zece. Ca îndrumător de proiect, eu nu pot nota decât cu calificativ identic. Ai muncit mult și a rezultat o lucrare de o calitate deosebită.

Apoi a scos câteva scrisori cu antetul Institutului de Tehnologie Technion-Israel, Haifa. Mi-a arătat numele expeditorului, Prof. Lou Rozeanu[3]. Apoi, cu o voce ce se dorea a fi îndemn:

– Poți avea încredere în mine. Și România nu a rupt relațiile diplomatice cu Israelul.

Am deschis gura; gâtul îmi era parcă mai puțin uscat, însă nu mi-am recunoscut propria-mi voce.

Nu știu cât timp a durat discuția; de fapt era monolog. Vocea îmi revenise la normal, iar profesorul asculta cu atenție. La sfârșit s-a ridicat din fotoliu, m-a învăluit cu o strângere puternică de mâna, însoțită de o rafală entuziastă:

– Felicitări, bravo vouă! Cât despre susținerea lucrării, repet: nu ai niciun motiv de îngrijorare.

M-a condus către ieșire. Pe biroul dumnealui am văzut proiectul meu de diplomă deschis și mi-am zis: EXISTĂ ȘI OAMENI! De aceea intenționam să dau prezentului articol subtitlul Au fost și Oameni.

15 iunie 1967: susținerea Proiectului de Diplomă.

Membrii Comisiei erau cu toții somități: Prof. Constantin Wanyorek, Președintele Comisiei, Prof. Gherman Drăghici și Prof. Ioan Stănescu, decanii facultăților TCM (Tehnologia Construcţiilor de Maşini) și respectiv Mecanică.

Prof. Drăghici m-a întrebat cum se poate face o gaură de 0.5 mm într-un oțel de scule de duritate înaltă.

– Cu raze laser, i-am răspuns.

A zâmbit mulțumit; citisem cartea dumnealui Tehnologii neconvenţionale de prelucrare a metalelor, recent apărută. Prof. Stănescu m-a rugat să expun motivele care au condus la alegerea reductorului planetar de turație la cuptorul de detensionare cu vatră mobilă.

Din sală s-a ridicat o persoană care s-a adresat prof. Wanyorek:

– Lucrarea studentului dvs. este bine concepută, corect sistematizată, cuprinde un material bibliografic de excepție; soluțiile propuse ne vor ajuta să cristalizăm conceptul final pentru sectorul de tratamente termice din uzina noastră. Sincere felicitări deopotrivă pentru student și îndrumător.

Era Inginerul Șef de concepție de la uzina ”Hidromecanica”. Nu știu în ce măsură soluțiile mele au fost utilizate, însă pentru mine proiectul de stat a constituit o macro-lecție incipientă de concepție inginerească.

(Înainte de) Încheiere

După primirea repartiției la Institutul de Proiectări de Laminoare din Galați am părăsit Brașovul, orașul studenției mele. Înainte de plecare mi-am luat rămas bun de la familia Leibovici: Milu și mama sa, tanti Beti, o femeie de excepție, care m-a adoptat în toată perioada studenției mele la Brașov. La despărțire, tanti Beti mi-a spus:

– Srulică, Milu nu are copii. Te rog – atunci când vei putea – să dai copilului tău numele soțul meu, tatăl lui Milu.

În 21 februarie 1969, la Galați, s-a născut băiatul nostru Raphael (Răful) Ițic Meir – Ițic Meir era numele tatălui lui Milu. Acest Milu, care era „mic la stat, mare la sfat” a fost un OM adevărat.

De Purim și de Pesah eram invitat de tanti Beti la o masă festivă. Acolo l-am întâlnit pe Tibi, Ing. Tiberiu Roth, care atunci era Ing-Șef de concepție la uzinele Steagu-Roșu Brașov. Șalom Tibi, sper să ne revedem SĂNĂTOȘI în curând. Cu Omul-dascăl prof. Constantin Wanyorek am rămas în legătură chiar și după plecarea în Israel.

După 14 ani am revenit în România, la Conferința Machine Design, București, septembrie 1991. După conferință, primul drum a fost spre Brașov. Pentru colegii mei de la Universitatea Ben-Gurion era prima vizită în România, iar despre Brașov auziseră multe și frumoase. Pe drum le-am povestit despre Omul-Dascăl, prof. Wanyorek, precum și de intenția mea de a-l vizita. Au cerut să mă însoțească.

Am ajuns spre seară la Brașov. În Piața Sfatului l-am zărit pe prof. Maniu (cursul ”Deformări Plastice”). I-am dat bună seara, iar dumnealui:

– Bine, Moisa dragă, unde ai dispărut atâta grămadă de timp?

Am continuat pe str. 7 Noiembrie (Mureșeni). În fața Rectoratului, alt cunoscut: prof. Cornel Samoilă (cursul de ”Cuptoare Industriale”). M-am apropiat cu același bună seara. M-a recunoscut pe loc:

– Strul Moisa! Ce faci, pe unde trăiești? (Prof. Samoilă era atunci prorector cu activitatea de cercetare științifică).

Ne-am apropiat de casa Omului; locuia într-un bloc pe aceeași stradă cu căminele studențești. Am bătut la usă; colegii erau cu aparatele de fotografiat pregătite. După a doua bătaie în ușă, o voce de dincolo întreabă

– Cine e?

Era vocea lui. I-am răspuns. De această dată, întrebarea se repetă, însă vocea sună a mirare.

– Oh, Dumnezeule mare, a venit Moisa, a venit Moisa!

Ușa s-a deschis, îmbrățisarea a durat timp îndelungat, aparatele de fotografiat țăcăneau. L-am auzit pe David, prof. David Itzhak, spunând:

– Eu, care am terminat la Universitatea Ebraică din Ierusalim, când intru nici un câine nu latră la mine. Iar tu, Strul, revenit după atâta amar de vreme, parcă ești plecat de ieri.

De atunci suntem în legătură constantă.

Strul Moisa

---

[1] Era imediat după ce Ceaușescu preluase frânele conducerii, directiva ”doubling” fiind luată la una din sesiunile CC PCR pentru toate unitățile de producție.

[2] Anul 2018 a constituit an de celebrare a 70 de ani de relații neîntrerupte dintre România și Israel

[3] L-am cunoscut pe prof. Rozeanu după anul 1976, când am venit în Israel. Dumnealui venise în anul 1960, unde s-a alăturat cadrelor universitare din Departamentul de Materiale al Facultății de Inginerie Mecanică a Technion-ului din Haifa. A început să predea cursul de Tribologie, un subiect nou în Israel. De altfel, el este unanim considerat ”părintele israelian al ingineriei tribologice”. Profesorul Rozeanu este fondatorul Societății Israeliene de Tribologie și primul său președinte. În iunie 2000, în cadrul primei Conferințe Mediteraniene de Tribologie de la Ierusalim, Organizația de Inginerie Mecanică din Israel i-a acordat profesorului Rozeanu Medalia de Aur, precum și Premiul de Onoare al organizației drept recunoaștere a realizărilor activității sale de excepție pentru cercetare și educație în ingineria tribologică.

Am audiat cursul predat și la noi, la Universitatea Ben Gurion, Beer-Șeva, de către prof. Lou Rozeanu. M-a ajutat să pun pe picioare laboratorul de tribologie din Departamentul de Materiale, la Universitatea Ben Gurion.

Ca definiție, tribologia este știința care se ocupă cu studiul problemelor de frecare, ungere și uzare a două suprafețe în contact în mișcare relativă. Constituind o latură de natură tehnică, este posibil că pentru unii cititori noțiunea e mai puțin cunoscută; implicit și numele prof. Lou Rozeanu. În ideea de a completa tabloul ”Rozeanu”, alătur numele soției sale, Angelica Rozeanu (n. Edelstein), una dintre cele mai performante jucătoare de tenis de masă din România și din lume: multiplă campioană a României la simplu, dublu și dublu-mixt (40 de titluri), campioană europeană (șapte titluri) și mondială (29 de medalii). Angelica Rozeanu a fost ultima europeană care a câștigat titlul mondial la tenis de masă, următoarele câștigătoare fiind de origine asiatică. În 1960 a emigrat în Israel; în anii 1960, 1961, 1962 a fost campioana la tenis de masă a Israelului.