Ce este curcubeul? Semn că a trecut ploaia, furtuna. Apare pe cer, colorat, ca un arc frumos, vestitor al liniștii. Dar este luminat de soare. Fără soare, curcubeul nu va apăărea sau dacă soarele va apune, curcubeul va dispărea instantaneu. Oriunde, peste Ierusalim sau peste București, peste Paris sau peste New York, peste Iași sau peste Haifa. Dar chiar dacă este luminat de soare, dacă se datorează lui, este frumos. Fiecăruia îi place să-l privească. M-am gândit la acest lucru atunci când am răsfoit noul volum de poezii de Bianca Marcovici , ”Curcubeu peste Haifa: manuscris de poeme Dada”, apărut la Editura Junimea din Iași în colecția ”Cuvinte migratoare”, în primăvara acestui an.

Bianca Marcovici este o poetă cunoscută. Primul ei volum de poezii, apărut în anul 1985 la Iași și următorul, apărut în 1987 la București, i-au deschis ușa în salonul literaturii române contemporane. Stabilită în Israel, la Haifa, în anul 1991, ea a devenit unul dintre scriitorii israelieni importanţi, de limba română. Poetă prolifică, ea a publicat 26 de volume de poezii și de proză, unele dintre poeziile ei fiind traduse în limbile ebraică, engleză, franceză, germană. Cărțile ei au apărut atât în Israel, cât și în România. Unele  în Iașiul ei natal, de care continuă să fie atașată sufletește, altele la Haifa, orașul în care trăiește, altele la Tel Aviv, București, Cluj, ba chiar și la Munchen, în Germania.  Poezii ale ei au apărut și în multe antologii de poezie, în România și în Israel, în română și în ebraică. Odată am afirmat că ea este poeta generației noastre.

Volumul ”Curcubeu peste Haifa” ne prezintă o poetă modernistă care reunește noutatea cu tradiția. Limbajul ei este contemporan, modern, include neologisme, dar și cuvinte din graiul local românesc din Israel. Conținutul poeziilor, scrise în vers alb, temele israeliene, arată că autoarea este o poetă israeliană de limba română, care stăpânește limba română contemporană perfect, prezentând adeseori realitatea israeliană în această limbă. Spre deosebire de alți scriitori israelieni de limba română, ea nu folosește un limbaj arhaic, ci o limbă bogată, reflectând evoluția socială și tehnologică de astăzi. Deși povestește într-o poezie că este bunică, adăugând ”caut refugiu doar în cărți și în nepoți”, poezia este tinerească în formă, cu unele excepții. Pentru ea ”poezia e o compoziție muzicală”, ”poezia nu are trup”, ”poezia nu e o decizie subtilă”. Autoarea adaugă în acest sens că ”inspirația e dictată de cineva din mine./Am o dublură./Odată am fost violonista din mine./Altădată inginera din mine/Altădată am predat vioara/mai târziu am fost autodidacta și poeta”. Scurtă autobiografie într-o poezie! În altă poezie, al cărei titlu, ”Cunoașterea sinelui”, este continuat de primul vers, după care aceasta ”presupune să fii narcisist”, ea adaugă: ”Eu am cântat într-o orchestră/și cunosc ce înseamnă să fii dirijor,/o baghetă”. Plecarea ei de la Iași la Haifa este menționată sub forma: ”Eu mi-am găsit locul./Din balcon văd marea./La orizont sunt dușmanii” (”Poezia e o compoziție muzicală”).  În altă poezie, ”Discurs pentru cei de Dincolo”, ea spune: ”Vin de departe de la peste/2000 de km de zbor, ca o pasăre migratoare/Care se întoarce când cireșii au înflorit/Să-și caute cerdacul casei. Cerdacul bunicilor!”. Totuși, amintindu-și de faptul că ”a fost cândva o lume mai bună”, ea spune că ”nimic nu-i nou sub soare/dar acum fiecare își închipuie/că avionul meu de hârtie/spre Iași e autentic/chiar și falsul are ceva autentic” (”Indigoul lui Chagall”). Desigur, ea vizitează Iașiul copilăriei, studenției și tinereții. Deși este poetă israeliană, totuși ea trăiește între două lumi. Din punctul ei de vedere, ”Patria/e limba în care scrii, e cernoziomul/adăugat în doze mici/ compartimentarea inimii/în care aduci numai lucruri scumpe,/de reținut, e trecutul, e prietenia sinceră,/netrucată!/Patria e orizontul/pe carde l-ai lăsat în urmă, mai ieri,/iar acum e casa în/carte trăiești imprevizibilul,/iubești!/Patria e poezia,/lumina ochilor copiilor noștri, în veci!”. Poezia cu care încheie volumul, mai degrabă ciclul de poezii, atât personale, cât și care reflectă viața de astăzi prin prisma personală a autoarei.

Bianca Marcovici adaugă: ”Elimin fățărnicia din start/a celor care/cu vorbe mieroase, zâmbet prefăcut/și ton fals vibrând precum o harpă/neacordată, mă îmbie din pocalul/cu vin alterat de căldură și timp/pierdut printre astre./Toți vorbesc și nimeni nu ascultă” (Teoria poemului”). Ea vrea pace (în limba ebraică: șalom), deși știe că aceasta este extrem de greu, dacă nu chiar imposibil din cauza terorismului. În unele poezii, în special cele referitoare la greutățile vieții în Israel și problema războiului și a păcii, ea introduce și expresii ebraice, utilizate adesea în vorbirea curentă israeliană, adăugând traducerea lor în limba română: ”Ne aliem culorii roșu/Și stresului suportat de copiii Sudului./culanu be țeva adom/(toți suntem îmbrăcați în roșu/precum cei supuși la alarme, cei din Sud)/Ein pitaron (nu e rezolvare)./Iar noi ne prefacem că totu-i bine!./(…)/Nepoții au deja vârsta armatei./Speranța s-a transformat precum o soacră cicălitoare,/Vrem pace ACUM./Și o ploaie continuă” (”Blestemul celor morți în HOLOCAUST”).

Am putea obiecta autoarei o formă de pesimism. Ea se gândește la moarte: ”Pur și simplu mi-am visat mormântul/Plin cu iarbă verde/Apoi uscată/Nimeni nu o uda/Nici măcar cei născuți din mine/Iar oasele mele se îngălbeneau./M-am trezit din vis/Tocmai la malul mării/Urmele de nisip se adânceau/Se adânceau se ștergeau/Ca un murmur de cântec/Învățat cândva” (”Nu ai înțeles niciodată”). Și totuși, să sperăm că ea va fi optimistă în viitor, sănătoasă, va trăi o viață lungă și va continua să scrie. Pentru că are multe de spus și ne bucurăm s-o ascultăm.    

Lucian-Zeev Herşcovici