Ceferistul și legionarii

Peter Frank visa încă din copilărie să devină mecanic de locomotivă. Tatăl lui, însoțitor de tren, îl lua des în vacanțe, pe intinerariile mai scurte. De atunci a început să îndrăgească locomotivele, dorind să conducă acele mașinării minunate. A terminat un curs de mecanici de locomotivă, realizându-și visul. Era încântat de meseria lui și era mândru de numărul mare de pasageri pe care îi transporta la diversele destinații. În stații urmărea cu interes viața de pe peroane: călători serioși, îmbrăcați în costume de culoare închisă, care plecau sau se întorceau din delegații, copii veseli cu rucsacuri în spinare, plecând în excursii interesante, alături de părinții îngrijorați, militari care fugeau după tren, sau cei care veneau fericiți în permisie, tineri care se sărutau la despărțire sau la revedere, familii care îi așteptau sau îi petreceau pe cei dragi, oameni cu bagaje sau fără, șeful gării cu chipiul roșu, dând mândru semnul de plecare și bineînțeles cerșetori în diversele colțuri ale gării. Murmurul emoționant al peronului îl fascina. Era un spectacol minunat! Trenul pornea, aburii locomotivei umpleau tot peronul. Era parfumul său preferat.

La începutul lunii septembrie 1940, la câteva zile după Dictatul de la Viena și cedarea Transilvaniei de Nord Ungariei, Peter Frank era în drum spre București, cu un tren plin de cetățeni români care se refugiau în regat. La gara de la Câmpia Turzii au urcat câțiva legionari în uniforme negre. Unul a rămas pe peron, împreună cu șeful de gară. Peter auzise multe despre actele sălbatice comise de acești fanatici. Era clar că trenul nu va porni până nu îi vor găsi pe cei pe care îi căutau. Au început să controleze vagon cu vagon, cușetă cu cușetă…

Câteva persoane au fost coborâte cu brutalitate din tren și stăteau înspăimântate pe peron. Peter spera ca legionarii să nu se lege și de el. Trenul era gata de plecare, o parte din legionari au coborât, când deodată doi dintre ei s-au îndreptat cu repeziciune spre locomotivă. Ajutorul lui, Mihai, un băiat tânăr i-a strigat:

– Domnu Peter, coborâți repede pe partea dinspre linii, ăstora nu le plac evreii!

Era prea târziu și oricum Peter nu voia să dea bir cu fugiții. Doi oameni în uniforme negre stăteau în fața lui, privindu-l cu curiozitate. Pe unul din ei îl cunoștea. Era Radu, care îi fusese câtva timp ajutor de mecanic.

– Are mutră de jidan, a spus omul pe care Peter nu-l cunoștea. Ce zici?

Radu l-a recunoscut, i-a făcut semn cu ochiul și a spus:

– Pe Peter îl cunosc bine, e de-al nostru, trebuie să-l lăsăm în pace să conducă trenul. Nu avem timp să facem rost de un alt mecanic, trebuie să ne grăbim, ungurii sunt peste noi, a spus Radu și cei doi au coborât din locomotivă.

Înainte ca trenul să ajungă la Brașov, unde se schimbau locomotivele și mecanicii, Radu a apărut din nou și i-a spus:

– În ziua liberă care ți se cuvine, stai în căminul ceferiștilor, nu ieși la plimbare în oraș. Nu prea e liniște în țară, nu e sigur pentru oameni ca tine. Întoarce-te la Cluj cu primul tren. Poate că ungurii nu sunt ”supărați” pe voi.

Peter a continuat să lucreze pe locomotiva lui, de astă dată la MAV (Magyar Alami Vasut – societatea maghiară de transporturi feroviare). Transporta mărfuri în toată Ungaria, ajungând până la Budapesta. A lucrat fără incidente până în aprilie 1944, când a fost concediat, însemnat cu steaua galbenă și trimis în ghetoul de la fabrica de cărămizi din Cluj, împreună cu părinții și cei doi frați mai mici. În iunie au fost deportați în lagărul de concentrare de la Auschwitz, de unde s-a întors numai el singur…

În martie 1945, coborând din trenul care l-a adus acasă la Cluj, a găsit clădirea gării distrusă aproape în totalitate de bombardamentele americane. Strada Regele Ferdinand, care ducea spre centrul orașului (azi strada Horea) era în ruine. Nu avea pe nimeni în oraș, toți cei dragi fuseseră uciși sau erau dispăruți. Primise de la cineva o adresă, era un cămin pentru evreii întorși din lagărele de concentrare naziste. Acolo a cunoscut-o și pe viitoarea lui soție, Agnes. Și-au întemeiat o familie. Peter Frank s-a angajat ca magazioner la depoul de locomotive. A refuzat să conducă trenurile, cu toate că i s-a oferit. Nu putea ierta căilor ferate și trenurilor că au transportat spre moarte sute de mii de oameni nevinovați, printre care și pe cei dragi lui. După câtva timp nu a mai putut rezista tentației de a se urca din nou pe o locomotivă și și-a reluat meseria îndrăgită. Avea sentimente contradictorii față de gară. Pe de o parte era locul lui de muncă, pe de altă parte nu putea uita că de acolo au fost deportați zeci de mii de evrei din Cluj și orașele înconjurătoare…

La doi ani după terminarea războiului a reapărut Radu, care era învinuit de către autorități că a participat la mișcarea legionară. L-a rugat pe Peter să facă o declarație și să descrie cum i-a salvat el viața în 1940. Peter s-a dus la poliția locală și a depus declarația. După câteva zile a fost chemat la sediul polției. Locotenentul Adamescu i s-a adresat:

– Domnule Frank, am înțeles că Radu Purcariu ți-a salvat viața.

– E adevărat, dacă el nu ar fi fost din întâmplare pe acel tren, probabil ca n-aș sta acum în fața dumneavoastră.

– A fost într-adevăr o faptă curajoasă și vom lua în considerare cele povestite de dumneavoastră, a spus locotenentul. Dar, domnule Frank, dumneata ai auzit de crimele comise de legionari. Sute de oameni, evrei și neevrei, au fost uciși cu sălbăticie. Radu Purcariu va fi condamnat că a participat la aceste acte. Trebuie să înțelegi că o singură faptă omenească nu-l poate scuti de o pedeapsă pe deplin meritată.

Lui Peter îi părea rău pentru Radu și totuși nu putea nega spusele locotenentului Adamescu.

La sfârșitul anilor cinzeci Radu a fost eliberat din închisoare, s-a întors la Gara Cluj, a fost o vreme controlor de bilete, apoi s-a căsătorit cu o femeie din București și s-a mutat în capitală. De atunci nu s-au mai văzut.

Peter Frank a continuat să conducă sute de trenuri, transportând pasageri în diversele colțuri ale țării. Au apărut locomotivele moderne, diesel. A fost nevoit să facă și un curs pentru aceste noi trenuri. Nu era încântat de ele. Pentru el adevăratele locomotive erau cele cu aburi. A continuat să lucreze chiar și după ce a împlinit 65 de ani. După pensionare s-a obișnuit greu cu noua sa viață. Îi lipseau locomotivele și drumurile. Își vizita locul de muncă, adesea luând cu el și nepoții. Cel mai mare știa deja pe de rost lista trenurilor care treceau prin gara Cluj. Acasă la Peter și la copiii lui erau o mulțime de trenulețe, cu care se juca împreună cu nepoții…

Cu ocazia zilei sale de naștere, când împlinea 70 de ani, colegii de la locul de muncă i-au oferit un cadou special: să conducă o locomotivă veche până la gara Teiuș. Propunerea l-a uimit, dar a aceptat-o cu bucurie. S-a îmbrăcat cu costum și cravată – pentru el era o zi deosebită, probabil ultima în care va conduce o locomotivă. A făcut drumul la gară pe jos zâmbind, simțind în nări parfumul aburilor de locomotivă…

În 27 mai 2014, pe fațada clădirii gări din Cluj a fost așezată o placă memorială în amintirea evreilor din nordul Transilvaniei care au fost transportați din această gară spre lagărul de concentrare de la Auschwitz…

Întâmplarea relatată se bazează pe fapte reale.

Andrei Schwartz

03/07/2020

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

9 Comments

  • Hava Oren commented on July 11, 2020 Reply

    În ultimii ani societatea de transporturi feroviare din Olanda a luat inițiativa să plătească despăgubiri evreilor care au fost deportați cu trenul spre lagăre, precum și descendenților lor. Sumele în sine nu sunt mari, dar reprezintă o admitere a vinovăției și o încercare de a-și răscumpăra fapta.

  • Marica Lewin commented on July 11, 2020 Reply

    O poveste frumoasa a unui evreu cu o meserie grea si de mare raspundere, in timpuri tulburi. Frank a avut de a face si cu legionari si cu nazisti, printr- un miracol raminind in viata.
    Si imi revine intrebarea pe care mi- am pus- o de atitea ori: Cum, in iunie 44, cind se stia deja ca razboiul e pierdut, cind la frontiera se auzeau tancurile rusesti, nazistii germani si unguri i-au deportat pe evrei la Auschwitz?
    Ce a fost in sufletul lui Frank cind a condus din nou o locomotive?

    • Alex Schneider commented on July 21, 2020 Reply

      Asumand ca prima intrebare nu e retorica, un raspuns posibil ar fi :
      Scopul razboiului pornit de nazisti a fost dublu:
      1. Sa domine lumea si sa o subjuge
      2.Sa distruga in mod fizic poporul evreu si toata contributia lui la omenire in toare domenile.( prin asta si-au asIgurat colaborarea a multor popare !) .
      Nu este de mirare ca in loc de transportat militari si amunitie spre front , nazistii s-au grabit sa expedieze sute de vagoane cu sute de mii de evrei
      la Auschwitz .

  • Tiberiu ezri commented on July 10, 2020 Reply

    Inca o poveste, frumoasa si omeneasca a lui Andrei.

  • gabriel gurm commented on July 10, 2020 Reply

    In toata copilaria mea am trait un vis neimplinit: sa fiu vatman de tramvai!!!
    Bravo eroului tau care si-a transformat dorintza in realitate.
    GBM

  • Julia Kakucs commented on July 10, 2020 Reply

    Soarta unui om ilustrează istoria, concretizând și dând o imagine clară cifrelor statistice. Felicitări pentru aceste rânduri, Andrei!

  • Eva Grosz commented on July 9, 2020 Reply

    Încă o poveste adevărată ,scrisă cu suflet .

  • Daniel A. Lowy commented on July 9, 2020 Reply

    Emotionanta relatare despre un destin afectat de vicisitudinile istoriei. Doar doua precizari: MÁV este Magyar Államvasutak, pana in anul 1946, perioada mentionata in relatarea despre soarta lui Peter Frank, denumirea a fost Magyar Királyi Államvasutak. De asemenea, in loc de Dictatul de la Viena (pe vremea comunismului se scria uneori ca “Diktat”), istoriografia contemporana folosesete tot mai des Arbitrajele de la Viena, cel de-al doilea arbitraj fiind acela, care a afectat Transilvania.

  • Veronica Rozenberg commented on July 9, 2020 Reply

    Toate povestirile dvs respira intensitatea vietii, cu bucuriile, durerile dar mai ales cu ineditul lor, prin faptele relatate.
    Sunteti un neobosit observator 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *