Trebuie să recunosc că mi-a luat mult timp de gândire înainte de a mă decide a ataca un subiect atât de departe de cunoștințele și preocupările mele intelectuale. Cu ce drept, m-am întrebat, găsesc eu de cuviință a mă ocupa de un domeniu în care foarte puțini au experiența necesară pentru a-și exprima o opinie?
După o lungă cugetare m-am hotărît să o fac. Mi-am zis: à la guerre comme à la guerre. Ce mi se poate întâmpla, mai mult decât să fiu luat în râs pentru o îndrăzneală amatoricească și complet nejustificată?
Deci am purces a face un lucru pe care nu l-am făcut niciodată: am recitit cartea, am revăzut filmul, ambele în aceeași săptămână, ca nu cumva să uit amănunte și am ajuns la concluzia că chiar dacă nu am dreptate, cel puțin voi pune pe tapet un subiect la care alții vor putea contribui sub o formă mult mai profesională decât o fac eu aici.
Și acum s-o luăm de la capăt.
În urmă cu câteva săptămâni am publicat in Baabel o recenzie a cărții ”O femeie în Berlin”, o zguduitoare dare de seamă având ca subiect intrarea trupelor sovietice în Berlinul hitlerist și acoperind o perioadă de câteva săptămâni, de la sfârșitul lui aprilie și până la mijlocul lui iunie 1945. Se pare că acest volum, de fapt un jurnal personal și intim al unei berlineze de vreo 30 ani, este poate singura sursă obiectivă a evenimentelor legate de prima interacție dintre populația capitalei Germaniei naziste, un oraș în cea mai mare parte distrus de atacurile aliaților, și trupele ocupante sovietice.
De aici importanța volumului, un document istoric scris nicidecum pentru a fi publicat, ceea ce certifică obiectivitatea descrierii a tot ce s-a întâmplat în acel cartier mărginaș al Berlinului în acele săptămâni. Nicio carte de istorie nu poate fi mai autentică decât acest jurnal, care acoperă aproape zilnic cele mai mici, dar și cele mai importante aspecte ale vieții unor cetățeni intimidați, înfricoșați, panicați de intrarea trupelor sovietice, alături de atitudinea soldatului rus, devenit deodată stăpânul capitalei germane și care pentru prima oară trăiește senzația celui care a cucerit o citadelă până mai ieri de nepătruns și care, iarăși pentru prima oară, se poate bucura de o libertate deplină în ceea ce privește soarta locuitorilor orașului cucerit, a bunurilor lor și a integrității lor corporale.
În acea recenzie am încercat, și am motive să pun sub semnul întrebării magnitudinea succesului sau eșecului acelei încercări, să mă țin de litera cărții și să nu adaug nimic de la mine, fiind sigur că orice încercare de interpretare personală ar fi o trădare a exactității istorice cu care a fost scris jurnalul.
Știam (și chiar aminteam în acel eseu) de existența filmului inspirat după carte., dar nici nu-mi trecea prin cap să-l caut, influențat de gluma despre cei doi șoareci care ronțăiau pelicula unui film, spunând că preferau cartea.
Nu că n-am văzut filme inspirate de cărți. De fiecare dată am avut certitudinea că autorii filmului au ținut seamă de acțiunea romanului doar într-o oarecare măsură, opțională, și și-au permis, poate cu acceptul autorului – dacă mai era în viață – unele abateri de la textul original.
Nici filme inspirate din viața unor personalități cunoscute nu respectă întotdeauna adevărul istoric, dar cel puțin țin cont de atmosfera timpului și locului, creând senzația de veridicitate.
De obicei discrepanțele m-au deranjat foarte puțin, chiar dacă subiectul cărții reflecta un eveniment istoric anumit, sau viața unui oarecare individ din lumea mare.
Vestea că o bună prietenă, inspirată de eseul meu, a găsit pe Youtube filmul făcut după cartea cu pricina, că a fost foarte impresionată de subiect și de modul cum era tratat, m-a obligat să fac același lucru, și am vizionat filmul.
Și aici începe povestea mea. Aidoma celor doi șoareci, am comparat…
Da, strada unde se petrece cea mai mare parte a însemnărilor anonimei e prezentată veridic, uniformele soldaților și ofițerilor Armatei Roșii sunt cele pe care le știam din alte surse, iar scenele în care sărmanele berlineze de toate vârstele sunt târîte spre locuri întunecate, par veridice.
Și eroii filmului sunt cei din carte.
Dar cu asta se cam termină reproducerea acelor zile cumplite descrise în jurnalul tinerei.
Cu ce să încep?!
În jurnal nu e vorba nici de cel mai mic gest de înfruntare cu armata sovietică, dar în film apar grenade și chiar un pistol. Populația înfricoșată a Berlinului, așa cum e prezentată în carte, are un singur gând, acela de supraviețuire, cu înțelegerea extrem de clară că totul e pierdut. Și atunci, de unde gesturile de împotrivire, care nu apar în niciun fel în carte?!
Aproape niciun dialog nu corespunde celor prezentate în carte.
Nu am nici pe departe intenția de a plictisi cititorul cu amănunte de acest gen, și totuși…..
Las de-o parte decizia producătorilor filmului de a insera adevărate povești de dragoste infiripate între nemțoiace și ofițeri sovietici, inclusiv legătura sentimentală dintre eroină și maiorul-comandant, pe care inițial ea l-a luat ca o pavăză împotriva barbariei celorlați (corect), dar devenită ulterior un adevărat roman, care cere lacrimi la despărțire și care justifică pe deplin ura soldatei-sanitar, care își iubește comandantul și susține că are drepturi asupra lui.
Cunosc demult opinia producătorilor de filme siropoase că fără asemenea relații și scene, puterea de atracție a filmului scade semnificativ. Nu ”licențele” m-au determinat să scriu aceste rânduri, ci aspecte mult mai serioase, care distorsionează miezul și mesajul jurnalului.
Unii ruși vorbesc germana, cu toate că în carte eroina (adică autoarea) e folosită ca traducătoare, pentru că altminteri (cu excepția unor nemți care știu câteva cuvinte în poloneză și a unui ostaș care provine dintr-o familie germană de malul Volgăi), comunicarea era aproape imposibilă.
Dar ipoteza producătorilor că unii ofițeri posedă germana la un nivel care permite o conversație chiar pe teme filozofice și politice (fascism, capitalism, etc.), secvențe care nu și-ar fi putut găsi locul în carte, pur și simplu revoltă.
Dacă ar fi vorba numai de conversații și discuții limitate, nu m-aș fi sesizat, doar că în film apar petreceri comune, în care unii se pupă cu alții, se bea mult alcool în comun, iar una din doamnele mai în vârstă cere ca grupul vesel să ridice paharul în cinstea… prieteniei germano-sovietice!! Și asta la început de mai 1945!!
Una din temele principale ale jurnalului este bineînțeles violul. Femeile se întreabă una pe alta de câte ori fiecare din ele a trecut prin groaznicul traumatism și încetul cu încetul senzația cititorului este că locuitoarele acelui grup de blocuri de la periferia Berlinului s-au împăcat cu gândul că atacul corporal face parte din înjosirile zilnice la care sunt supuși cetățenii capitalei naziste și că nu se poate face mare lucru pentru a-l evita. Unele fete sunt acunse de femei mai în vârstă, câteodată cu succes, de cele mai multe ori fără. Dar citind jurnalul, nu ai niciun moment senzația că violul a devenit un subiect de glumă printre femeile lăsate de bărbați la voia rusnacului ocupant, așa cum e el prezentat la un moment dat în film.
Și acum câteva date obiective.
Autoarea-eroină a jurnalului a dorit să rămână anonimă, chiar după moartea ei, în anul 2001. Nu știu de ce la un moment dat a apărut în Germania numele ei, Martha Hillers, (pomenit și înr-un recent articol publicat în BAABEL), în ciuda împotrivirii editorului ei.
Filmul a fost produs în anul 2008 și am certitudinea că nimeni nu a trebuit să dea socoteală nimănui privitor la modificările acțiunii față de textul inițial.
Nu am nici pe departe intenția de a mă erija în apărătorul textului inițial și în acuzatorul public al producătorilor filmului realizat sub egida lui Max Farberbock, un cunoscut regizor german. Nu posed expertiza necesară pentru a compara cartea cu filmul într-un mod profesional și îmi cer scuze față de cititor pentru dilentantismul cu care am scris aceste rânduri.
Mi-am luat doar libertatea de a avertiza pe cei (poate) interesați în a cunoaște dedesubturile originalei povești din Berlinul primăverii anului 194, și de a remarca că doritorii de adevăr se pot limita (după mine), fără discuție, la citirea cărții, apărută în mai multe limbi, înclusiv în românește. Vizionarea filmului nu va contribui cu nimic la o mai bună înțelegere a celor întâmplate, ba chiar din contră!
Da, șoarecii aveau dreptate, cartea e mult mai reușită!
Gabriel Ben Meron
24 Comments
” Era iarnă, zăpadă și m-a izbit faptul că toți deținuții aveau pantofi sau teniși în picioare, când știm foarte bine că pantofii de lemn au fost cei care au provocat infecțiile, gangrena și moartea multora. Interesant e faptul, că după cum știu scriitorul a fost de față la regizarea filmului. Înțeleg, actorii nu puteau să fie slabi ca în realitatea aceea, dar aveau pantofi? După cum știm bine toate hainele inclusiv pantofii au fost imediat confiscați la intrarea în lagăr. A fost demult când am văzut filmul, dar atunci m-a răscolit”.
Trebue sa o contrazic pe doamna Grosz cu afirmatia facuta mai sus: La barbati inainte de a intra la baie trebuiau sa se dezbrace, dar pantofii si cureaua trebuiau luati cu ei.Dupa baie am primit camasa,izmene, pantaloni sacou si basca si am iesit pe alta iesire. Hainele noastre initiale nu le-am mai vazut. Ca paranteza eu n-am avut curea ci “hosentrager” care tineau pantaloni de la umar,acesta nu s-a permis sa-l iau si am reusit sa fac rost de o sfoara care m-a tinut 11 luni de lagar. Am avut niste bocanci solizi facuti la comanda care m-au tinut pana la mijlocul iernii cand am fost nevoit sa iau bocanci de panza cu talpa de lemn. Deci pantofii si cureaua nu as-au luat la Auschwitz.
Mulţumesc, domnule Herzlinger pentru precizare şi pentru aceste amintiri împărtăşite cu noi. Acum îmi amintesc şi eu că într-unul din interviurile realizate pentru Surviviors of the Shoah, d-na Katalin Kallós (n. Havas) mi-a povestit că în 1944 îşi făcuse la comandă ( cu bani mulţi pentru care muncise în plus) o pereche de bocanci de schi pe care i-a purtat tot timpul, inclusiv în marşul morţii, şi care i-au salvat viaţa.
Andrea, am citit si inainte parti din cartea mamei tale. Si cum a rezistat tatal tau in lagăr si la marsurile Mortii.
Ce bine ca grupul de copii in care se afla mama ta a fost eliberat de atitea chinuri si o asemenea spaima, dar ce dureros ca soldatii sovietici nu au intilnit inainte si alte grupuri de copii evrei! l
Aici se poate viziona filmul subtitrat în limba română
Anonyma – Eine Frau in Berlin (2008) Online Subtitrat HD | Filme Online HD Noi Gratis Subtitrate in Română 2020
https://www.xfilme-online.net/anonyma-eine-frau-in-berlin-2008.html?__cf_chl_captcha_tk__=e5f9452cd75e2672aae6e9a7f847f6b0970e9e45-1595704790-0-AZYUJNPAeOAq_IaKj-C2T3Td2rubPa663YYs0a_gQ7V5dPjWrFygtbpg9orEygccJXE_MJoJOpigmvvz8BBOukCrsXpFRs3N4O5NhSLZNmD0Rr020OsLHzJtWry5agaagUS7ZDQoluyF1cAPEOKR8ykWBQ5rIgZMYOq4Vr58BknBSn0fjp7885xIvpbRibQkTLqkle0jIcBjZ_v3sUjVFn5WqwnnyKQhEmNZKioPnxak_BvSJcCJXKUevK0f2BXO_yTjs48DdXYxO4s_8TNpyyEQxe3Xlyd10ysFZwhHcklyjJp-VTRTRcnh1yWRcl00MA07gzpaZFpkLEA1NZz_MYrIkidjkkyFT2n5lWLDng5O99JBvlQGLy8xp1IdP3QkCEUjqOLfez_MuVF2JTeb8CZ2oZcYhU1LkVEOrL6p-1bX_6o30r-Zn9T3OH3D3CrMAFiVktrYfTGH5LtRnKrAvU4YfcrqGQ9_XXp-Da7VeeP9Vr5YqbLWohmeU_WqikFIITIZazWKeVsGuz3W1yZt_BawtcRLKqeL1PSzvDQSIB41
D-le GBM, îmi pare rău, deşi referinta la articolul despre Berlin, apare pentru a treia oară, ca urmare a articolululi dvs de mai sus , voi posta si eu un comentariu. Eu sunt “cineva-ul” care a scris în ediţia trecută al doilea articol despre Berlin vis a vis de filmul indicat de dvs, după analiza făcută cărţii “Eine frau în Berlin”. Voi scrie din nou, pentru că nu împărtăşesc în parte opiniile dvs referitoare la film şi ceea ce rezultă, conform acestora. După ce am citit ce aţi scris, m-am simţit obligată să revăd filmul, deoarece altfel nu aş fi fost sigură de veridicitatea celor pe care le spun în continuare. Mă voi referi punctual la cele scrise de dvs. Ca sa disting, aş fi dorit ca propriile mele cuvinte să apară colorat, dar se pare că nu este posibil, de aceea am folosit formatul Italic al literelor.
====
… Dl. GBM:
De aici importanța volumului, un document istoric scris nicidecum pentru a fi publicat, ceea ce certifică obiectivitatea descrierii a tot ce s-a întâmplat în acel cartier mărginaș al Berlinului în acele săptămâni.
====
Îmi pare foarte rău, dar ca istoric la o vârstă târzie aş spune că scrierea unui jurnal, chiar şi în condiţiile în care a fost scris cel care reprezintă cartea, poate mult mai puţin filmul, după ceea ce scrieţi, nu ar certifica, “obiectivitatea descrierii”. Nu este acceptat, în general, în istoriografie, ca evenimentele prezentate de un istoric, sunt o realitate certă, este doar un wishful thinking, şi desigur alături, există percepţia dvs, sau a altcuiva, care poate să fie impresionat de obiectivitatea scrierii, dar acestea sunt percepţii subiective prin excelenţă. Faptul că eroina nu a avut nici o intenţie de publicare, nu înseamnă că cele scrise au o obiectivitate mărită, deşi poate că tendinţa este că ar fi avut.
====
Dl. GBM:
Nici o carte de istorie nu poate fi mai autentică decât acest jurnal, care acoperă aproape zilnic cele mai mici, dar și cele mai importante aspecte ale vieții unor cetățeni intimidați, înfricoșați, panicați de intrarea trupelor sovietice, alături de atitudinea soldatului rus, devenit deodată stăpânul capitalei germane și care pentru prima oară trăiește senzația celui care a cucerit o citadelă până mai ieri de nepătruns și care, iarăși pentru prima oară, se poate bucura de o libertate deplină în ceea ce privește soarta locuitorilor orașului cucerit, a bunurilor lor și a integrității lor corporale.
====
Iarăşi vă contrazic, pentru ca în film, apar cel puţin de două ori scene în care, în diferite situaţii, comandantul (maiorul Andrei) interzice unele manifestări violente ale soldaţilor. Nu se poate practica bucuria unei libertăţi depline, în detrimentul celorlalţi (învinşii, sau mai bine zis populaţia civilă îngrozită).
====
Dl. GBM:
În acea recenzie am încercat, și am motive să pun sub semnul întrebării magnitudinea succesului sau eșecului acelei încercări, să mă țin de litera cărții și să nu adaug nimic de la mine, fiind sigur că orice încercare de interpretare personală ar fi o trădare a exactității istorice cu care a fost scris jurnalul.
====
Personal, nu văd nimic grav în faptul că între film şi realitatea pe care o descrie cartea, adică jurnalul, cărţii aţi găsit diferenţe, sau chiar adaosuri. Cred că adesea se petrec asemenea fenomene şi nu ştiu dacă regizorul ar fi pretins că s-a ţinut întocmai de litera cărţii.
Fenomenul a existat în cinematografie, nu odată, şi cred că există adeseori şi în teatru, când piese clasice îşi găsesc în interpretări regizorale moderne expresii destul de diferite de ceea ce un cititor atent şi pedant.
====
Dl. GBM:
… Și atunci, de unde gesturile de împotrivire, care nu apar în niciun fel în carte?!
====
Scenele la care vă referiţi, cele de la începutul filmului nu pot fi numite precum mai sus. Soldaţi germani, aflaţi în cartierul în care se petrece acţiunea se ascunseseră prin clădiri şi au încercat să ţină piept, chipurile ruşilor cuceritori, poate să-şi facă aparent o datorie pierdută, să fie mai bine împuşcaţi într-o confruntare directă, dar în nici un caz nu e vorba de o “împotrivire”. Cu siguranţă că era clar că aceşti germani conştientizau că nu mai e nimic de făcut, un fel de autodistrugere, pentru că ruşii erau “la poartă”. Scenele prezentate sunt verosimile, chiar dacă nu apar în carte şi nu încearcă să dovedească vitejia armatei germane în prag de a fi cucerită. Desigur nici împotrivirea acesteia.
===
Dl. GBM:
Aproape nici un dialog nu corespunde celor prezentate in carte
Nu am nici pe departe intenția de a plictisi cititorul cu amănunte de acest gen, și totuși…
Las de-o parte decizia producătorilor filmului de a insera adevărate povești de dragoste infiripate între nemțoiace și ofițeri sovietici, inclusiv legătura sentimentală dintre eroină și maiorul-comandant, pe care inițial ea l-a luat ca o pavăză împotriva barbariei celorlați (corect), dar devenită ulterior un adevărat roman, care cere lacrimi la despărțire și care justifică pe deplin ura soldatei-sanitar, care își iubește comandantul și susține că are drepturi asupra lui.
==
Am o altă părere despre ceea ce aţi văzut dvs în relaţia dintre eroina filmului – autoarea jurnalului – şi maior. Este departe de a fi o poveste de dragoste, este o simplă emoţie umană, o apropiere între doi oameni din tabere opuse, care în timpul zilelor de groază prin care s-a trecut, au simţit că există nişte fire, care i-ar putea lega, dincolo de nevoia fizică, de neputinţa împotrivirii, de dorinţa de a arăta cine este “stăpânul”, de singurătatea nesfârşită (de altfel a tuturor care apar sub diferite forme şi roluri în film), iar scenele dintre ei care ar putea să dea de gândit în acest sens, se cristalizează la sfârşit, când are loc o îmbrăţişare, un sărut şi o mică poveste. În situaţii extreme, atitudinea oamenilor unii faţă de alţi nu este una pe care o putem cu uşurinţă judeca stând într-un fotoliu şi gândindu-ne la ce grele şi tragice au fost momentele pe care le vedem în faţă. Caracterul şi capacitatea mentală, dar şi spirituală a fiecăruia dintre noi poate fi pusă la încercare doar în situaţii extreme, şi de aceea, chiar şi încercările unor soldaţi de a avea o legătură fizică cu o femeie – repetatele violuri – în majoritatea situaţilor, pot lăsa semen de întrebare, pe care filmul le sugerează într-un mod inteligent şi cred eu chiar realist, în însuşi tragismul lor.
==
Dl. GBM:
Cunosc demult opinia producătorilor de filme siropoase că fără asemenea relații și scene, puterea de atracție a filmului scade semnificativ. Nu” licențele” m-au determinat să scriu aceste rânduri, ci aspecte mult mai serioase, care distorsionează miezul și mesajul jurnalului.
Unii ruși vorbesc germana, cu toate că în carte eroina (adică autoarea) e folosită ca traducătoare, pentru că altminteri (cu excepția unor nemți care știu câteva cuvinte în poloneză și a unui ostaș care provine dintr-o familie germană de malul Volgăi), comunicarea era aproape imposibilă.
Dar ipoteza producătorilor că unii ofițeri posedă germana la un nivel care permite o conversație chiar pe teme filozofice și politice (fascism, capitalism, etc.), secvențe care nu și-ar fi putut găsi locul în carte, pur și simplu revoltă.
==
Nu aş numi această licenţă a regizorului o rea voinţă sau că ar ascunde un interes politic. Iar în ceea ace priveşte “discuţiile”, chiar nu au fost discuţii. Nu s-a prea vorbit decât foarte sumar despre aceste noţiuni, au fost referinţe sporadice şi capacitatea lui Andrei, celui care cunoştea puţină germană nu poate fi considerată ca un lucru deosebit. De altfel ştiu că în Uniunea Sovietică, în unele locuri, chiar îndepărtate, se învăţa uneori, limba germană la şcoală.
==
Dl. GBM:
Dacă ar fi vorba numai de conversații și discuții limitate, nu m-aș fi sesizat, doar că în film apar petreceri comune, în care unii se pupă cu alții, se bea mult alcool în comun, iar una din doamnele mai în vârstă cere ca grupul vesel să ridice paharul în cinstea… prieteniei germano sovietice!! Și asta la început de mai 1945!!
==
Cred că exageraţi, impresia mea e diferită, am şi explicaţii la ceea ce numiţi “petreceri comune”. Scenele pe care le remarcaţi, sunt nişte “petice” manipulate de regizor, pe care în momentul absurd în care vin să acopere “găurile” produse de situaţia reală, sunt făcute ca să sublinieze disperarea, neputinţa, amestecată chiar cu necesitatea (poate absurdă după unii) a oamenilor, doritori, şi numai pentru o clipă să uite, să se îmbete, să nu se mai gândească, să încerce să evadeze, chiar şi cu riscul de a strânge mâna diavolului. “Diavolul” le adusese în ultimele zile unele lucruri de mâncare, se observă felul în care lipsiţi aproape de orice hrană elementară, gustul zahărului, sau al unei alte “delicateţă” culinară, poate să-I vrăjească.
Scenele sunt de un realism brut, amintind mutatis mutandis unele scene de grup ale lui Kusturitza de exemplu. Aş aminti şi scena în care o femeie stă aplecată asupra unui butoi şi se linge pe mâini, la gustul nu ştiu cărui produs pe care l-a simţit pe limbă.
==
Dl. GBM:
Una din temele principale ale jurnalului este bineînțeles violul. Femeile se întreabă una pe alta de câte ori fiecare din ele a trecut prin groaznicul traumatism și încetul cu încetul senzația cititorului este că locuitoarele acelui grup de blocuri de la periferia Berlinului s-au împăcat cu gândul că atacul corporal face parte din înjosirile zilnice la care sunt supuși cetățenii capitalei naziste și că nu se poate face mare lucru pentru a-l evita.
==
Fiecare s-a gândit probabil în acele clipe de groază ce este preferabil pentru a supravieţui. Nici aici nu poate fi nimeni acuzat, iar soţul german al eroinei, care nu poate înţelege prin ceea ce ea a trecut, dovedeşte doar ca filmul este făcut nu pentru a pune spectatorul în poziţia de judecător, ci doar de privitor. Fiecare rămâne în final cu propriile sale opinii şi atitudini, cu ura, sau cu înţelegerea, experienţele personale ale fiecăruia dintre privitori, incluzându-ne sunt cele care probabil direcţionează aceste sentimente.
==
Dl. GBM:
Unele fete sunt acunse de femei mai în vârstă, câteodată cu succes, de cele mai multe ori fără. Dar citind jurnalul, nu ai niciun moment senzația că violul a devenit un subiect de glumă printre femeile lăsate de bărbați la voia rusnacului ocupant, așa cum e el prezentat la un moment dat în film.
==
Problema, după părerea mea nici nu se pune aşa cum o prezentaţi mai sus. Dar oricum ar fi de ce spuneţi că “femeile au fost lăsate de bărbaţi”, de proprii lor bărbaţi? Aceştia erau, probabil înrolaţi în armata nazistă.
Tocmai în legătură cu aceasta nu cred că aţi menţionat episodul de început al filmului, care aşa cum a fost prezentat, dacă e sau nu în carte, lasă o umbră asupra Anonimei. O umbră pe care nu sunt sigură că filmul o clarifică total, dacă într-adevăr a învăţat ceva, din durerea, calvarul şi experienţa prin care a trecut. Dar, revăzând şi sfârşitul filmului, pentru a doua oară, cu multă atenţie, încerc să cred că ceva s-a schimbat. E aproape imposibil că împrejurările tragice, care au pus-o la încercare, dar poate mai mult decât orice, întoarcerea banalului Gerd (soţul ei) la sfârşitul filmului, cu reacţia sa de “soţ”, care nu poate să înţeleagă prea mult din ceea ce s-a petrecut sub ochii anonimei în oraşul pe care credea că-l va părăsi pentru “30 de minute” idealizate desigur, aceste ultime momente dezvăluie înceţoşat, ceea ce probabil se va petrece în continuare.
Un film excelent, dpdv cinematografic, uman, joc şi lumini, atitudini în situaţii limitrofe, multă linişte, puţine vorbe, multe trăiri, în care doar gândurile şi privirile pot să explice ce se petrece în interiorul personajelor, atât de diferite şi totuşi cu toţi nişte oameni nenorociţi, atât învingătorii şi cât şi învinşii.
Atât cât se poate spune într-un film.
Cătând să înțeleg firul acestor scrieri despre cartea și filmul O femeie din Berlin am aflat că: probabil nu aunt alte jurnale personale despre perioada de imediat după război în Berlin. Am înțeles că acest fel de document scris de o femeie dîn Berlin este probabil UNIC. Aceată unicitate trebuia accentuată în realitatea ei istorică. Și nu a fost. Întrebarea este de ce? Jurnalul a fost publicat pentru prima oară în Statele Unite în 1954 și doar în 1959 în Germania. Atunci jurnalul a fost învinuit de a fi o calomnie și înjosire la adresa femeilor germane. Autoarea nu a mai publicat din nou cartea și a părăsit Germania. Filmul făcut după moartea ei își permite toate aberațiile și nu specifică importanța istorică a acestei cărți prin unicitatea ei. Deci nu este vorba de a cântări suferințele unora sau altora, ci de o documentare istorică care e pur și simplu neglijată și deformată. Poate am înțeles acum mai bine.
Căutând…..
Vă mulțumesc penru comentariu.
Ati inteles perfect si de aici ”crima” ce se poate pune în cârca producătorilor filmului, care au trădat în mare măsură autenticitatea jurnalului.
Eu am scris timp de doua luni, acum 47 ani, un jurnal din timpul cand am fost medic militar pe muntele Hermon. Nu mi-am inchipuit nicio clipa ca-l voi publica. Dupa 40 am reluat textul si l-am publicat integral in romaneste si ebraica, nu inainte de a fi coplesit de veridicitatea si sinceritatea celor scrise, TOCMAI pentru ca atunci cand am scris nu m-am gandit vreun moment ca voi publica jurnalul.
Respectul pentru autenticitate si veridicitate e ceea ce se cerea producatorilor filmului si nimic mai mult….
GBM
Ai vazut filmul, ca sa te exprimi ca mai sus?
‘Filmul făcut după moartea ei își permite toate aberațiile”
Astept raspunsul tau sincer.
Dar mai multe decat atat vei vedea imediat comentariul meu PE LARG la ceea ce a scris dl GBM.
Veronica Rozenberg
Eu nu am citit cartea și nu am văzut filmul . După ce am înțeles că acest jurnal e probabil unic din viața unei femei în Berlinul anilor 45 ,și am citit articolul scris de Dr.Gabriel Gurman am înțeles că …citez din articol : “În jurnal nu e vorba nici de cel mai mic gest de înfruntare cu armata sovietică, dar în film apar grenade și chiar un pistol. Populația înfricoșată a Berlinului, așa cum e prezentată în carte, are un singur gând, acela de supraviețuire, cu înțelegerea extrem de clară că totul e pierdut. Și atunci, de unde gesturile de împotrivire, care nu apar în niciun fel în carte?!
Aproape niciun dialog nu corespunde celor prezentate în carte.” Mi-am exprimat doar felul în care am înțeles la ce se referă articolul. De ce crezi că răspunsul meu nu e sincer ? Ce motiv am să nu fie? Subiectul este interesant .
Eva, cred ca n-ai inteles, din pacate:
1. Sinceritatea se refera la aceea ca imi vei raspunde SINCER, daca ai vazut filmul.
2. Si pentru ca deja ai raspuns, cum iti poti exprima o parere, atat de transanta, despre ceva pe care nu l-ai vazut.
De unde ai sti care iti este propria parere, despre film, fara sa-l vezi?
Iti sugerez sa vezi filmul si apoi sa observi daca s-au spus aberatii.
Bine, am să văd filmul, chiar pot citi și cartea, cred că este în formă de pdf în internet….dar eu am încredere în observațiile lui Dr.Gurman . Știu că se bazează pe cele citite și văzute.
Întotdeauna am împărțit comentariile apărute pe marginea articolelor publicate in BAABEL in doua categorii : cele care merită atenție și cele care trebuie (SE CER) ignorate.
Aveti dreptate, filmul modifica cateva din cele mai importante mesaje ale cartii, si atsa se poate considera un atac la adresa adevarului.
Din pacate nu e primul si nu e ultimul….
GBM
Orice om nevinovat merita sa fie tratat ca un om!
Si totusi nu pot sa ma abtin de la o observatie cinica: in timpul celui de-al doilea razboi mondial au murit mai multi evrei decat germani, initiatorii razboiului criminal.
Desi e clar ca nu sunt de acord cu anumite “atitudini” ale armatei ocupante, nu am nicidecum pretenztia de a ma erija in aparatorii unei populatii ramase fara aparare. Nemtii si-au primit cu varf si indesat ce meritau, si totusi prea putin, daca ne gandim la fraza lui Stalin, inclusa intr-o scrisoare adresata lui Churchill si Roosvelt (citez din amintiri): ” sper ca atunci cand vom ajunge la Berlin sa mai gasim patru case intregi, una pentru fiecare din noi si a patra unde ne vom putea intalni”!!!
Ororile nazismului sunt unice, ele nu se pot sterge din memorie si din istorie, si trebuie facut totul ca noile generatii de nemtzi sa nu aiba nicio sansa de a uita ce au facut cei care au trait pe acel pamant inaintea lor.
GBM
Suntem la al treilea episod al Anonimei şi comentariile continuă. De data aceasta nu am să mă refer la Berlinul ocupat de sovietici, ci la Bucureşti. Soldaţii ruşi aşa cum îi descrie Mihail Sebastian în Jurnalul lui: “Vineri 8 septembrie 1944. Ieri, la un cinematograf, un film despre războiul Ucrainei. Oroarea întrecea totul. Nu te mai servesc nici cuvintele, nici gesturile. Soldaţii ăştia ruşi, care trec pe străzile Bucureştiului, cu zâmbetul lor de copil şi cu bădărănia lor cordială, sunt nişte îngeri. De unde iau puterea să nu pună foc la tot, să nu ucidă, să nu prade, să nu prefacă în scrum tot oraşul acesta în care locuiesc mamele, nevestele, surorile, amantele celor care au asasinat, au incendiat şi nimicit propria lor ţară?” Şi o altă însemnare apropo de câte limbi străine cunoşteau ofiţerii sovietici. “Marţi 12 septemvrie 1944. Cunoscut aseară, la Beate ( Fredanov) doi scriitori sovietici: Boris Epstein, 30 de ani, căpitan, critic dramatic la Pravda şi Yura ( nu mai ţin minte cum) 22 de ani, sublocotenent, poet. Amândoi sunt redactorii unei gazete de front. Azi au plecat mai departe. Boris vorbeşte prost nemţeşte, Yura, prost franţuzeşte. Amândoi au o expresie de umanitate (la Boris puţin melancolică – la Yura mai tinerească) impresionantă – când te-ai obişnuit cu figurile lor de soldaţi sovietici de pe stradă, …”bons enfants”, dar sălbatici.
O clara combinatie intre ura impotriva a ceea ce nemtii au facut in URSS si un serios grad de primitivism, iata formula care explica atitudinea Armatei Rosii in tzarile impotriva carora a luptat si pe care le-a cucerit.
GBM
Din câte am citit, comportamente similare au avut şi alţi soldaţi cuceritori, chiar şi soldaţii americani în Franţa şi apoi, după război, în alte conflicte militare (Extremul Orient, de pildă). Ar fi interesant de ştiut ce măsuri de stăvilire au luat comandamentele acestor armate. Iată de scrie sociologul Andrei Roth, în cartea sa de memorii Opţiunile Mele, despre situaţia de la Arad, din vara lui 1944: “Soldaţii ruşi şi de toate naţiile, caucazieni sau siberieni îşi făceau veacul pe străzi şi se dedau la „zabrat”, mai pe româneşte la tâlhărit, cel mai adesea îţi aţineau calea cu somaţia „davai ceas!” (dă-mi ceasul!). Era limpede că ceasul de mână, la care nu apucaseră acasă, reprezenta simbolul bunăstării, având, probabil, şi o valoare de schimb ridicată. Ştiu sigur că o mulţime de ceasuri şi-au schimbat stăpânul, pentru că nu aveai cum să refuzi tâlharii înarmaţi. Trebuie să recunosc, însă, şi faptul că nu am cunoştinţă să se fi petrecut atrocităţi, crime sau violuri. Ştiu de asemenea că prin oraş circulau patrule instituite de comandamentul oraşului şi dacă prindeau – destul de rar – vreun tâlhar – i se aplicau legile curţii marţiale, ajungând la urechile mele şi zvonul unor execuţii. Fapt este că fenomenul nu putea fi stăvilit.”.
Andrea, ai ales cu multă sensibilitate pasajele din Jurnalul lui Mihail Sebastian care vorbesc de toleranta si blândețea armatei sovietice la București.
Era exact comentariul care trebuia scris.
Și încă nu se descoperiseră toate gropile comune, sadismul visceral, Auschwitz,
Mama mea, Sara Székely, care a supravieţuit Holocaustului într-un orfelinat israelit din Budapesta, relatează despre întâlnirea cu militarii sovietici, în cartea ei Szurika, Éva lánya, Ed. Mega, 2006 (Surica, fiica Evei – tradusă de mine şi apărută la Ed. Hasefer, 2008) Iată fragmentul:
“Au urmat nopţi lungi şi geroase, cu rafale de armă şi alarme aeriene, când stăteam înghesuiţi şi îngroziţi în subsolul orfelinatului, dormind iepureşte. În dimineaţa zilei de 13 ianuarie ne-am trezit la auzul zgomotului cu care uşa de fier a adăpostului a fost dată înlături şi am putut desluşi conturul a trei militari care purtau căciuli cu urechi, pufoaice albe şi pâslari, şi aveau armele automate îndreptate înspre noi. Ne-am speriat rău de tot, gândindu-ne că iarăşi au venit să ne ducă cu forţa, cine ştie unde. Am început să plângem şi să ţipăm. Militarii au coborât în subsol pentru a-l cerceta cu fascicolul de lumină al lanternelor. Între timp vorbeau tare între ei, într-o limbă pe care noi n-o pricepeam.
Într-un final, tanti Erzsi s-a încumetat să se apropie de uşa adăpostului şi s-a dumirit că erau militari ruşi. A fugit în adăpostul băieţilor şi a revenit cu domnul director Ottó Roboz, care s-a apropiat cu curaj de militari şi, spre surprinderea tuturor, a început să discute cu ei. Mai târziu am aflat că în primul război mondial, directorul orfelinatului de băieţi luptase pe frontul rusesc şi a fost luat prizonier. Acolo a învăţat ruseşte.
Peste câteva minute a apărut şi un ofiţer rus care ne-a spus că eram primul grup de copii evrei pe care l-a întâlnit în cei câţiva ani, de când lupta pe front. Apoi i-a cerut permisiunea directorului să cerceteze clădirea, pentru a se asigura că nu erau ascunse nici arme şi nu era pitit vreun soldat inamic. Odată percheziţia încheiată, atât ofiţerul cât şi militarii au părăsit orfelinatul. Peste câteva ore, însă, au revenit şi ofiţerul ne-a avertizat că în împrejurimi se duceau lupte şi orfelinatul nu ne mai oferea un adăpost sigur. A cerut ca măcar copiii mai mici să fie duşi în cartierul Zugló unde focul încetase, de la Crăciun încoace. Ne-a asigurat o escortă militară, ne-am adunat repede bocceluţele şi am pornit să traversăm parcul municipal, către o destinaţie nouă.
Ne-am obişnuit greu cu lumina zilei, ameţeam de foame, de albeaţa omătului şi de aerul tare, pentru că de săptămâni de zile nu mai respirasem aer curat. Uneori ne împiedicam de movilele de zăpadă sau alunecam pe gheţuş, dar pedagogele şi soldaţii îi sprijineau pe copii slăbiţi, ca să poată ţine pasul cu ceilalţi. Într-un târziu am ajuns la o vilă cochetă cu un etaj, situată în apropierea străzii Mexikó, unde ne-au cazat. Am găsit o bucătărie complet utilată. În camere erau sobe de teracotă, reci ca gheaţa. semn că de mult timp nu se mai făcuse focul. Toată mobila care mai rămăsese în casă era alcătuită din câteva scaune, o masă de sufragerie de 12 persoane şi un cuier cu oglindă, încastrat în peretele din antreu.
Frânţi de oboseală, ne-am aşezat pe scaune sau pe podea şi am aţipit aşa îmbrăcaţi, cum eram. Ne-a trezit un miros îmbietor. Doi soldaţi ruşi, mai vârstnici, ne-au adus o oală mare de tocăniţă de cartofi, de la cazanul armatei pe care ne-au servit-o în farfuriile şi cănile găsite în bucătăria vilei. Fiecare a mai primit câte o felie mare de pâine neagră. Am început să mâncăm cu poftă. Între timp a sosit şi ofiţerul rus cu un translator, care ne-a comunicat că în fiecare zi ne vor trimite mâncare de la bucătăria de campanie şi o să primim şi ceva lemne ca să putem face focul în camere şi în baie. A lăsat doi soldaţi de pază, explicându-ne că războiul nu s-a încheiat şi ne mai păşteau pericolele. Ne-a sfătuit să nu ieşim pe stradă decât în grup şi să revenim înainte de lăsarea întunericului. Cei doi ofiţeri ne-au mai vizitat de câteva ori. Cel care vorbea ruseşte era de origine evreiască, iar translatorul din Ucraina Subcarpatică. Ne-am bucurat de câte ori îi vedeam, ne aşezam roată în jurul lor, le cântam şi ne jucam cu ei.”NU neg că au avut loc tâlhării, violuri şi crime. Dar au avut loc şi episoade ca cel de mai sus.
Îmi pot închipui acea oală mare cu tocăniță de cartofi servite în farfurii unor copii înfometați . Am avut mare plăcere să citesc jurnalul mamei.
Cred ca am mentionat in articol ca in cazul de fatza “crima” nu e pentru ca regizorul/scenaristul au schimbat in buna masura datele si amanuntele ci pentru ca nu s-au adresat respectivei cartzi ca unui document istoric UNIC, intrucat se pare ca nu s-a mai scris asa ceva despre acele zile la Berlin (jurnal intim nedestinat publicarii), de aceea aici e vorba de a pastra si respecta adevarul istoric.
Nu e nimic care sa asemene situatia, sa zicem, a volumului “Razboi si pace” cu filmul facut dupa carte.
E o lezare a istoriei unui grup de indivizi aflati intr-o situatie extrem de speciala, creionata extrem de veridic de o persoana care nu a gasit alta cale pentru a se lupta cu trauma provocata de situatie, decat sa scrie acest jurnal.
Si nimic mai mult
GBM
Eu m-am referit nu la orice roman ecranizat. De fapt nu am vrut să intru în amănunte ,dar m-am gândit imediat la un exemplu din partea opusă . Citind cartea Sorstalanság sau Fără destin a scriitorului evreu de origine din Ungaria, Kertész Imre ,apoi văzând filmul m-a izbit o scenă care poate alții o consideră minoră , dar nu eu. La un moment dat ,în film deținuții sunt chemați la raportul de dimineață . Era iarnă, zăpadă și m-a izbit faptul că toți deținuții aveau pantofi sau teniși în picioare, când știim foarte bine că pantofii de lemn au fost cei care au provocat infecțiile , gangrena și moartea multora. Interesant e faptul, că după cum știu scriitorul a fost de față la regizarea filmului . Înțeleg, actorii nu păuteau să fie slabi ca în realitatea acea, dar aveau pantofi ?? sau după cum știim bine toate hainele inclusiv pantofii au fost imediat confiscați la intrarea în lagăr. A fost de mult când am văzut filmul , dar atunci m-a răscolit. Înțeleg faptul că acea carte a femeii din Berlin e un document . Și acesta a fot un document.
Presupun că în general, tânăra generație care preferă să vizioneze filme în loc să citească cărți ,în cazuri asemănătoare cu această carte ecranizată , va rămâne cu informații de amănunte și vedere generală cu totul deviate de la adevăr. Pentrucă asemnea devieri de la cărți la ecranizare se întâmplă în multe cazuri. Unele pot fi trecute cu vederea ,altele nu.
E o temă care poate fi discutată mult. De fapt atinge domeniul corectitudinii intelectuale a acelui regizor.