Horniphon – un radio cu amintiri

Bună ziua (sau bună seara). Așa-i că încă nu ați auzit de mine? Nici eu nu știu prea multe; uite o temă pentru istoricii care nu au ce face. Știu doar că am cetățenie olandeză, probabil ceva rudă cu Philips, fabricantul (și) de aparate de radio.

Prin 1936 am ajuns în casa familiei Georgescu, doi modești funcționari din București, Silvia și Aurel, ea 34 de ani, el 33.

Soţii Georgescu (perechea din mijloc) la Cheile Tătarului din Bucegi, 1928

În casă mai erau și doi țânci, Nuți și Bibi sau Tibi. Amândoi aveau 3 ani. Da, erau frați gemeni. Ea, blondă, el brunet și cârlionțat; ea, cuminte, delicată, așezată, docilă, ca o păpușă; el, zbânțuit, veșnic agitat, preocupat de cele din jur.

Cei doi gemeni – Nuţi şi Tibi – la Pietroşiţa. 1934

Cunoștea pe de rost inventarul fiecărui ungher, dulap, dulăpior, sertar din casa cu patru camere. Isprăvile lui Bibi nu se terminau întotdeauna cu bine. Din cauza prea marii lui curiozități era să-mi dau duhul. Numai moșul Nicolae și un meșter priceput m-au salvat de la o moarte sigură.

Ce să mai zic despre curiozitatea lui în cele mai neașteptate domenii? De pildă bunica făcea dulceață de cireșe. Cratița mare era trasă pe marginea sobei cu lemne. Bibi se întreba ce gust o fi având bunătatea aceea? (Se anunța în el un mare amator de dulciuri!). Faptul că era fierbinte nu era o piedică pentru Inventivul Bibi. O cană cu apă rece turnată în cratiță dădu drum liber la asaltul unei lingurițe. Doar apariția bunicii îi tulbură elanul. Din păcate bunica venise prea târziu, dulceața era pierdută, adaosul de apă rece o făcuse de nemâncat

Bietul copil avea poftă de dulceață; asta se întâmpla destul de des. În bufetul din sufragerie, pe raftul de jos așteptau vreo 15-20 de borcane cu asemenea bunătățuri. Trebuia doar să-l scoți pe cel care-ți face cu ochiul, să pregătești o linguriță, să scoți sforicica ce lega celofanul la gura borcanului și să înfigi lingurița în râvnita dulceață.

Operațiunea era însă prea complicată și îndelungată pentru un copil grăbit și pofticios ca Bibi. Un degețel pe post de cuțit perfora capacul de celofan și permitea accesul rapid la dulceața mult râvnită. Prea puține borcane scăpară de elanul “tiberian” și de degețelul perforator al copilului. Rugămințile mamei, explicația ei că procedeul acesta distruge dulceața, totul a fost în zadar.

Înclinația lui Bibi către aventură se dovedi foarte timpurie. Într-o bună zi (numai bună nu a fost!) Bibi își luă de mânuță surioara geamănă și ieșiră în stradă pe poarta care se încuia numai la căderea nopții. Experiența se arăta promițătoare: să ieși pe stradă fără mama sau tata era ceva de nevisat.

Nuţi şi Bibi în 1937, la Slănic. În spate (stânga) mama Silvia, alături de o prietenă.

Pe atunci, în 1936-37, strada nu era circulată. Era pietruită cu pietre de râu, printre care iarba nu se sfiise să apară. Umblară fără țintă până ce nimeriră în piața Obor. Da, da, era la o bună bucată de drum de casa lor. Probabil că există o zână bună a copiilor aventurieri; doar așa se explică apariția neașteptată a celor doi țânci în fața lui Nea Ilie.

Un precupeţ la Obor

Cine era Nea Ilie? Nimeni altul decât zarzavagiul care, cocoșat de greutatea celor două coșuri cu legume și fructe, străbătea adesea și strada celor doi puștani.

Se uită Ilie la cei doi, pesemne îi știa.

– Măi copii, așa-i că voi sunteți ai coanei Lenuța din Duzilor?

Puștii se priviră unul pe celălalt.

– Da, nene, răspunseră ei într-un glas.

Dar abia vorbeau, oboseala drumului îi dovedise. Începură a tremura. Nea Ilie îi urcă pe o tarabă goală.

– Lenuțo, zise Nea Ilie unei femei care era precupeață în piață. Adu două căni cu apă, apoi fugi la coana Vica și cere-i pentru mine două cornuri.

Lenuța aduse cănile cu apă. Nici cel mai uscat burete nu ar fi golit cănile așa cum o făcură cei doi țânci pe jumătate adormiți. Din cornuri abia mușcară și adormiră așa, șezând.

„Măi, cu cine or fi venit țâncii până aici, în Obor? Că doar nu au venit singuri; din Duzilor până aici e cale, nene, și pentru un om mare, darămite pentru niște copii ca ei!”

Olteni la Obor

Ilie se frământa. Ce să facă cu țâncii? Păi ce să facă decât să-i ducă acasă în Duzilor. Îi urcă pe câte unul în fiecare coș, puse cobilița la treabă pe umăr, alătură o sticlă cu apă, apoi cornurile abia începute de copii și… hai la drum, Ilie! Legănatul coșurilor le făcea bine celor doi “pasageri de ocazie.” Cred că Nea Ilie nu visase niciodată că în loc de varză, roșii, castraveți și ceapă, va veni o vreme când va duce doi țânci.

Tot drumul Nea Ilie fu nevoit să dea explicații. Trecătorii priveau mirați la ciudata încărcătură a olteanului. Nu-l bănuiau de vreo nelegiuire, că doar era cunoscut în tot cartierul. Totuși nu puțini îl întrebau:

– Ce-i cu încărcătura asta din coșuri, Nea Ilie?

Iar IIie, netulburat, le răspundea:

– Îi duc acasă, i-am găsit în Obor, plimbându-se.

– În Obor, Nea Ilie?

– Da, da în Obor, și toți se minunau de răspunsul olteanului.

Încet-încet Ilie ajunse cu încărcătura-i prețioasă în Duzilor, la nr. 21. Abia apucă să între pe poartă, că se auziră voci de femei, că nu le puteai număra – la vremea aceea în curte locuiau șapte familii, iar femeile, gospodine, nu prea erau tăcute de felul lor.

La apariția lui Ilie se opriră toate. Privirile lor se ațintiră spre coșurile lui Ilie – nu tu varză, nu tu roșii, nu vreo ceapă, ah, țâncii doamnei Georgescu! Femeile se adunară roată în jurul coșurilor. Fugarii dormeau. Deodată se lăsă o liniște cum nu se prea întâmpla în acea curte. Coana Lenuța, bunica, încremeni. Una, mai în șoaptă, zise:

– Unde i-ai găsit, Nea Ilie?

Dar până să înceapă Ilie istorioara, intră pe poartă Silvia, mama fugarilor. Fusese anunțată de un vecin care avea telefon – mare lucru la acea vreme.

Biata femeie, la vederea lor o podidi plânsul, un plâns nervos de spaima pe care o trăsese, dar și de mulțumire Celui de Sus că-și vede gemenii teferi. Ezita sĂ-i ia în brațe, pesemne oboseala îi dăduse gata pe bieții țânci, gândea biata mamă. Și totuși, și totuși… Instinctul de mamă era mai puternic decât rațiunea. Îi luă pe rând, cu blândete, și îi așeză așa cum făcea cu ei de când veniseră pe lume, băiețelul de-a dreapta, fetița de-a stânga. Gestul Silviei avu efectul așteptat: în somn, cei doi se lipiră cu trupșorul ostenit acolo unde le era locul, acolo de unde plecaseră în “expediție” în lumea mare, acolo, la pieptul mamei.

Silvia, mama copiilor, se întoarse spre Ilie și îi zise:

– Mulțumesc, nea Ilie! Dă-mi voie sa te îmbrățișez.

Ilie nu era să refuze asemenea invitație, iar vecinele aplaudară pe tăcute.

Mama Silvia şi câinele Ursei

Mama cu cei doi porni încet către apartamentul lor din fundul curții. O urma doar Ursei, câinele lor credincios, care fusese trist toată ziua și patrulase cu botul în pământ între apartamentul puștilor și poartă. Era același Ursei care îi veghease de sub pătuțul lor din curte când era cald, pe vremea când abia se născuseră; îi veghease atât de strașnic încât nici tatăl lor, Aurel, nu se putea apropia de propriii copii.

Numai bunica Lenuța a stat tot timpul deoparte. Același Instinct matern îi spunea că mama lor trebuie să se bucure de regăsirea copiilor. Abia într-un târziu se apropie și ea de pătuțul lor.

Din acea zi poarta a fost ferecată zi și noapte, fiecare locatar primind  o cheie – spre liniștea părinților și bunicilor care-și văzură odraslele la adăpost.

Multe întâmplări aveam să mai văd în acea casă, eu, un biet aparat de radio din fabrica lui Horniphon. Dar cea mai gravă dintre ele avea să se întâmple la mică distanța de cea povestită aici; când mi-o amintesc mă cuprinde groaza; același Bibi era gata-gata să-mi pună capăt zilelor. Dar despre asta, poate altă dată.

                                                              ***

Intâmplarea e strict autentică. Băiețelul eram eu, iar fetița era Nuți, sora mea geamănă. Dacă nu mă înșel a fost în 1937, toamna, când amândoi aveam puțin peste patru ani. Numele părinților și al bunicii sunt și ele reale.

Din Duzilor pâna la Obor sunt ceva mai mult de 3 km. I-am măsurat câteva decenii mai târziu, refăcând traseul expediției la bordul Trabantului.

Și-a amintit întâmplarea

Tiberiu (Bibi) Georgescu

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

13 Comments

  • Marica Lewin commented on July 26, 2020 Reply

    Mi- a plăcut mult inițiativa lui Bibi și isprava celor 2 gemeni care la 4 ani au parcurs peste 3 km.
    Mi- a amintit și o aventura trăită de mine in Iași, dar eram oricum mai mare, 7- 8 ani.
    Dar tot un om f bun, care imi cunoaste a parintii m- a insotit pina acasa, i s- a parut periculos sa lase o fetita singura, duminica seara, intr- un Cartier aglomerat, departe de casa.

  • Veronica Rozenberg commented on July 24, 2020 Reply

    D-le Doctor, pe vremea cand ati scris articolul, poate era adevarat ce spuneati in introducere, dar de atunci multa vreme a trecut si deja va cunoaste atata lume baabeliana.
    Mi-a facut o deosebita placere sa citesc amintirile dvs , si desigur ca nu pot sa inteleg cum de ati nimerit la Nea Ilie, cum erau oamenii atat de amabili si draguti in vremurile acelea, dar uitea ca mama Silvia si-a recapatat gemenii spre bucuria tuturor.

    In asteptarea altor aventuri din lumea dvs, V

  • Andrea Ghiţă commented on July 24, 2020 Reply

    Cred că cititorii merită să continuaţi amintirile…Radioului Horniphon. Cred că apoi le-aţi putea aduna într-o carte.

  • Carmen Stoianov commented on July 24, 2020 Reply

    Sprinţar, ofertant, cu stil, surprinzând un spirit de aventură căruia i se adaugă mărturia unui radio – amintire perdeluită în stropi de nostalgie….Există şi continuări, nu-i aşa?! – cel puţin aşa sper…

    • Tiberiu Georgescu commented on July 24, 2020 Reply

      Carmen draga,
      Nimeni pana la tine nu mi-a adus asemenea elogii;le apreciez pt.. ca exprima opiniile unei specialiste in materie,specialista de inalta clasa..
      Simt nevoia unor mici comentariii in legatura cu pozele pt.. a se intelege mai bine atmosfera din epoca;ele imi sunt inca f.clare pe retina in ciuda multor ani scursi de atunci.
      In privinta asta nu sunt o exceptie;oricine isi aminteste clar evenimente din coplarie pt. ca “banda” era inca “noua’.
      Multzam inca odata.

  • Eva Grosz commented on July 23, 2020 Reply

    Ce poveste ! Aștept și eu în continuare năzdrăvăniile lui Bibi.

    • Tiberiu Georgescu commented on July 24, 2020 Reply

      Multzam draga doamna Grosz.;sper sa dau curs indemnului dumneavaostra..

  • evagalambos commented on July 23, 2020 Reply

    Și noi am avut la Arad un aparat de radio Horniphon!

    • Tiberiu Georgescu commented on July 24, 2020 Reply

      M-ati facut curios;ce s-a ales de el ? In ce-l priveste pe cel din casa parinteasca,ma ingrozesc la cate a fost martor bietul de el..,

  • Tiberiu Ezri commented on July 23, 2020 Reply

    O poveste foarte interesanta! Si la noi unele intamplari cu Bibi nu se termina cu bine…

    • Tiberiu Georgescu commented on July 24, 2020 Reply

      Pai de ce nu le asterneti pe… calculator ?

  • Hava Oren commented on July 23, 2020 Reply

    Ce poveste minunată! Și împreună cu pozele de familie, o întreagă lume dispărută se trezește la viață! Nu pot decât să-mi repet îndemnul să mai scrieți.

    • Tiberiu Georgescu commented on July 24, 2020 Reply

      Apropo de poze;tot rascolind cutiile cu poze ale familiei am descoperit peste o suta in care noi, gemenii aparem impreuna…Dar, lasand la o parte pozele mi-am amintit ca momentele tragice prin care am trecut ne-au gasit imbratisati;iata cateva: cutremurul din nov. 1940, bombardamentul din 4 aprilie 1944,atacarea de catre aviatia sovietica a trenului Bucuresti- Giurgiu in care ne gseam in 1944,jefuirea noastra in 1945 in trenul Predeal -Brasov. de catre doi soldati sovietici eliberatori etc,; despre unele dintre ele am scris in Baabel.
      Multumsc pt. aprecieri si incurajari;trebuie sa fie de acord si… retina mea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *