Rummicub sau Rummy este un joc cu piese (numite „pietre”) pentru 2, 3 sau 4 jucători, inventat în Israel prin 1930 de Ephraim Hertzano, originar din România. (Wikipedia)

Alors, mesdames, faites vos jeux!

Doamnele respectabile din comunitatea maghiaro-evreiască se întâlneau cu regularitate la câte o partidă de Rummy întruna din casele lor particulare. Acolo se aduna societatea cea mai selectă, iar clinchetul vesel al pietrelor multicolore nu era decât un pretext. Scorul final nu avea mare importanță, mult mai mult conta plăcerea de a participa și atmosfera creată în această societate aleasă.  Jocul era desigur prilej de distracție, dar și fundal pentru desfășurarea unei complexe dinamici de grup dintre cele patru sau mai multe participante. Gazda responsabilă de evenimentul respectiv punea la dispoziție nu numai sufrageria și ustensilele de joc, ci și talentul ei culinar. Platouri cu mici gustări apăreau pe mese, discret, fără a intra în conflict cu piesele jocului.

Când doamnele soseau rând pe rând, salonul se înviora de culorile costumelor „de ocazie” purtate mai rar, care emanau un miros de parfum amestecat cu naftalină. Apoi începea un ritual al complimentelor tipic feminine. Doamnele nu mai pridideau a se minuna și a lăuda una pe cealaltă – așa se alimenta moralul înainte de joc și se încălzea atmosfera.

Câteodată soții și copiii însoțeau jucătoarele la aceste partide, însă ei se țineau departe de norul de fum care învăluia masa de joc, mai ales că nu aveau niciun interes pentru pălăvrăgeala consoartelor și mamelor lor. Acestea erau rarele excepții, când doamnele dominau salonul și bărbații stăteau în bucătărie – de obicei se întâmpla invers.

„Câmpul de luptă” era o pătură groasă de lână, întinsă cu grijă, ale cărei falduri grele atârnau peste marginile mesei. Pe aceasta, piesele alunecau ușor încoace și încolo, purtate de degetele iscusite ale femeilor.

Pentru cucoanele orădene o partidă de Rummy cu cărți de joc era de neconceput. Jucau numai cu „pietrele” de plastic ale Rummicub-ului israelian. Erau cam de mărimea pieselor de Domino; pe o parte aveau numere de la 1 la 13 în roșu, galben, albastru și negru. Acestea veneau în cutii lungi de lemn care conțineau tăblițe de lemn pentru fircare participant. La fel ca și cărțile de joc, pietrele trebuiau amestecate, și mâinile harnice ale doamnelor le învârteau pe pătură cu mișcări largi și circulare, până când pietrele stăteau împrăștiate de-a valma și total amețite – atunci erau considerate suficient de bine amestecate. Apoi degetele doamnelor apucau la întâmplare pietrele împrăștiate pe masa de joc și deodată salonul se umplea de zornăitul plăcut când acestea erau repede adunate în turnulețe de câte șapte. Pe aceste doamnele le înșirau meticulos în mijlocul mesei.

Rămânea o piesă în plus, care era întoarsă cu fața în sus și declarată „atu”. Fiecare jucătoare își lua tăblița personală și își ordona pe ea cele două turnulețe primite, ferindu-le de ochii iscoditori ai adversarelor. Cele care se potriveau erau înșirate una după alta în grupuri de cel puțin trei, rezultând în suite (pietre cu același număr, dar culori diferite), sau șiruri (numere consecutive de aceași culoare). Cele fără pereche erau lăsate la marginea tablei. Șirurile și suitele puteau fi etalate pe masă.

Jucătoarea care primise cincisprezece pietre începea, punând pe masă o piatră care nu îi era de folos. Totul se derula în cerc. Doamnele concentrate la maxim ridicau rând pe rând o piatră, ori din talon, ori din cele puse pe masă de vecina din dreapta, încercând să obțină formații ordonate. Jucătoarele mai experimentate observau intențiile adversarelor ca să le ofere numai piese dezavantajoase. Cel mai ușor se forma o serie de trei pietre, mai greu era de format una mai lungă, dar un Joker, simbolizat de un Smiley rotunjor, putea înlocui o cifră lipsă. La șirurile și suitele etalate pe masă, oricine putea să le „lipească” câte o piatră potrivită cu intenţia să scape de ea. Uneori o jucătoare reușea să termine cu toate pietrele ordonate direct pe tablă (Hand), primind un punctaj foarte mare. Ea punea victorioasă ultima piatră jos și întreaga masă de joc era cuprinsă de rumoare, pentru că pietrele rămase pe tablele adversarelor li se socoteau ca puncte în minus. Uneori se juca și pe bani, însă de obicei cu sume mici. Ceea ce conta pentru jucătoare era mai ales să participe la cancanurile citadine de actualitate.

În copilărie chibițam adesea în tăcere. Îmi căutam mereu de lucru în jurul mesei, pentru a nu scăpa nimic din conversația doamnelor. Discuția lor făcea atmosfera interesantă, iar pălăvrăgeala asezonată cu glume și comentarii nostime era un motiv suficient pentru a nu rata nicio partidă de Rummicub, care de fiecare dată însemna bună dispoziție, distracție și informație. Aici aflai cine cu cine și cine cu cine nu, în niciun caz, și apoi când, unde, de ce, cât de des și mai ales – cum au fost îmbrăcate.

Uneori mă furișam pe sub masa de joc, observând cele petrecute „din perspectiva broaștei”. Așa mi-am îmbunătățit cultura generală, nu numai despre sortimentul de ciorapi de nylon și de sandalete cu toc înalt, dar mai ales aveam urechile ciulite la glumele și poantele cu care doamnele se tachinau. Foarte gustate de jucătoare erau cuvintele ironice sau cele cu două înțelesuri, sub formă de cereri și replici folosite în mod stereotip ori de câte ori se prezenta ocazia. Când se împărțeau pietrele, răsuna deodată deasupra mesei: Ossza már! (Termină odată cu împărțitul!), care putea fi interpretat și ca Ó szamár! (Ce măgăriţă ești!). Cea vizată de „compliment” riposta Hamar, ha mondja (Repede, dacă spuneți) care, putea fi răstălmăcit ca Ha marha mondja (Dacă spune vaca…). Aceste vorbe repetate la nesfârșit nu erau considerate o jignire, era pur și simplu folclorul bine cunoscut din jurul mesei de Rummicub.

Și uite așa auzeam de sub masă concertul vocilor care susurau vesele și zornăitul continuu al pieselor de joc, până târziu, la ore care depășeau cu mult capacitatea mea de a rămâne treaz.

Peter Biro

(traducere din germană de Simona Fuchs)