Minte strălucită – la ce bun?

Mai întâi carantina, apoi năzdrăvăniile calculatorului meu, faptul că spaţiul virtual îşi are propria definiţie de timp (trebuie să aştepţi până se încarcă programele, până se efectuează diferitele proceduri necesare interacţiunii online, etc.) au avut un rezultat interesant pentru mine: am nimerit în diferite unghere ale internetului unde altfel n-aş fi ajuns. De exemplu pe forumul de discuţii al unei publicaţii din Ungaria, un ziar online cu ştiri şi reportaje şi cu o comunitate relativ închegată de comentatori anonimi, care dau curs liber unor gânduri, pe care, poate, n-ar avea curajul să le împărtăşească atât de direct dacă ar fi s-o facă semnându-se cu numele real.

Astfel s-a întâmplat că unul dintre aceşti înţelepţi-din-spatele-monitoarelor a declarat tranşant că „oamenii cu inteligenţă peste medie n-ar trebui să-şi irosească viaţa cu muncă” – evident, considerându-se a fi parte din această categorie care ar trebui să se bucure de viaţă privilegiată.

Iar eu m-am întristat. Nici nu mă gândeam atunci la ucigaşi în serie (sau criminali din alte categorii) cu inteligenţă de peste 140 (care, evident, nu vroiau să-şi irosească viaţa muncind), nici la cei care s-ar zice că au reuşit în viaţă – ca de exemplu Sharon Stone, care cu IQ-ul ei de 154 şi tot talentul ei de actriţă foarte frumoasă a ajuns să fie arhicunoscută datorită unei scene… să zicem: mai puţin conservatoare din Basic Instinct. Nu mă gândeam la faptul că pe internet mă loveam mereu de meme-uri sau bancuri care făceau haz de necaz, generalizând ideea că „luni” ar fi o noţiune blestemată şi „sfârşitul de săptămână” ar reprezenta paradisul pe pământ. Că toată lumea vorbeşte despre concediu ca despre singurul lucru pentru care merită să ne mai duceam veacul, şi în această ordine de idei munca înseamnă o corvoadă de care toţi ar încerca să scape. Nu mă gândeam la cât îi compătimesc pe cei care nu cunosc plăcerea de a te uita la ceva realizat de tine şi cu care te poţi mândri, fie şi numai o prăjitură. Nu mă gândeam că în timpul carantinei toată lumea a început să pregătească mâncăruri complicate, s-a apucat de artizanat sau bricolaj, că în nesiguranţa şi angoasa acestor vremuri toată lumea a căutat alinare, refugiu şi bucurie în migala de a se ocupa de lucruri care nici nu se impuneau făcute sau puteau fi făcute foarte simplu, doar pentru a face ceva cu mâna, pentru a simţi controlul asupra materiei, seninătatea împlinirii adusă de creaţie, de puterea propriilor mâini creatoare.

Nu mă gândeam la moto-ul meu favorit dintr-un roman ştiinţifico-fantastic care spune că „ştiinţa fără dragoste faţă de semeni e mai distrugătoare decât dinamita în mâinile unei maimuţe”. Mă gândeam doar la un savant cu nişte cunoştinţe incredibile – despre care foarte puţini au auzit. Acest mare erudit a fost aproape complet uitat. Pe bună dreptate? Nu sunt eu în măsură să decid. Dar aş vrea să vă povestesc despre David Mandel, hiper-poliglotul care a refuzat să-şi irosească viaţa muncind.

„Răsfoind” numărul 5 din 1854 al revistei Vasárnapi Ujság (Ziarul de duminică), o publicaţie de popularizare a ştiinţei, la care au colaborat cei mai renumiţi scriitori şi oameni de ştiinţă din Ungaria acelor vremuri, găsim un articol interesant despre un evreu maghiar, David Mandel, născut la Bratislava prin 1780. La 12 ani părinţii l-au trimis la studii talmudice la un rabin vestit din Rajka (judeţul Moson), după care a urmat studii filozofice şi teologice la Praga şi Berlin. Însă cel mai mult îl interesau limbile, de care s-a ocupat în profunzime la Offenbach şi Paris. În 1827 era deja recunoscut drept cel mai mare lingvist şi poliglot din lume, se spunea că îl întrecea şi pe Giuseppe Gasparo Mezzofantin (cu 38 de limbi şi vreo 50 de dialecte „la activ”). Pe lângă toate marile limbi europene, David Mandel vorbea multe limbi orientale, preferând latina, greaca, ebraica, araba şi persana. Dar dincolo de cunoştinţele sale de lingvist erudit, Mandel era un filosof şi matematician respectat de savanţii vremii şi cunoscut de oficialităţile franceze şi datorită capacităţilor sale de arhivar şi bibliotecar (în 1822 s-a achitat într-o singură lună de o sarcină considerată de specialişti a necesita ani întregi de muncă susţinută: luarea în evidenţă, clasificarea şi sistematizarea departamentului cu texte în limbi orientale).

Acest erudit a rămas însă în mare parte necunoscut publicului larg. Academicianul maghiar Ferenc Tessedik, care populariza activitatea oamenilor de ştiinţă maghiari, l-a descoperit (şi menţionat în volumul al 11-lea al Colecţiei Ştiinţifice din 1827, unde îl prezintă sub numele de Mentelli) după ce a citit articolul unui călător englez, publicat în revista New Monthly Magazine şi re-publicat în revista franceză Revue Brittanique.

Tessedik a fost intrigat de descrierea englezului, care îl prezenta pe Mentelli într-o lumină romantică de pustnic înţelept, un om straniu imitând stilul de viaţă şi filosofia lui Diogene, şi locuind într-o colibă fără niciun confort, înconjurat de manuscrise rare, hrănindu-se doar cu pâine neagră şi cartofi cruzi. Când s-a dus să-l vadă, Tessedik l-a găsit pe Mentelli nu în vreo colibă, ci în clădirea bibliotecii Arsenal (Bibliothèque de l’Arsenal), unde ajunsese sub auspiciile ministerului. Filosoful locuia într-o cămăruţă de sub scări, umplută mai ales de cărţi. Mentelli avea în jur de 45 de ani. Nu ştia exact când s-a născut, deoarece în copilărie, la Bratislava căzuse odată de pe acoperişul unei case şi a uitat o mare parte din propria viaţă anterioară. Charles Nodier, bibliotecarul institutului de la acea vreme, a oferit în primul număr al revistei franceze Le Temps din 1837 detalii interesante despre viaţa lui Mentelli după mutarea acestuia la Bibliothèque de l’Arsenal. (Fragmentele citate au fost traduse de mine, din articolul digitalizat al revistei Vasárnapi Ujság, comparând textul cu versiunea digitală a Enciclopediei Naţionale a Austriei, vol. VI din 1838, pag. 544-545.)

***

În aprilie 1824, listei de personal din instituţie i s-au adăugat trei nume: directorul, St. Martin, membru al Academiei Franceze, bibliotecarul Charles Nodier, autorul acestor rânduri; iar al treilea a fost Mentelli, care, prin voinţa guvernului, a primit şi cazare în clădire. Dintre aceste trei persoane, a supravieţuit doar subsemnatul, dacă starea penibilă în care mă afund mai poate fi numită viaţă. Cu extraordinarele sale cunoştinţe de istorie, Mentelli m-ar compara cu siguranţă cu Othryades Spartanus, care a supravieţuit dincolo de moartea tovarăşilor lui doar pentru a-i îngropa.

Povestea vieţii lui Mentelli a rămas un secret de nepătruns, pe care am căutat în zadar să-l descifrez; nimeni nu putea să scoată de la el date precise. […] Cert este că nu a existat niciodată un om pe lume care să fi primit o educaţie mai aleasă şi complexă. Iar ce au omis profesorii săi, el a completat prin muncă permanentă. Vorbea toate limbile despre care savanţii auziră vreodată, s-ar fi putut lăuda că putea merge oriunde în Europa sau Asia fără traducător. Cu toate acestea, el s-a folosit cel mai mult de limbile arabă, persană, ebraică, greacă, latină şi slavă; mai bine zis, vorbea un amestec dintre aceste limbi întreţesute cu franceza. Şi asta pentru că gândea atât de repede, încât cuvintele rostite abia puteau ţine pasul cu mintea, deci arunca expresia care-i venea mai repede pe limbă – din orice limbă. Cu toate acestea, observând că interlocutorul nu l-a înţeles, se oprea şi, traducând propoziţia în franceză, spunea: „Comme vous dites, vous les autres” (cum spuneţi voi). Acum vreo 13-14 ani Mentelli a fost angajat pentru o lucrare ştiinţifică de care numai el era capabil. Într-o bibliotecă de asemenea dimensiuni se găsesc nenumărate manuscrise în nenumărate limbi, care ar necesita cunoştinţe care întrec educaţia tuturor oamenilor de ştiinţă din Paris. Arhivarea lor a fost estimată ca fiind o lucrare în valoare de 1.800 de franci; după o lună Mentelli a anunţat încheierea cu succes a întregii sarcini. […]

Şi nu s-a mai prezentat niciodată la serviciu. Când l-am întrebat de ce, mi-a răspuns: mi-am terminat treaba, deci nu mai am ce face acolo. Dar a fost recunoscător pentru cămăruţa care, după cum am mai spus, i-a servit drept cazare în clădirea Bibliotecii Arsenalului. S-a mulţumit cu atâta, nu-şi mai dorea nimic. Venitul său anual era de 154 de franci, din care, aşa cum se lăuda adesea, mai şi economisea câte ceva.

Mentelli a învăţat multe de-a lungul vieţii; dar principala sa preocupare era studiul textelor vechilor înţelepţi. Platon a fost o adevărată stea călăuzitoare pentru el, îi cunoştea scrierile pe de rost, citându-l la tot pasul. Cu toate acestea, în ce priveşte stilul său de viaţă, Mentelli nu a urmat exemplul lui Platon, ci pe cel al lui Diogene. Cei care frecventau biblioteca nici nu l-au numit altfel, decât Diogene.

Ţinuta sa consta dintr-o manta lungă de soldat, despre care cu greu puteai zice că ar fi fost vreodată nouă; în picioare purta saboți de lemn. Barba sa lungă şi neîngrijită îl asemăna cu ţăranul descris de Quezare şi Lafontaine. Mânca de obicei pâinea neagră vândută la cazarmă – de zile mari se ospăta cu legume crude; căci folosirea focului îi era la fel de străină ca şi omului primitiv. În afara unui scaun din lemn, unui taburet şi unei lăzi de lemn în care îşi păstra cărţile şi hârtiile, nu avea altă mobilă. Chiar şi pe acestea le-a găsit în cămăruţa lui, motiv pentru care nu s-a obosit să facă rost de alt mobilier, mai avea nevoie doar de o unealtă de scris şi de două ulcioare pentru apă. Să nu uit acea traistă mare, cu care ieşea o dată pe săptămână pentru a cumpăra mâncare şi care, în acelaşi timp, îi servea de cămară şi pivniţă. După stilul său de viaţă este uşor de explicat cum a putut să economisească atât de mulţi bani, încât, în urmă cu câţiva ani, a dat 400 de franci pentru a un manuscris scump.

Se pune întrebarea dacă soarta unui om cu astfel de calităţi şi un astfel de caracter nu ar fi putut fi influenţată spre binele lui. Eu susţin că nu. S-a întâmplat, de exemplu, că i-am trimis lemne în timpul unei ierni geroase, dar el mi le-a trimis imediat înapoi. Chiar luna trecută i-am atras atenţia că nu i-ar fi atât de dificil să obţină o pensie de la guvern; la care mi-a răspuns cu un zâmbet: La ce bun? precizând că are deja mai mult decât îi trebuie…

Apoi, în sfârşit, am reuşit să-i facem rost de un adevărat apartament, unde s-a instalat cu bucurie ca de copil, convins că el chiar merita acest lux la bătrâneţe. Acest apartament – în care, vai, a petrecut doar o săptămână – era mai potrivit, mai confortabil şi mai sănătos decât cămăruţa în care trăise atâţia ani.

Joia trecută (deci în 22 decembrie 1836) la ora 15:00, Mentelli a ieşit ca de obicei cu cele două ulcioare pentru a le umple din apele Senei, care încă era ieşită din matcă după inundaţiile recente. Mergând încet, marele filosof a ajuns în dreptul insuliţei Louviers, dinspre podul Marie. Şi-a umplut un ulcior, l-a aşezat pe mal, dar se pare că nu-l putea scoate cu uşurinţă din apă pe celălalt, întrucât de-o vreme bătrâneţea îl ajunsese din urmă şi îşi pierduse puterile; este foarte probabil, aşadar, că s-a sprijinit cu mâna stângă de o bărcuţă care nu era legată, fiind probabil purtată acolo chiar de apă. Era o greşeală fatală pentru un om de ştiinţă care toată viața s-a ocupat de corelaţia dintre statică şi dinamică, ba care l-ar fi întrecut cu uşurinţă chiar şi pe Arhimede în aceste ştiinţe. Bărcuţa a alunecat de sub mâna lui Mentelli, iar el, din păcate, a căzut în apă. În apropiere erau mai mulţi muncitori zilieri care cărau lemne şi care, văzând cele întâmplate, au făcut zarvă, însă cele câteva vapoare care au trecut pe acolo nu s-au oprit să vadă ce se întâmpla. După vreun sfert de oră, cei de pe o navă au încercat să-l salveze, dar nu l-au mai găsit, oricum era deja mort. Aceşti oameni nici nu ştiau că cel înecat, fostul angajat din Arsenal, a fost unul dintre cei mai incredibili savanţi ai secolului nostru.

Mentelli avea în jur de 50 de ani. El a lăsat în urmă o mulţime de manuscrise, dar pentru a profita de pe urma înţelepciunii din aceste scrieri, ar trebui să le citim şi pentru a putea fi citite, ar trebui să găsim pe cineva care nu se mai găseşte: un alt Mentelli. ”

Aşa l-a descris Charles Nodier pe David Mendel, colegul său hiper-poliglot de la Bibliothèque de l’Arsenal.

În articolul din Vasárnapi Ujság se mai precizează că în timpul unei călătorii pariziene din 1836, Pál Szemere s-a interesat dacă trupul lui Mentelli fusese cumva recuperat, dar cei de la Bibliothèque de l’Arsenal i-au dat un răspuns negativ.

Cam atâta se ştie despre un erudit admirat de mulţi, un savant care nu şi-a irosit viaţa muncind.

Eu aş vrea să ştiu un singur lucru: oare a meritat?

Ilona Simon

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

15 Comments

  • Lucian-Zeev Herşcovici commented on August 13, 2020 Reply

    Felicitari pentru articol, doamna Simon. Am invatat despre un personaj cvasinecunoscut sau ce putin uitat.

    • Ilona Simon commented on August 13, 2020 Reply

      Mulţumesc pentru apreciere. Da, sunt foarte mulţi oameni interesanţi dincolo de datele seci din arhive… merită să le acordăm puţină atenţie.

  • Marica Lewin commented on August 12, 2020 Reply

    Doamna Ilona Simon, si pe mine ma doare cind o minte stralucita, cu multe realizari nu este pusa in slujba Comunitatii umane.

    • Ilona Simon commented on August 13, 2020 Reply

      Ştiu că este dreptul fiecăruia să se folosească de talentele sale, cum crede de cuviinţă. Şi totuşi… cred că şi el ar fi beneficiat de pe urma unei activităţi în folosul comunităţii. Eu simt că a fost păcat de abilităţile şi cunoştinţele sale, pierdute astfel parcă fără noimă…

  • boris mehr commented on August 8, 2020 Reply

    SINCERE FELICITĂRI, CITIT CU SUFLETUL LA GURĂ, CONTINUAȚI POATE IESE O CARTE SĂ NU IROSIȚI ĂN ZADAR O MUNCĂ BINE ÎNCEPUTĂ

    • Ilona Simon commented on August 10, 2020 Reply

      Vă mulţumesc mult pentru apreciere! În ce priveşte continuarea: despre viaţa lui David Mandel nu prea există material accesibil, din păcate. Voi mai încerca să aflu câte ceva, urmărind toate firele care nu necesită permise speciale de cercetător, şi deplasări în arhivele din Franţa, dar aşa cum a precizat Charles Nodier: chiar şi în timpul vieţii era extrem de dificil să scoţi informaţii personale de la David Mandel…

  • Ivan G Klein commented on August 8, 2020 Reply

    Răspuns la întrebarea de la sfîrșit . Depinde de context . Ca în bancul cu milițianul …Un turist străin , interesat să afle ceva, se adresează unui milițian – Do you speak English ? Milițianul trage din umeri .Străinul – Sprechen Sie Deutch ? Milițianul trage din umeri . Scena se mai repetă de cîteva ori . Străinul pleacă nelămurit . Un oarecare se adresează milițianului – De ce nu înveți și tu măcar o limbă străină ? Ai văzut cîte limbi știa acesta ? Milițianul – Da și la ce i-a folosit ?

  • Cristina Toma commented on August 7, 2020 Reply

    Un articol deosebit de interesant si foarte bine documentat. Am aflat despre un savant despre care nu stiam si care a avut o viata fabuloasa printre manuscrisele lui pretioase. Ar fi frumos daca ar exista o biografie romantata a lui pentru ca asa ar putea fi cunoscut de mai multa lume. Va multumesc si astept si alte articole la fel de interesante.

    • Ilona Simon commented on August 10, 2020 Reply

      Vă mulţumesc pentru apreciere!

  • Marica Lewin commented on August 6, 2020 Reply

    Datorită Dvs am aflat despre un geniu de la începutul sec XIX, o inteligenta și personalitate ieșite din comun.
    David Mandel a muncit însă f mult, pentru ca acumularea atitor limbi și cunoștințe necesita efort, chiar pentru o minte sclipitoare.
    Sigur, dacă Manteli ar fi pus ordine in manuscrisele sale și avea o ocupație stabilă, generațiile viitoare ar fi învățat mai mult din realizările lui deosebite.
    Va multumesc pentru acest articol unic.

    • Ilona Simon commented on August 7, 2020 Reply

      Eu vă mulţumesc mult pentru apreciere. Şi sunt absolut de acord cu ce aţi spus despre David Mandel. Sper că odată şi odată cineva va fi destul de intrigat de manuscrisele sale, astfel încât să le traducă (eventual ca un proiect implicând un grup de poligloţi care stăpânesc majoritatea limbilor vorbite de el) – în caz că aceste manuscrise există încă. Ar fi interesant de ştiut ce considera el că merită consemnat.

  • Tiberiu ezri commented on August 6, 2020 Reply

    Articol deosebit de interesant. Totusi, inteligenta deosebita nu ajunge ca sa reusesti in viata, cum ati dat exemplul criminalilor de serie, spre deosebire de Sharon Stone care a demonstrat ca are si altceva in afara de inteligenta…si ca urmare a reusit in viata.

    • Ilona Simon commented on August 7, 2020 Reply

      Mulţumesc pentru apreciere. Da, eu cred că inteligenţa (deosebită sau nu) e ca o unealtă. Şi depinde de fiecare cum se foloseşte de ea.

  • Andrea Ghiţă commented on August 6, 2020 Reply

    Chiar acest articol extrem de interesant, care ni-l prezintă pe David Mandel-Mandelli-Mentelli, un cărturar de excepţie din veacul XVIII-XIX, este un răspuns la întrebarea retorică din titlu: O minte strălucită e preţioasă, e bună şi într-un final creaţia ei va fi cunoscută.

    • Ilona Simon commented on August 7, 2020 Reply

      Mulţumesc pentru apreciere! Nicidecum nu mă îndoiesc de valoarea unei gândiri excepţionale. Indiferent dacă această minte strălucită a fost pusă sau nu în folosul comunităţii. Valoarea valoare rămâne. Mă întristează însă cazurile în care un erudit cu capacităţi incredibile nu a simţit nevoia să le ofere celor din jur şi generaţiilor următoare câte ceva din bogăţiile sale spirituale. Ce n-am da noi, cei interesaţi de limbi şi lingvistică, să-i cunoaştem metodele de învăţare de exemplu. O carte în care să explice cum a ajuns la acele rezultate… N-a fost datoria lui să ne lase moştenire un astfel de text, şi eu înţeleg asta, însă tot simt că “neirosindu-şi viaţa muncind” şi neajutându-i pe alţii să-i urmeze paşii, s-a pierdut mult din ce i-a fost dat lui… Şi mi se pare păcat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *