„Nu ştiu alţii cum sunt…, dar eu” de când mă ştiu am admirat îndrăgostiţii care treceau de mână sau îmbrăţişaţi, cuibăriţi într-un glob de tandreţe din a cărui lumină şi căldură se puteau împărtăşi şi cei din preajma lor. Am aşteptat cu sufletul la gură prima iubire şi am savurat plimbările prin Parcul Mare, de mână cu prietenul meu licean. Nu mă sfiam deloc să stau îmbrăţişată cu iubitul meu în autobuz, fără însă a ne permite libertatea (invidiată) a perechilor pariziene care se sărută pe săturate în metrou (de remarcat cât de apropiate sunt cele două cuvinte: a se săruta şi a se sătura…).

În anul I de facultate când eram îndrăgostiţi până peste urechi (cu logodnicul meu) şi nu ne putea desprinde unul de altul, mama – care  era îndrumătoarea de grupă a studenţilor din Vietnam – îmi spunea (pentru ca cine are urechi să audă) că perechile de tineri vietnamezi nu se ating niciodată în public, mulţumindu-se să meargă alături la o…distanţă rezonabilă. Eu lăsam să-mi treacă pe lângă urechi aceste pilde şi îi căinam în sinea mea pe bieţii tineri vietnamezi. Peste ani aveam să remarc aceeaşi reţinere decentă şi la perechile de tineri religioşi (evrei sau de alte confesiuni).

Chiar şi acum, după decenii, îmi face plăcere să văd îndrăgostiţii îmbrăţişaţi şi le ocrotesc cu privirea prezenţa binecuvântată. Atâta doar că în ultimele luni – de aproape o jumătate de an – îndrăgostiţii par să fi dispărut de pe străzi şi din Parcul Mare, pe care-l traversez destul de des mergând pe jos în oraş…Doar dacă nu s-or fi deghizat în tinerii „cu masca pe figură” care merg alături, păstrând distanţa, precum tinerii vietnamezi din Clujul anilor studenţiei mele.

Urmele îmbrăţişărilor le-am regăsit însă pe Podul Elisabeta, din proximitatea Parcului Mare. Lacătele de toate formele şi mărimile, având înscrise nume, iniţiale şi cifre simbolizează jurământul de iubire al tinerilor care, copiind lăcătuirea de pe alte poduri celebre[1], şi-au zăvorât dragostea şi au ţintuit-o pe grilajul podului ridicat odinioară în memoria frumoasei şi nefericitei împărătese Sissy.

Traversez Parcul Mare, nădăjduind că iubirea perechilor de îndrăgostiţi dispărute rezistă şi în aceste vremuri vitrege şi întrebându-mă cum se mai întâlneşte, cum se mai îndrăgosteşte lumea sub stăpânirea infamului COVID19? Răspunsul e limpede: online! Nu mă-ndoiesc că dragostea învinge toate opreliştile şi e capabilă să scurtcircuiteze distanţarea socială impusă de toate epidemiile pământului. Dar nu pot să nu deplâng tristeţea străzilor şi, mai cu seamă, a Parcului Mare, acum populat de oameni cu surâsul mascat, cu privirea bănuitoare, care-i ocolesc cu băgare de seamă pe cei care par a se apropia.

Andrea Ghiţă

Foto Andrea Ghiţă, august 2020

[1] Acest obicei îşi are sorgintea în orăşelul Vrnjacka Banja din Serbia, primele lacăte fiind agăţate pe Most Liubavi (Podul iubirii) în anii de după Primul Război Mondial. Obiceiul, iniţial puţin cunoscut, a devenit popular în a doua jumătate a secolului XX,  în urma publicării poemului Rugăciune pentru iubire, a poetesei Desanka Maximovič. În anii 2000 obiceiul s-a răspândit în Europa Occidentală. Două dintre podurile pariziene Pont des Arts şi Pont d’Archevȇche sunt încărcate de lacăte. După un deceniu acest obicei a ajuns şi la Cluj. https://fr.wikipedia.org/wiki/Cadenas_d%27amour