Aventuri la volan

Să ne înțelegem: nu sunt aventurile mele.  Povestea este cu totul alta. 

Pentru mine spitalul Hadassah din Ierusalim este „a doua casă”.  Acolo am lucrat până la pensionare și chiar am continuat benevol.  În anii 1980 eliberam medicamente salariaților și pensionarilor spitalului; în felul acesta am cunoscut o mulțime de oameni.  Printre ei se număra Benjamin Adin, un domn trecut bine de optzeci de ani (pe atunci), prietenos și zâmbitor, căruia îi plăcea să stea de povești.  Și povești avea berechet!  Fusese ani de zile șofer al spitalului.  Mi-a împrumutat chiar un volum cu amintirile lui, pe care l-am citit cu multă plăcere.  Recent am regăsit volumul la bibliotecă.

Benjamin Adin s-a născut în 1903, în Orașul Vechi.  Tatăl lui, care era dascăl, a murit pe neașteptate, tocmai în ziua în care începea Primul Război Mondial.  Mama, rămasă văduvă cu doi copii, s-a văzut nevoită să-l dea la orfelinat. Benjamin a fost foarte nefericit.  După vreo șase luni a reușit să evadeze și a mers pe jos până la colonia agricolă Petah Tikva, cale de vreo 60 km, unde locuia un prieten al tatălui său, tot dascăl.  Acesta l-a primit să doarmă la el și să învețe în școala lui, iar mesele le lua prin vecini, unde găsea pe cineva care să-i dea de pomană.  Totuși lucrurile nu puteau continua așa.  În curând Benjamin și-a găsit de lucru și a adus-o pe mama și pe fratele lui la Petah Tikva.  Aveau o cămăruță ca vai de lume.  Benjamin aducea pâine pentru muncitorii care construiau calea ferată și primea zilnic o pâine, fratele lui lucra la o fermă de vite și primea lapte și brânză.  Așa își duceau viața de pe o zi pe alta.

În vara anului 1917 armata britanică a ocupat Petah Tikva.  Populația evreiască era euforică – scăpaseră de turci și de la englezi aveau așteptări mari, doar era Europa civilizată…  În noiembrie 1917, când s-a publicat Declarația Balfour, care promitea evreilor „un cămin național în Palestina”, entuziasmul nu a cunoscut margini și mii de evrei s-au prezentat ca voluntari în armata britanică.  Printre ei se număra și… Benjamin, care abia împlinise 15 ani.  A fost nevoie de multe rugăminți pentru a fi primit, dar a reușit, devenind unul dintre cei mai tineri recruți ai armatei britanice.  A fost trimis la instrucție în Egipt și apoi a slujit doi ani și jumătate într-un batalion evreiesc.

Soldat la 15 ani

La sfârșitul războiului, un cunoscut al lui din Petah Tikva a achiziționat surplusul de mașini militare britanice, le-a reparat și a deschis o firmă de transporturi.  Tot el l-a învățat pe Benjamin să conducă și să repare mașini și i-a oferit un post.  În sfârșit avea o meserie, un salariu și putea să-și întemeieze o familie.  Avea doar douăzeci de ani – dar experiență de viață avea din belșug.

Un noroc deosebit a fost să fie primit ca șofer personal al unei englezoaice bogate din Haifa, misionara Frances Newton.  Era o persoană destul de antipatică, autoritară, certăreață și mai ales o antisionistă feroce.  Ea a fost foarte mulțumită de el, i-a dat un salariu bun și un apartament.  Cu timpul Benjamin a devenit un fel de factotum în casa ei.  Și cu toate acestea nu era decât o slugă!  După doi ani și-a dat demisia, a plecat la Ierusalim, și-a cumpărat o mașină și a început să lucreze pe cont propriu.  

Foarte curând au izbucnit tulburările din 1929.  La sfârșitul lui august generalul Sir William Dobbie a fost trimis din Cairo să „facă ordine”, iar Benjamin a devenit șoferul lui personal.

Sir William George Shedden Dobbie

Situația era critică.  „Incidentele” de la început au culminat cu masacrul evreilor din mai multe orașe, precum Hebron și Safed; în schimb noile colonii evreiești au fost apărate de Hagana (organizația de apărare a evreilor din Palestina din timpul mandatului britanic).  Generalul cutreiera țara în lung și în lat, la orice oră din zi și din noapte, fără a face pauză nici măcar de Yom Kippur.  (Benjamin avea dezlegare de la rabin: dacă drumurile lui puteau salva vieți omenești, erau mai presus de practica religioasă!)  În cursul acestei activități Benjamin și-a făcut relații bune printre englezi, ceea ce l-a ajutat mai târziu să „procure” arme și muniții pentru Hagana.  Tot în timpul tulburărilor din 1929, Benjamin a evacuat răniți, riscându-și de multe ori viața.

În 1933 mai multe companii de transporturi s-au unit și au format cooperativa Egged, care este până astăzi cea mai mare companie de transport de persoane, atât urban cât și interurban.  Benjamin s-a numărat printre fondatorii ei.  Dar câștiga atât de puțin, încât nu putea întreține o familie cu patru copii, chiar dacă mai lucra și seara la un garaj.  A fost nevoit să-și vândă acțiunile, să-și cumpere un camion și să-și câștige existența ca șofer independent.

Autogara centrală Egged din Tel Aviv în anii 1930

În anii 1936 – 1939 a avut loc Marea Revoltă Arabă din Palestina. Arabii s-au răsculat împotriva administrației britanice, cerând un stat independent, oprirea imigrației evreiești și abolirea ideii de “cămin național evreiesc” în Palestina.  Revolta a fost condusă de muftiul Ierusalimului, Hagi Amin el Husseini și a fost sprijinită cu bani și arme din Italia și Germania.  La început au avut loc mai ales greve și manifestații de protest, dar în curând ele au degenerat în acte de violență îndreptate mai ales împotriva populației evreiești.

Când englezii au căutat voluntari care să transporte trupele, Benjamin a fost printre primii care s-au prezentat, împreună cu camionul său.  A făcut nu numai transporturi, a luat parte chiar și la acțiuni militare.  Făceau patrule de noapte între Jenin, Nablus și Tulkarm.  Mergeau în convoaie, fără faruri, încercând să-i prindă pe arabii care sabotau liniile de telefon și minau poduri și șosele.  Nu odată s-a tras asupra lor; Benjamin a fost rănit, dar după câteva zile petrecute în spital și-a reluat misiunea.  Cu timpul a devenit un adevărat război de gherilă.  Englezii i-au montat pe camion un tun.  Când erau atacați răspundeau cu salve de tun.

Într-o noapte Benjamin, care era în fruntea convoiului, a observat un șanț care tăia drumul și s-a oprit în ultimul moment.  Era o cursă.  Atacul arab a început imediat.  Soldații britanici au deschis focul și i-au împrăștiat pe atacatori.  Când incidentul a luat sfârșit, toți i-au mulțumit lui Benjamin: multe vieți au fost salvate datorită vigilenței lui.  A primit felicitări de la colonel și chiar de la guvernatorul britanic!

Până la urmă revolta a fost înăbușită și muftiul Ierusalimului a fost arestat, dar a evadat și a primit adăpost în Siria.

Cu toate că anul 1939 marchează începutul celui de al Doilea Război Mondial, pentru Benjamin a fost – paradoxal – începutul unei perioade relativ liniștite.  S-a stabilit la Moța, un sat la câțiva kilometri de Ierusalim.  Sătenii i-au promis o locuință, iar el asigura legătura cu orașul: ducea zilnic laptele proaspăt la oraș, aducea marfă la prăvălie și ducea pasageri.  Și-a vândut camionul și a cumpărat un autobuz vechi, pe care l-a rearanjat: în față pentru călători și în spate pentru marfă.  Numai că afacerea s-a dovedit nereușită.  Drumul era prost și mașina avea nevoie de multe reparații, în sat i-au dat numai o singură cameră cu bucătărie comună.  Sătenii, care erau și ei strâmtorați, călătoreau adesea pe credit și oricum nu era rentabil să lucreze numai pentru 30 de familii.  Rezolvarea a fost să se asocieze cu câțiva colegi și împreună să deservească toate satele din jurul Ierusalimului, firma devenind astfel profitabilă.  Benjamin activa și în cadrul organizației Hagana.  O dată pe săptămână îi ducea pe tinerii din sat la exerciții militare.  Și având legături amicale cu poliția britanică, atunci când Hagana pregătea un transport clandestin de arme, Benjamin îl invita pe șeful poliției „la o țuiculiță”…

Perioada de prosperitate relativă nu avea să dureze mult.  Cooperativa Egged i-a făcut concurență, i-a acaparat liniile de autobuz și el a dat faliment.  Trebuia să găsească neîntârziat un mijloc de a-și întreține familia. Atunci a auzit că spitalul Hadassah caută șoferi – până aici nimic deosebit.  Numai că spitalul, împreună cu universitatea, se afla pe Muntele Scopus (culmea de lângă Muntele Măslinilor), în plin teritoriu arab.  Pentru a ajunge acolo trebuia să străbată cartiere locuite de o populație ostilă.  După numai două luni au început „incidentele”, care s-au tot agravat, ajungând până la Războiul de Independență.  Fiecare vehicul în drum spre Muntele Scopus era atacat cu focuri de armă.  În curând Benjamin a rămas singurul care mai îndrăznea să facă drumul și a preluat întreaga aprovizionare a spitalului Hadassah, făcând mai multe curse pe zi.

Situația era atât de gravă încât drumul spre Muntele Scopus a fost permis numai în convoaie.  Benjamin era nemulțumit: convoaiele mergeau numai o dată pe zi și mai ales mergeau încet: el ar fi preferat să „zboare” prin teritoriul inamic, dar nu avea încotro…  Ba avea!  Spitalul l-a ajutat să-și blindeze camionul și a primit autorizația să meargă în continuare singur!

De multe ori ducea mărfuri periculoase, ca de exemplu butelii cu oxigen, care ar fi explodat dacă ar fi fost atinse de gloanțe.

Vinerea, când musulmanii ieșeau de la rugăciune, pericolul era cel mai mare.  Într-o vineri, când Benjamin era gata să pornească, a fost anunțat prin telefon că de pe acoperișul spitalului se vedea o mulțime înfuriată care îi bara drumul.  Să plece în asemenea condiții ar fi fost curată sinucidere.  Spiritele nu s-au liniștit nici până seara.  Trebuia să renunțe și să plece acasă.  Dar nu putea să doarmă – camionul era plin cu produse esențiale, inclusiv sânge pentru transfuzii.  Trebuia să găsească o cale!  Nimeni nu se aștepta ca el să plece sâmbătă în zori și tocmai așa a făcut!  A adus cele necesare, s-a întors imediat și ca prin minune a scăpat teafăr!

Într-o zi a primit vorbă că drumul era blocat, un pod fusese aruncat în aer.  El a pornit totuși, a făcut on ocol, a luat-o peste câmp și a reușit să ajungă la spital.  Oamenilor nu le venea să-și creadă ochilor!  Directorul l-a îmbrățișat și l-a felicitat.

Adesea drumul era baricadat cu tot felul de obstacole.  O dată a găsit drumul barat de un șir de butoaie cu smoală aprinsă.  Dar cu o mișcare rapidă a camionului a dat la o parte unul din butoaie și a trecut.  Bineînțeles că fusese o cursă.  Arabii care abia așteptau să-l prindă, au rămas cu gura căscată.

Într-o zi a fost avertizat de plantonul de pe acoperișul spitalului că arabii au ascuns pe drum o mină, lângă casa fostului primar Nașașibi, dar el nu s-a lăsat intimidat.  Folosindu-se de experiența din 1929 și din 1936, el s-a apropiat în viteză și apoi s-a oprit brusc.  Cei care îi întinseseră cursa au detonat mina, dar el a scăpat nevătămat.

„Aventurile” se țineau lanț.  El însuși mărturisește că i-a fost frică.  Cum a scăpat cu viață de fiecare dată?  Mulți îl considerau nebun.  Familia a încercat să-l convingă să înceteze, dar degeaba.  El acționa instinctiv, după decizii de moment și de fiecare dată avea noroc… până în 13 aprilie 1948, când a decis să meargă totuși cu convoiul.  Era al șaselea.  Mașina blindată din frunte s-a lovit de o mină și a explodat.  Convoiul a fost atacat cu focuri de armă și cu grenade.  O parte din mașini au fost avariate și întregul convoi s-a împotmolit.  Și camionul lui a fost lovit: cauciucurile erau dezumflate, frânele nu mai funcționau.  Numai printr-o minune a reușit să intre în revers, să evite mașinile care blocau drumul și să ajungă cu bine înapoi.  Dar misiunea lui încă nu se încheiase. Cu altă mașină s-a grăbit spre baza militară Schneller, ca să aducă muniții pentru cei din convoi.  A primit munițiile și s-a întors imediat, dar era prea târziu.  77 de oameni și-au pierdut viața în acest atac, printre ei și directorul spitalului.  Pasagerii din autobuzele blindate au fost arși de vii cu cocteiluri Molotov.  Transporturile spre Muntele Scopus au încetat.

Autobuz blindat din timpul Războiului de Independență

Reprezentanții spitalului au primit aprobarea de a relua transporturile sub protecție britanică.  Era în ajun de Paști și în afară de hrană și medicamente era nevoie și de mațot (azimă nedospită) pentru sărbătoarea de Pesach.  La trecerea spre teritoriul arab a fost controlat.  Arabii au deschis fiecare pachet și fiecare cutie.  S-au mirat să găsească lapte praf – așa ceva nu cunoșteau – dar cea mai suspectă li s-a părut o cutie cu baterii.  A fost foarte greu să-i convingă că nu erau arme, surorile din tura de noapte le foloseau pentru lanternele de buzunar.  Până la urmă inspecția a trecut cu bine și nimic nu a fost confiscat.  Când a ajuns la spital, bucuria tuturor nu a cunoscut margini – nu mai primiseră aprovizionare de peste două săptămâni!  Mai ales când au aflat că Benjamin le-a adus cele necesare pentru ceremonia de Pesach, l-au invitat să o conducă chiar el.  Dar el a preferat să plece acasă, altfel familia ar fi fost îngrijorată.  Mai târziu noul director i-a dăruit o cupă de argint, pe care era gravată povestea faptei lui eroice.  Vestea ei a ajuns până în America.

Cupa de argint.

***

În 1960 Benjamin a primit o moștenire de 1000 de dolari de la un filantrop american care auzise povestea.  Cu acești bani el și-a publicat cartea de amintiri. 

Hava Oren

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

14 Comments

  • Adriana Vizental commented on October 2, 2020 Reply

    Felicitări din nou, Hava, pentru varietatea subiectelor, aborbarea personală și stilul cursiv.

  • Adriana Vizental commented on October 2, 2020 Reply

    Bravo, Hava, varietate nu glumă în scrierile tale.

  • Theodor toivi commented on August 23, 2020 Reply

    Hava Oren felicitari!

  • Veronica Rozenberg commented on August 22, 2020 Reply

    Ca de cele mai multe ori, dna Oren găseşte ineditul, faptele şi situaţiile, descriind oameni sau realizări ale oamenilor din toate timpurile, elemente pe care bănuiesc că mulţi dintre cititori le aud pentru prima dată.

    Dacă aş fi în locul dnei Oren, şi dacă aş avea relaţiile şi energia necesare, aş încerca o republicare a cărţii eroului poveştii de la volan. Aş încerca – chiar dacă suntem în zilele triste ale virusului ce par a nu se termina pentru populaţia israeliană – să mă adresez ministerului Învăţământului şi să încerc a face din această poveste, sau carte a remarcabilului şi dârzului său erou, o carte/poveste obligatorie în studiul şi educaţia copiilor israelieni de astăzi.

    Aceşti copii, pentru care (pt. o bună majoritate în orice caz) telefoanele mobile, tabletele, calculatoarele şi tot ceea ce astăzi ne este oferit de progresul uimitor al tehnologiei, au devenit un dat, aproape înţeles de la sine, cunoaşterea povestirii de mai sus ar fi bine să reprezinte o etapă în educarea lor mentală şi spirituală.

    • Hava Oren commented on August 22, 2020 Reply

      Bineînțeles că eu caut ineditul – nu cred că are rost să repet povești pe care lumea le cunoaște!

      Ideea e interesantă, dar din păcate nu am nici relațiile și nici energia să mă măsor cu ministerul, Am făcut și eu ce pot – să scriu despre el.

      • Veronica Rozenberg commented on August 23, 2020 Reply

        Toata lumea aici incearca sa-l caute, cu toate acestea “ineditul dvs, este mai special, poate tocmai pentru ca, in marea parte a articolelor pe care le scrieti, se refera la un aspect obiectiv al lumii.

      • Veronica Rozenberg commented on August 23, 2020 Reply

        Toata lumea aici, incearca sa-l caute. Cu toate acestea “ineditul” dvs, mie mi se pare mai special, poate tocmai pentru ca, marea parte a articolelor pe care le scrieti, se refera la un aspect obiectiv al lumii.

    • Adriana Vizental commented on October 2, 2020 Reply

      De acord. Această carte ar trebui să fie lectură obligatorie pentru copiii israelieni (și nu numai) de astăzi.

  • Marica Lewin commented on August 20, 2020 Reply

    O poveste fascinanta despre voința, capacitatea, curajul, dirzenia, hărnicia,inteligenta, demnitatea, devotamentul și eroismul lui Beniamin, un israelian ca mulți alții .
    Și totul a pornit de la faptul ca a fost orfan, a avut o copilărie f grea, s- a simțit responsabil sa asigure familiei lui la început o existența precară,apoi traiul de zi cu zi.
    Așa cum se mulțumește in fiecare zi in rugăciuni pentru “ piinea noastră cea de toate zilele”, atit de prețioasa, și unele obținută cu atita efort.
    Beniamin nu s- a descurajat, a căutat mereu soluții, și- a dat demisia cind a considerat ca demnitatea lui e atinsa, apoi s- a identificat cu lupta evreilor din Palestina Mandatara pentru supraviețuire , a luptat împotriva terorismului arab și a salvat nenumărate vieți, riscându-și- și de cele mai multe ori propria viața.
    Dureros ca Beniamin nu a mai ajuns îcu arme la timp sa salveze personalul medical din convoiul ce se îndrepta spre Spitalul Hadassa.
    Beniamin ramine un adevărat erou, un caracter nobil, bun, altruist, generos, identificându-se la greu cu semenii lui,un MARE OM.
    Multumesc Doamnei Hava Oren pentru aceasta relatare de neuitat.

    • Eva Grosz commented on August 22, 2020 Reply

      Așa este cum frumos scrii Marica Lewin . Povestea Havei este un memento pentru acei eroi care și-au pus viața în primejdie în Palestina mandatară și cărora le datorăm că Israelul există.

      • Marica Lewin commented on August 22, 2020 Reply

        Va multumesc

  • Eva Grosz commented on August 20, 2020 Reply

    Frumoasă poveste !

  • Tiberiu ezri commented on August 20, 2020 Reply

    Istoria succinta a Israelului vazuta prin ochii lui Benjamin si descrisa cu atata talent de catre Hava Oren.

  • Andrea Ghiţă commented on August 20, 2020 Reply

    M-a impresionat povestea acestui om deosebit care nu s-a lăsat învins de vitregia sorţii, ci s-a făcut util în toate timpurile devenind unul dintre făuritorii necunoscuţi ai istoriei noului stat evreu. Din fericire a avut şansa de a-şi publica povestea şi a ieşi din anonimat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *