Un burghez habsburgic orădean devenit cetățean al lumii și Mister Blues

George Vigdor: Ce înseamnă  pentru tine matricea originară a Oradiei, a Partium-ului și a Transilvaniei în general?

A.G. Weinberger: De când m-am născut mă consider un habsburgic, un cetățean, un burghez al Imperiului Habsburgic. Oradea este pentru mine centrul universului. Un oraș cu 1100 de ani vechime și istoria bogată a acestui burg, nu se poate șterge cu ușurință din zestrea genetică a celor care se nasc acolo.

G.V. : Cum se manifestă calitatea de burghez urban în personalitatea ta?

A.G. W.: Această calitate se prezintă prin arsenalul de mijloace cu care-mi guvernez existența, prin flexibilitatea specifică a unui tip dintr-un oraș cosmopolit, prin cultura pe care am inhalat-o în urbea mea, prin limbile vorbite ale prietenilor mei din oraș de patru naționalități și prin franchețea cu care pot confrunta orice obstacol ce-mi iese în cale.

G.V.: Crezi că originea iudaică ți-a influențat traiectul existențial, respectiv cel spiritual?

A.G. W.: Mi-a influențat în primul rând prin mentalitate, gândirea iudaică este o matrice originară puternică, implică un set de filtre prin care vezi lumea, de fapt este un cod moral.

G.V.: Consideri că gândirea iudaică reprezintă o percepție mai acută, mai traumatizantă a lucrurilor sau prevalează caracterul tranzacțional al ei?

A.G. W.: Eu nu sunt un practicant religios, eu nu cred în instituția religiei, pentru că instituția ucide ideea, dar nu mă pot dezice de obiectivul aspru, atent și ascuțit prin care văd eu lumea din jurul meu și situațiile în care intru sau pe care le generez ca să pot ieși din ele cu demnitate.

G.V.: Nu ți-ar fi mai comod să fii un renegat?

A.G. W.: Eu sunt un renegat, pentru că țara mea natală nu-mi creează acele condiții de confort, de eficiență, de echilibru, de aceea eu nu pot trăi cu voi, ci doar printre voi.

G.V.: Ai concertat și din câte știu ai trăit o perioadă în Israel. Cum te-ai simțit acolo și în ce măsură te-ai identificat cu patria multimilenară evreiască?

A.G. W.: Am stat vreo 6-7 luni, am ajuns acolo în mai 1991, imediat după primul Război din Golf. Interesant, dar n-aș putea trăi acolo pentru că se vorbește mult și n-am fost lăsat niciodată să-mi termin o propoziție. Cu ceea ce pot eu oferi, n-am cum să duc un trai decent, din meseria mea, țara e prea mică, infrastructura culturală este destul de limitată pentru un muzician ca mine și am preferat să nu trăiesc acolo. Poate la bătrânețe. Deocamdată, mai am în mine alte energii și alte resurse ca să pot încerca să-mi împlinesc visul din copilărie, care m-a făcut să-mi creez propriul meu regat, în care eu sunt regele.

G.V.: Ce-a însemnat pentru tine realitatea americană și crezi că ți-ai împlinit visul american? Te-ai simțit vreodată acolo european și capabil să te integrezi pe deplin?

A.G. W.: America nu este o țară în sensul clasic al cuvântului, ci mai degrabă un principiu. În America nu te întreabă nimeni de unde vii, pe ce limbă plângi cînd ești supărat. Acolo, eu nu m-am dus cu gândul să rămân, niciodată n-am vrut să emigrez nicăieri. Eu am acest privilegiu și această prerogativă ca să pot trăi unde vreau și unde pot. Eu sunt un metacetățean, mereu deasupra structurilor de stat, eu mi-am creat în timp acest drept de existență. În America m-am dus să mă măsor pe cea mai dură piață muzicală din lume. În România n-am avut competiție, nu știu dacă am astăzi. Am avut nevoie de o legitimare, de o reacție, oare chiar sunt ceea ce cred despre mine că sunt? America era cea mai bună soluție pentru mine să mă valorizez. Și iată că toate întrebările existențiale care m-au frământat au găsit câte un răspuns favorabil și am ajuns la concluzia că nu am greșit cu nimic, când mi-am clădit iluzia și idealurile despre mine și despre cum aș vrea să-mi arate viața. Eu sunt un prieten al principiului America, nu neapărat al sistemului statal, ci a spațiului, al mentalității , al relaxării, al lejerității de acolo. Nicăieri nu e ca în America.

G.V.: Te-ai împlinit acolo profesional, crezi că ți-ai atins acolo apogeul muzical?

A.G. W.: Apogeul nu, dar m-am împlinit cu siguranță. M-am întors cu o sumă destul de considerabilă de bani cash, cu un contract de disc, cu un album care a fost selecționat pentru premiile Grammy premiile în 2006, înregistrat la Nashville – cel mai important oraș pentru înregistrarea sunetelor din lume. M-am întors victorios, m-am întors cu o metodă de predare a chitării elaborată la Las Vegas care se numește – The holistic way of learning guitar, care este o metodă înregistrată și protejată cu drept de autor. Am avut în medie 180-200 de concerte pe an, într-un circuit destul de modest, în care am înțeles cum e stratificat acest business în care eu activez. Am avut un agent care mi-a asigurat acest număr de reprezentații pe an, dar majoritatea în pub-uri, berării, săli de dans, târgușoare și târguri orășănești. N-am putut să urc la acel nivel la care doar aristocrația muzicii are acces. deși am parcurs zeci de mii de mile de-a lungul și de-a latul noului continent….

G.V.: Crezi că ai devenit mult mai eficient și mai rațional, mai pragmatic în America?

A.G. W.: Cred că și de asta m-am dus în America, pentru că eu eram deja pragmatic și rațional.

G.V.: Ce te-a determinat să revii în bătrâna Europă, în patria ta de baștină, România?

A.G. W.: Am făcut mai mulți bani în România în 2008, 2009, 2010 decât aș fi făcut în America. Și în plus, în 2006 s-a născut fiica mea; inima, sentimentele, era un cumul de lucruri care m-au făcut să mă întorc din America, glorios și victorios. Și cu acele răspunsuri existențiale care m-au frământat și mi s-au confirmat.

G.V.: Nu te-ai simțit din nou încorsetat în România, într-un perimetru foarte limitat?

A.G. W.: Eu niciodată nu m-am simțit încorsetat în România căci repet, eu trăiesc doar printre voi, nu cu voi. Deci prin urmare eu sunt un metacetățean deasupra lucrurilor pentru că așa m-am născut ca un vultur. Poate pare arogant, dar universul îmi este în palmă, prin urmare poziția mea de observator este a unui punct din afara Universului care se uită de sus la Universul care îi stă în palmă. Eu am o perspectivă aeriană și survolez realitatea pe care mi-o creez. Trăiesc într-un glob de sticlă pentru că îmi permit. Pentru că așa m-am născut. Pentru că așa se nasc chitariștii buni din Oradea.

G.V.: Ce te-a atras în Ungaria și ce reprezintă pentru tine Budapesta?

A.G. W.: Budapesta este un oraș care s-a modelat după Oradea. Discipolul însă l-a depășit pe maestru. Budapesta este acum un oraș mult mai dinamic, viu și mai frumos decât orașul meu natal. La rândul ei, Oradea este frumoasă dar a rămas provincială. Am venit în Ungaria pur și simplu din considerente de viață privată, n-am venit să cer nimic, pentru că eu nu mai am nevoie de nimic. Sunt un om împlinit, un om de succes, sunt conștient de asta, mai am însă multe de spus. Mi-am creat toate condițiile ca să funcționez ca atare. La Budapesta am venit pentru că aici mi-am găsit jumătatea. Eu nu stau cu mâna întinsă nicăieri. Un oraș superb, curat, ordonat, civilizat, cu birocrație foarte prietenoasă și relativ ușoară. Oameni amabili, mâncare senzațională, prețuri mai mici decât în București și mă simt foarte bine aici.

G.V.: Crezi că te mai poți împlini aici pe malurile Dunării sau nițel altfel?

A.G. W.: Eu sunt deja împlinit. Sunt un produs finit care trebuie doar să-și mențină înălțimea de croazieră. Mai vreau să pun pe masă câteva cărți, câteva discuri. Nici concertele nu mă mai interesează neapărat, doar atunci când mi se respectă condițiile și dorințele. În rest nu am nici o apăsare.

G.V.: Ce te-a decepționat după ce te-ai întors în România? De ce revenirea pe plaiurile natale n-a fost definitivă?

A.G. W.: Nici plecarea mea din România n-a fost definitivă. Hai să stabilim ceva: eu nu sunt un naiv, eu știu exact ce se-ntâmplă cu România, eu știu exact de ce este așa cum este, înțeleg frustrarea discursului comun ce vine din lipsa dimensiunii istorice, eu înțeleg exact mecanismele care guvernează țara, nu numai politic, ci și mental și psihologic. Prin urmare, realitatea din România nu mă deranjează, știu să o stăpânesc și să o modelez potrivit propriilor mele interese. Ceea ce ar trebui să facă fiecare locuitor al României. Pentru că țara sau căminul sau patria nu este doar teritoriul cu granițele înconjurătoare. Patria, țara este constituită dintr- un cumul de principii. Eu mi-am rezolvat nevoile mele de surse de demnitate. România de azi n-are capacitatea să ofere surse de demnitate. Eu mi-am conceput singur fabrica mea de demnitate. Eu îmi satisfac singur aceste nevoi. Tocmai de asta nu am nevoie de nimeni și de nimic. De aceea, pot intra în orice fel de relație necondiționat. Prin asta sunt eu metacetățean, adică deasupra realităților. Nimic nu mă poate deranja, decepționa sau dezamăgi. Eu am știut exact de unde am plecat și unde mă voi întoarce. Să nu crezi cumva că în câteva luni sau în câtiva ani se schimbă o mentalitate bazată pe o tradiție feudală fanariotă. Aici vorbim de sute de ani de feudalism. Molurile, prăvăliile luminoase, starea materială un pic îmbunătățită eventual, nu vor schimba mentalitatea. România este o țară care nu are capacitatea să mă gestioneze pe mine și pe oameni ca mine. Este foarte clar pentru mine, dar nici nu cer nimic de la țară. Prin asta, eu sunt cel mai mare patriot. Eu nu condiționez sentimentele mele pentru pământul unde m-am născut.

G.V.: Eşti printre ultimii mohicani internaționali ai blues-ului. De unde îți vine puterea sufletească și estetică de a rămâne fidel unui gen muzical marginal?

A.G. W.: Întrebarea mă măgulește, recunosc, dar eu nu sunt sigur că ceea ce fac eu, este blues music. Hai să fim serioși, eu nu vreau să fiu ca interpreții de blues, care în mare parte sunt analfabeți și inculți. E adevărat că poporul lor  ca și poporul meu avem ceva în comun: ambii am fost sclavi la un moment dat, numai că ei acum 150 de ani, poporul meu acum 4000 de ani. Dar eu sunt un cultivat, eu știu să citesc și să scriu, eu nu vreau să-mi schimb viața cu viața lor din mlaștinile fluviului Mississippi. Ceea ce m-a determinat să încep să cânt la chitară este muzica anilor 50 și 60. Atunci nu mai era blues, pentru că muzica blues din punct de vedere estetic și stilistic a murit în 1940, când instrumentiștii și cântăreții de blues s-au mutat în orașele mari industriale și și-au băgat chitările în amplificatoare și au împrumutat de la formațiile de swing care erau pe atunci mainstream, muzica de dans, toba și contrabasul, adică secția ritmică. Toba și contrabasul nu erau instrumente de blues rural, autentic. Prin urmare, eu mi-am pornit deja cariera dintr-o fuziune. Eu sunt o fuziune din punct de vedere estetic, m-am apucat de treaba asta în anii 80, deci fac parte din a șasea generație de muzicieni de blues din lume și sunt prima generație din România. Am foarte multe elemente estetice și stilistice din afara blues-ului, sunt un muzician de fuziune înrudit cu blues/ul.

G.V.: Deci ca să sintetizez, crezi că fibra ta vitală, rădăcina ta cea mai lăuntrică este blues-ul peste care s-au depus câteva straturi cultural/muzicale?

A.G. W.: Eu nu pot fi muzician blues pentru că sentimentul meu de bază vital nu este același cu frustrarea populației afro-americane de la începutul secolului XX.

G.V.: Dar ai și tu frustrări existențiale, poate le porți genetic?

A.G. W.: Da, dar frustrările mele sunt cele ale unui burghez din oraș, școlit. Mare diferență. Mie deja îmi pare rău că în 1986, am început să cânt cu entuziasm blues în România, pentru că am pornit ceva ce s-a dovedit să fie o creangă vitregită a acelui copac pe care-l numim muzică. Blues-ul nu este muzică. Blues-ul este o formă modernă a trubadurilor renascentiști. Acolo textele erau importante. În blues haina muzicală este foarte primitivă și facilă. După ce blues-ul a fuzionat cu diverse stiluri prin anii 40 și 50 a devenit tot mai interesant. Dar de atunci nu mai e blues music, ci o fuziune: rhythm and blues, jazz blues, blues rock. Astăzi spiritul social al blues-ului este preluat de muzica hip hop. Guitar heroes nu sunt blues ci sunt o fuziune.

G.V.: Din câte constat așa frugal, devii odată cu maturitatea artistică tot mai mult un muzician total în accepțiunea wagneriană, compozitor, rocker, folkist, uneori cu rezonanțe clasice. Crezi că vei ajunge la o sinteză paradisiacă a genurilor muzicale?

A.G. W.: Mă flatezi că mă faci wagnerian, dar eu nu am nici intenția, nici capacitatea să inventez măcar un instrument așa cum a făcut Wagner – adică tuba wagneriană. Eu sunt doar un muzician care sau un personaj care pictez cu sunete și încerc să atrag ascultătorii mei în fel de fel de stări. La mine piesele nu sunt importante. Starea e importantă și acea relație alchimică dintre mine și public. Eu fără public nu pot. Eu totuși sunt un om deschis, n-am ifose stilistice sau de artist, mie îmi place să cânt, să încânt și să fiu aplaudat. Ce-i rău în asta? E cineva care ar arunca piatra în mine pentru așa ceva?

G.V.: Întotdeauna am admirat histrionismul tău, lejeritatea, spontaneitatea, libertatea asumată aproape totală care te călăuzește. Te consideri un hippy întârziat, un cetățean mondial, un anarhist sau un revoltat bine temperat?

A.G. W.: La începutul tinereții mele am fost convins că barza mea a fost deturnată în timp și spațiu. Eu pe atunci n-am înțeles că eu chiar atunci și acolo trebuia să mă nasc. Pentru că aveam și mai am o treabă de îndeplinit care numai aici și acum se poate face. Faptul că am ales această unealtă sau cale de a cânta la un instrument și a îmbrățișa un anumit stil muzical nu este atât de important. Aș fi putut alege orice fel de mijloc de comunicare, dar important e că am recunoscut că treaba mea e nu să fiu muzician, ci ca să fiu o oglindă în care cei ce se uită să se regăsească și să tragă concluzii. M-a durut foarte mult în drumul acestei formări de conștiință când am rămas fără prieteni, izolat. Succesul este cel mai mare dușman al omului…Toate acestea au făcut din mine un om casnic, singuratic, discret, dar așa am înțeles cu timpul care e rostul meu. Nu mă mai deranjează faptul că sunt izolat și stau în casă, mi-am asumat acest lucru. Nu mai sunt un om sociabil și foarte simpatic, nu mă interesează convivialitatea aceasta de bere și mici. Eu am un conținut foarte serios, pe care trebuie să-l împărtășesc. Poate acuma nu mă va înțelege multă lume, probabil eu voi fi mai înțeles și mai faimos după moarte. Dar au mai fost cazuri. Dar nu mă deranjează. Cert este că am toate prerogativele și condițiile ca să nu mă dezic de convingerile mele.

G.V.: Pentru tine important este mesajul și nu mijlocul de comunicare….

A.G. W.: Cu siguranță, numai că sunt deja atât de îmbârligat în mijlocul ales de atâta vreme, încât nu mai pot să mă apuc de ceva nou.

G.V.: Cum poți defini individualitatea ta, specificitatea launtrică, ce te motivează la nivel profund? Ai putea defini weinbergerismul?

A.G. W.: Cred că asta va fi treaba biografilor mei sau a psihanaliștilor. Sunt un puști evreu ungur din Oradea care și-a clădit o iluzie când avea 10-11 ani și a făcut un pariu, pe care se pare că l-a câștigat. De atunci fac ce-mi place și am devenit ce m-am gândit că voi fi, și anume un chitarist rock and roll. Eu sunt un om foarte focusat, disciplinat, planificat, orice ce-am făcut, s-a întâmplat conform unui plan. De aceea pot raporta cu mândrie și bucurie, că absolut toate planurile mele strategice au fost îndeplinite până în acest moment. Acesta e motivul pentru care știți de mine, pentru care îmi cunoașteți numele, cu toate că nu-mi cunoașteți piesele. Îmi cunoașteți legenda, brandul și mai am un plan de acum încolo: predarea acestor cunoștințe și experiențe celor care vin din urmă. Asta-i acum cel mai important pentru mine.

G.V.: Tenacitate evreiască combinată cu rigoare habsburgică?

A.G. W.: Da, este un talmudism postmodern.

G.V.: Cum te-ai adaptat dictaturii digitale? Trăiești mai bine și mai ușor în prezent, muncești mult ca să te susții?

A.G. W.: Toată cariera mea se datorează de fapt internetului. În 1991, președintele Clinton a declarat public: Lets open the information highway. Eu în 1994, aveam deja website. Am primit cadou de ziua mea în 1994 de la iubita mea de atunci o adresă de email care a fost agw@hades.ro. Probabil mai țineți minte, hades.ro a fost server-ul primului provider de internet / mediafax. Eu habar n-aveam ce să fac cu această adresă și iubita mi-a spus că această adresă este viitorul tău. Și avea mare dreptate. De atunci am prezență continuă pe net, chiar dacă uneori sunt depășit de tehnologia digitală. Toată cariera mea se datorează internetului. În acest spațiu virtual, nu cred că trebuie muncit mai mult sau mai puțin. De fapt eu nici măcar nu muncesc, n-am muncit în viața mea. Eu fac ceea ce-mi place, munca e o obligație care o faci fie că-ți place, fie nu. Eu m-am bucurat și am folosit aceste unelte noi care mi-au stat la dispoziție și încerc să le folosesc după cele mai bune cunoștințe și cât mai eficient posibil. Și iată că încă după 35 de ani de carieră, anul acesta se împlinesc, încă sunt în liga întâi.

G.V.: Cu siguranță, felicitări !

A consemnat George Vigdor

Budapesta, 2020.08.01

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

6 Comments

  • Eva Grosz commented on August 20, 2020 Reply

    Îmi place cum cântă la ghitară deși nu e instrumentul meu preferat și mai ales acompniamentul vocal .
    Mai este curajul unui om de a cutreiera lumea pentru a-și verifica valoarea adevărată. Și-mi place că e mulțumit de sine într-o epocă în care nimeni nu e mulțumit de nimic. Talentul e o mană cerească, dar fără muncă și curaj nu faci nimic cu ea. Mulțumim pentru articol. Reconfortant.

  • Peter commented on August 20, 2020 Reply

    Attila și cu mine suntem convinși că suntem cumva înrudiți (mama mea s-a născut Weinberger tot la Oradea), dar nu am reușit să reconstruim conexiunea. Dar cu siguranță strămoșul nostru comun este mai recent decât Australopithecus Transilvanus Occidentalis (subspecia Musicalis).

  • George Vigdor commented on August 20, 2020 Reply

    Mulțumesc pentru aprecieri. Personajul e senzațional!

  • boris mehr commented on August 20, 2020 Reply

    L-AM văzut pe scena de la JCC BUCUREȘTI, încântător

  • Tiberiu ezri commented on August 20, 2020 Reply

    M-a impresionat, insa instinctiv capul de mort de pe hosentraegerul lui mi-a amintit de ofiteri din vremuri sumbre.

  • Andrea Ghiţă commented on August 20, 2020 Reply

    Pe calea acestui interviu foarte reuşit, amănunţit şi nonconformist am descoperit câte ceva despre omul care m-a încântat prin muzica sa. Mulţumesc!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *