În 30 iulie 1970, acum exact cincizeci de ani, pe cerul Egiptului s-au înfruntat forțele aeriene israeliene cu cele sovietice, aflate în Egipt. Rezultatul a fost un eșec sovietic colosal.

Intervenția sovietică în războaiele cu Israelul

Uniunea Sovietică a ajutat statele arabe în cinci din cele șase războaie dintre Israel și statele arabe. Singurul război în care Uniunea Sovietică a sprijinit Israelul, atât politic cât și militar, a fost Războiul de Independenţă. Sovieticii au aprovizionat armata israeliană în cele mai grele momente ale războiului, când efectiv nu mai avea arme și muniții. Ele au fost trimise indirect, prin intermediul Cehoslovaciei. A fost o perioadă extrem de grea, când vestul a pus embargo de armament, dar Israelul a reușit să aducă, prin contrabandă, armamentul de care avea nevoie, printre altele, Jeep-uri din Europa și bombardiere B-17 din Statele Unite. Cel puțin până la Războiul de Șase Zile din 1967, fiecare a cunoscut „pușca cehă”, chiar dacă nu mai era în uz general. În 1961, când m-am înrolat în armată, prima armă pe care am învățat-o la instrucție a fost rove cehi (pușca cehă). În război se folosea deja pușca americană M-16, iar ofițerii foloseau arma semiautomată israeliană Uzi. Astăzi ambele au ieșit din uz.

În prima jumătate a anilor 50 atitudinea Uniunii Sovietice față de Israel s-a schimbat treptat, din motive regionale, dar mai ales din motive globale de război rece și interese politice și economice ale URSS. Rușii și-au dat seama că regimul din Israel nu este cel la care se așteptau, socialismul israelian moderat fiind îndreptat spre vest. În conflictul din Coreea, Israel a adoptat poziția vestului, în frunte cu Statele Unite. Pe de altă parte, ei erau îngrijorați de pătrunderea ideilor sioniste printre evreii din URSS. Îi îngrijorau și eforturile președintelui Eisenhower de a opri infiltrarea comunismului în țările arabe. Pactul de la Bagdad din 1955, cu care Israelul nu avea nicio legătură și care a împărțit Orientul Mijlociu între est și vest, îi îngrijora pe sovieticii care se temeau că SUA va încerca să lărgească NATO. Turcia chiar s-a alăturat la NATO. Probabil că și moartea lui Stalin în 1953 a accelerat acest proces. El a fost mai puțin anti-israelian decât urmașii lui: Hrușciov, Brejnev și alții. Trebuie luate în considerație și revoltele din țările arabe: a ofițerilor în frunte cu Abdul Nasser în Egipt în 1952, a partidului Baas în 1963 în frunte cu Hafez Al-Assad (tatăl actualului Assad) în Siria și în Irak în 1958. Toate erau regimuri favorabile sovieticilor, cu toate că nu erau comuniste.

Egiptul și Siria au apelat la Uniunea Sovietică, cerând ajutor militar, arme și la nevoie chiar trupe. Ele au propus sovieticilor ca „frații lor musulmani” din URSS să le vină în ajutor. De-a lungul anilor, Egiptul și Siria au fost înarmate de ruși până în dinți. Au venit consilieri, tehnicieni și instructori ca să îndrume forțele armate de toate categoriile. Cadre militare locale au fost trimise la instrucţie în URSS. Cel puțin trei state din blocul comunist au instruit soldați arabi: Polonia, Cehoslovacia și Bulgaria. Din câte știu eu, România nu a fost inclusă. Se pare că în Egipt s-ar fi alăturat trupe din Germania de Est. URSS a încercat să facă legături militare și cu alte țări, dar singura reușită minoră a fost în Yemen.

După Acțiunea Sinai din 1956, adică al doilea război între Israel și Egipt, legăturile URSS cu Egipt și Siria s-au intensificat, ajungând la apogeu în perioada dintre Războiul de Șase Zile (1967) și Războiul de Iom Kipur (1973). Intervenția sovietică a continuat până la căderea regimului comunist. Apoi armata egipteană a trecut treptat la armament american în cadrul ajutorului militar abundent. Siria a rămas cu armament rus, iar în 2015 armata rusă s-a întors în Siria, rămânând până astăzi. Acum armata rusă nu mai este îndreptată împotriva Israelului, ci împotriva altor dușmani al regimului sirian. Din contră, armata rusă cooperează cu armata israeliană în acțiunile de război.

După victoria zdrobitoare din Războiul de Șase Zile, în Israel era o atmosferă de euforie. Pe plan politic luptele s-au intensificat, ajungând în toamna anului 1967 la Rezoluția 242 a Consiliului de Securitate a ONU care cerea retragerea imediată a armatei israeliene la linia de dinainte de război, „linia verde” sau „liniile din 67”. Nici pe plan militar lucrurile nu s-au potolit. Eu îmi amintesc că după cucerirea Ierusalimului de Est, ocupam în continuare toată Cisiordania și regimentul meu s-a stabilit de-a lungul Iordanului, la noua graniță cu Iordania. Comandamentul era la Ierihon. Și eu am ajuns acolo, ca ofițer administrativ al regimentului. Am stat aproape șase luni, cu toate că eram în rezervă. De-a lungul Iordanului în fiecare noapte aveau loc incidente și atacuri armate. În sud, de-a lungul Canalului Suez, situația era mult mai rea. Armata egipteană și-a revenit foarte repede și au început incidentele.

Cu alte cuvinte Războiul de Șase Zile nu s-a terminat în șase zile. Incidentele au început chiar a doua zi, în 11 iunie 1967. Acesta fost Războiul de Uzură, care a rămas ca o pată în memoria poporului israelian. Luptele s-au terminat în 7 august 1970, când s-a semnat o înțelegere de încetare a focului. Războiul s-a desfășurat pe toate cele trei fronturi: egiptean, sirian și iordanian. Cel mai dur a fost în sud, pe frontul egiptean, unde au căzut 367 de soldați israelieni și au fost cca. 1000 de răniți. Egiptenii au pierdut cca. 10.000 de soldați și au fost cel puțin 58 de morți sovietici.

La lupte au participat în primul rând forțe de artilerie, precum și bombardamente din avioane și elicoptere. S-au efectuat și zeci de atacuri de comando, infiltrate adânc în inima Egiptului. Slăbiciunea armatei egiptene, mai ales a aviației, îi îngrijora pe sovietici.

Operațiunea Caucaz

În toamna anului 1969 președintele Nasser a plecat la Moscova să ceară ajutor militar.

Leonid Brejnev a trimis în Egipt o divizie: infanterie, artilerie, apărare anti-aeriană și aviație. Au fost aleși 32.000 de ofițeri și soldați, după următoarele criterii: voluntari, neevrei, sănătoși și cu ideologie adecvată. Armata sovietică a adus în portul Alexandria o divizie de rachete SA-3, cele mai performante atunci, inclusiv soldați, trei escadrile de avioane MIG-21MF îmbunătățite, cu piloți, radar și tot necesarul și trei avioane de spionaj MIG-25. Sovieticii au numit această operațiune Operațiunea Caucaz.

Serviciul de informații israelian a descoperit forțele sovietice îndată ce au ajuns în Egipt. Îngrijorarea era mare, datorită superiorității armatei sovietice asupra celei israeliene. Dar piloții israelieni luptau cu succes contra piloților sovietici, fără ca măcar să știe că erau ruși, nu egipteni. După mai multe lupte aeriene în iulie 1969 și pierderea unor piloți israelieni, armata israeliană a întins o capcană piloților ruși: Operațiunea Rimon-20. Ea a fost escortată și sprijinită de unitatea de ascultare a serviciului de informații, unitatea 848, (cunoscută astăzi ca 8-200), unde am servit și eu cu câțiva ani mai târziu. S-a înființat o secție de vorbitori de limba rusă – în jargonul armatei se numeau Greciko, de la Andrei Greciko, Ministrul Apărării URSS. Ei și secția arabă au condus operațiunea, stabilită pentru 30 iulie 1969.

În acea dimineață avioane israeliene au atacat dincolo de Canalul Suez, forțe de apărare anti-aeriană, artilerie, un tren militar, etc. Acesta a fost doar primul pas în planul de ambuscadă. Pentru a-i deruta pe egipteni s-au lansat operațiuni de atacuri și fotografiere cu diferite tipuri de avioane de luptă și elicoptere. Sovieticii au hotărât să intre în luptă directă cu piloții israelieni – până atunci fuseseră doar ciocniri sporadice. Au participat 14 avioane israeliene și 28 de avioane sovietice. Israelienii au indus în eroare pe sovietici, pretinzând că sunt în misiune de fotografiat. La un moment dat Unitatea 848 a blocat radarul rușilor, controlorii ruși nemaiputând comunica cu piloții lor. Rezultatul bătăliei a fost dezastruos pentru ruși: au fost doborâte cinci avioanele cele mai performante pe care le aveau, mai mulți piloți și-au pierdut viața. Printre piloții israelieni care au participat se numără doi viitori comandanți ai aviației și alți viitori ofițeri superiori.

Șocul armatei sovietice a fost uriaș. A fost prima bătălie aeriană după al Doilea Război Mondial și eșecul a fost total. A doua zi Ministrul Apărării URSS, Andrei Greciko, a venit personal în Egipt ca să ancheteze cazul. Piloții egipteni, care până atunci fuseseră batjocoriți de ruși pentru incompetență, au început acum să-i ia peste picior pe ruși. A fost nevoie ca președintele Nasser să le ordone personal să se potolească!

Această bătălie nu a fost mediatizată de sovietici; chiar și astăzi foarte puțini ruși o cunosc. De curând am auzit povestea generalului Yiftah Spector, unul din piloții care au participat la acea luptă. În septembrie 2018 apărarea anti-aeriană siriană a doborât din greșeală un avion de spionaj IL-20 cu un echipaj de 14 persoane. Întâi au fost învinovățiți israelienii, dar foarte repede s-a dovedit că gafa a fost a sirienilor. Două zile mai târziu un ziarist de la postul de televiziune rusesc RT l-a intervievat pe Generalul Yiftah Spector. Întrebările ziaristului se refereau la avionul doborât în Siria, dar despre acest subiect el nu știa nimic, fusese convins că ziaristul voia să-l întrebe despre bătălia de acum aproape cincizeci de ani. Ziaristul însă habar nu avea despre ce este vorba. Un reporter specializat la Orientul Mijlociu să nu fi auzit de acest eveniment?! A doua zi ziaristul l-a sunat pe Spector din Moscova. S-a informat și știa deja tot. L-a întrebat pe Spector dacă ar dori să dea un interviu împreună cu un pilot rus care a participat la luptă. El a consimțit. Câteva zile mai târziu ziaristul l-a sunat din nou: din păcate pilotul rus s-a răzgândit. Chiar și după cincizeci de ani pilotul nu se simțea în stare să se confrunte cu fostul său inamic!

Să sperăm că acele zile grele pentru Israel nu se vor repeta și la fel cum Rusia nu ne mai este dușmană, la fel va fi și cu țările arabe. De la Emiratele Arabe Unite ne-a venit o rază de speranță.  

Asher Shafrir