Margit Bartfeld-Feller – un cronicar al sorţii evreilor ajunşi în Siberia

Pe Margit Bartfeld au cunoscut-o mai ales bucovinenii din Israel, cititorii ziarului Die Stimme și cei care cunoșteau limba germană. Eu am cunoscut-o la Universitatea din Konstanz (Germania) în 1996, unde amândouă am prezentat câte o carte. Ea – DENNOCH MENSCH GEBLIEBEN. Von Czernowitz durch Sibirien nach Israel, iar eu – WAS AUS IHNEN GEWORDEN IST. Jüdische Familiengeschichten aus Rumänien, 1855-1995. Fiind de vârste apropiate, ne-am împrietenit și am menținut legătura prin editorul nostru comun.

Viaţa ei este ca un roman și ea merită a fi cunoscută. Wikipedia are date sumare, dar importante despre ea. Născută în 1923 într-o familie înstărită de evrei din Cernăuți, oraș multicultural, unde se vorbeau patru limbi, germana, româna, idiș, ucraineana, educația ei și a fratelui mai mic, Othmar, a fost centrată pe cultură, în special pe literatură, muzică și relații cu oameni de aceeași calitate. În prefața cărții ei de debut (Dennoch Mensch geblieben), Prof. Andrei Hoişie explică pentru cei care nu au trăit în acei ani, împrejurările istorice care au făcut ca viața lui Margit să fie ca un roman sau subiect de film. Editorul cărții, Prof. Erhard Roy Wiehn, povestește cum a ajuns să-i tipărească prima carte. Inițial Margit Bartfeld și-a publicat o parte din amintiri în ziarul bucovinenilor, Die Stimme, care apărea lunar la Tel Aviv. La prima ei întâlnire cu editorul, ea a răspuns la întrebările puse de el înainte de publicarea cărții. Redau în rezumat cele spuse de Margit:

Vorbind de casa părintească din Cernăuți, ea relatează că tatăl ei, care era mare amator de cultură, i-a prilejuit să cunoască încă de la vârsta de 10 ani scriitori de limbă idiș de talia lui Ițik Manger și Eliezer Stainbarg, care erau prieteni ai casei. În casă se vorbea germana, deși toți înțelegeau bine și idiș. Familia nu era foarte religioasă, dar păstra sărbătorile tradiționale.

Trăind în România de după Primul Război Mondial, ea și-a dat seama de valul crescând de antisemitism, resimțit mai mult de studenți, dar atmosfera din Cernăuți era încă respirabilă, datorită multiculturalității și a tradiției austro-ungare. Margit a fost elevă la liceul Hoffmann (Iulia Hașdeu), frecventat aproape în întregime de copii evrei și printre prietenele ei intime s-a numărat Selma Meerbaum-Eisinger, delicata poetă care a fost deportată în Transnistria și a murit în 1942, la numai 18 ani, de tifos exantematic.

Anul 1940 a tulburat viața tuturor cernăuțenilor, nu numai a evreilor. Ocupația sovietică s-a resimțit de la început pe plan economic, dar și pe plan social. Tatăl lui Margit, care avea un depozit mare de stofe, a fost nevoit să lucreze la contabilitate într-o școală de surdomuți, iar Margit a fost mutată la liceul evreiesc, unde învățau și prietenele ei.

„Până în 1940 viața a fost frumoasă și luminoasă, spune Margit. Ceilalți 50 de ani au fost însă în parte ani de coșmar”.

La prima ei întâlnire cu editorul, ea povestește că în 11 iunie 1941, înainte de retragerea armatei sovietice din Cernăuți, au fost deportați, așa-zis „retrași” din calea armatei germane și române, cca. 11.000 mii de locuitori, majoritate evrei. Unii au fost dislocați pe motiv de activitate sionistă, alții au fost siliți să plece fără niciun motiv, sub pretextul fals de a-i feri de război. Din această categorie a făcut parte și familia Bartfeld – dar de fapt au fost deportați. În haosul de dinaintea plecării, Margit a fost nevoită să-și lase în urmă pianul. A fost o lovitură grea, pentru că era o pianistă talentată. Dar pianistă nu a mai devenit, pentru că și-a pierdut un deget la muncă.

La fel ca noi, cei deportaţi în Transnistria, au fost duși în vagoane de vite, dar drumul lor a durat aproape două săptămâni până în Siberia, în regiunea Tomsk. Au fost într-adevăr feriți de ororile războiului, dar nu și de frig, foame și boli, care i-au secerat fără milă. Odată cu ei a sosit și un grup mare din țările baltice, care nu erau evrei – așa au înțeles că deportarea lor a avut un intens substrat politic. De fapt ea nu a fost recunoscută niciodată ca deportare, dar oamenii au fost tratați ca atare. Au fost cazați în barăci, prin sate care adesea nu aveau nici școală, nici utilități sanitare, nici lumină electrică, în zone mlăștinoase în care roiau țânțarii care le făceau viața aproape imposibilă. Au fost repartizați să muncească în păduri de brad pentru obținerea de ulei și cernăuțenii, care nu erau obișnuiți cu munca fizică, au murit ca muștele. Tatăl lui Margit a murit curând, poate și de foame, în 1942. Avea 51 de ani. Mama avea 41 ani, dar nici ea nu putea munci. Tot greul a căzut pe seama copiilor. Fratele ei, încă copil, ducea la păscut vacile localnicilor. Abia cu ani mai târziu a putut merge școală. Mâncarea lor se baza pe cartofi, mai ales pe coji, și în primele luni erau toți înfometați. Dar au întâlnit și localnici care i-au îndrăgit și care i-au ajutat. Prima iarnă a fost cumplită și totuși au rezistat în acel sat până la sfârșitul războiului, când s-au mutat la Nowo-Wassjugan, un sat mai mare, cu școală și spital, unde se putea găsi mai ușor de lucru. Li s-a părut ca în rai, au rămas acolo până în 1957, dar nu li s-a permis să se întoarcă acasă.

Viața totuși mergea înainte. În 1948 Margit Bartfeld s-a căsătorit, tot cu un cernăuțean, Kurt Feller, și în 1954 s-a născut fiica lor, Anita. Kurt a lucrat inițial ca dogar, apoi a terminat clasa a zecea și s-a înscris la universitate. A fost arhitect. Păreau să se fi integrat în societate, totuși evitau pe cât posibil să se manifeste ca evrei. Chiar în fundul Siberiei s-au simțit discriminați, deși mulți îi credeau nemți pentru că vorbeau în casă germana. În 1957 s-au mutat la Tomsk, unde Margit a lucrat la o școală și apoi la un cămin de copii, organizând activități culturale și concerte. I s-a și publicat o carte de cântece pentru copii. Și chiar dacă erau la Tomsk, totuși erau rupți de restul lumii. Din păcate, soțul ei a murit în 1979. Au urmat ani grei, cu cereri repetate de emigrare în Israel pentru reîntregirea familiei. Abia după 1990, după insistențe deosebite chiar și la Moscova, au profitat de perestroika și au emigrat cu familia în Israel: Margit, mama ei foarte bătrână, fiica ei, căsătorită și cu doi copii. Doar fratele, căsătorit cu o femeie din Letonia, a rămas acolo. Așa a ajuns Margit, după aproape jumătate de secol, să trăiască în Israel, din nou printre cernăuțeni și bucovineni și să-și depene amintirile în ziarul Die Stimme al evreilor din Bucovina.

În 1996, editura Hartung-Gorre i-a publicat prima carte, prefațată de prof. E.R. Wiehn și până în 2012 i-au apărut alte 10 cărți în limba germană, cu amintiri din deportarea ei și a familiei în Siberia. Una e dedicată prietenei din școală, Selma Merbaum-Eisinger. O singură carte a apărut în limba ucraineană, după vizita ei în orașul natal mult iubit. Și-a revăzut casa, dar pianul îndrăgit nu mai era. Scrierile ei sunt de obicei proză scurtă, plăcută la citit, scrisă din suflet, ceea ce se simte imediat și care-i conferă o anumită delicateță și prospețime. Nu sunt simple amintiri, e literatură.

În 2013 ambasadorul Austriei i-a înmânat premiul Theodor Kramer pentru scrierile ei în limba germană, pe timp de rezistență și exil.

Margit Bartfeld-Feller a părăsit această lume în noiembrie 2019.

Cred că merită a fi cunoscută și apreciată și de cei care nu cunosc limba germană. A consemnat în cărțile ei suferințele evreilor din Cernăuți, deportați în Siberia.

Mirjam Bercovici

16-08-2020

București

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

6 Comments

  • BORIS MEHR commented on August 21, 2020 Reply

    ADMIRAȚIA ȘI BUNELE SENTIMENTE, DOAMNA MIRIAM

  • Marica Lewin commented on August 21, 2020 Reply

    Familia soțului meu este din Cernauti. Socrii mei erau abonați la revista Die Stimme și cred ca au citit amintirile Margithei Bartfeld, fie- i amintirea binecuvântata. Poate au și cunoscut- o.
    Dr Miriam Bercovici ne transmite totdeauna un mesaj uman, cald, care ne face sa reflectaml. la voința și puterea unor semeni ai noștri de a renaște din cenușă.

  • Daniela Stefanescu commented on August 21, 2020 Reply

    Extrem de interesant, ca tot ceea ce scrie Mirjam. O viata atat de speciala, cu tristetile ei, marile ei nedreptati si cu micile bucurii. Dupa cum spune Margit Bartfeld-Feller, prima parte a vietii ei a fost frumoasa si luminoasa, dar ultimii 50 de ani, partial ani de cosmar. Avem ce invata din acest parcurs, prezentat cu atata maiestrie aici de Mirjam Bercovici, a carei viata, de asemenea, ar putea fi subiect de film.

  • Nicole Sima commented on August 20, 2020 Reply

    O viață de roman a unei persoane deosebite, așa cum a fost Margit Bartfeld-Feller, evocată concis și foarte interesant de către cea a cărei viață poate, de asemenea, să fie socotită viață de roman – Mirjam Bercovici -, căreia îi mulțumesc pentru sacul plin cu povești adevărate.

  • Tiberiu ezri commented on August 20, 2020 Reply

    Va admir memoria si cursivitatea textelor pe care le scrieti.

  • Hava Oren commented on August 20, 2020 Reply

    Am citit articolul cu sufletul la gură! Ba i l-am citit și mamei mele, care e originară din Cernăuți și a fost foarte impresionată. Și noi avem rude a căror poveste este paralelă cu cea a lui Margit Bartfeld: deportați în Siberia ca „burghezi”, au ajuns în 1956 la Tomsk și în Israel în 1990. Este chiar posibil să se fi cunoscut între ei la Tomsk.
    Dacă mi-ați alege o povestire a lui Margit Bartfeld și mi-ați trimite o fotocopie, aș încerca să o traduc pentru cititorii revistei Baabel.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *