Pandemia e greu de suportat, mai ales de către bătrâni

Am mai scris în luna aprilie despre acest subiect, dar nu credeam că mă va afecta atât de mult. https://baabel.ro/2020/04/viata-unui-om-batran-in-timpul-pandemiei-de-coronavirus/

În viața mea lungă am trecut prin mai multe epidemii, dar nu și printr-o pandemie al cărei sfârșit nu se întrevede și care devine aproape insuportabilă, mai ales pentru bătrâni. O încerc pe pielea mea și cu toate că mă opun din răsputeri și încerc să nu mă las doborâtă, simt ce consecințe poate avea, mai ales asupra psihicului meu și așa foarte fragil, psihic al omului vârstnic, mai ales când e singur. Au trecut mai bine de șase luni de când inițial am fost izolați în casă și apoi ne-am îndepărtat chiar noi înșine de cei dragi de frică, deoarece suntem cei cu comorbidități și expuși la forme grave de boală și de ce să n-o spun pe șleau, la a nu fi tratați corespunzător din motive lesne de înțeles, nefiind persoane prioritare. Așa judeci când ești medic și așa ar trebui să judec și eu. Dar când e vorba de persoana ta, e foarte greu să fii obiectiv și atunci lucrurile se prezintă altfel.

Acum las la o parte problemele de viață și de moarte și vreau să vă descriu cum mi-a schimbat pandemia viața și psihicul. În genere sunt o persoană sociabilă, destul de optimistă pentru vârsta mea și mă bucur când am musafiri, mai ales în ultimii ani, când nu am o activitate organizată. Mă pregătesc pentru cei puțini care vin la mine ca pentru o mică sărbătoare. Din păcate cei care ar putea veni sunt tot mai puțini, mulți au murit. De fapt ar trebui să șterg foarte multe numere din agenda mea de telefon, dar n-o fac și mă uit la ele ca să mă întâlnesc cel puțin cu numele vechilor prieteni și cunoștințe.

De șase luni m-am închis în casă. Rar mai vine cineva la mine și numai când se anunță la telefon și știu că pot avea încredere că e sănătos și va respecta sloganul: să nu dea mâna cu mine, să nu ne îmbrățișăm, să nu ne sărutăm, să păstreze o distanță de cel puțin 1,5 m de mine și eventual să poarte mască. Dar cum spui asta unui prieten, nepotului care nu crede în virus, ginerelui și altor apropiați? De aceea prefer să nu am musafiri și să stau singură. Cum ceri ajutorului casnic să poarte mască în timp ce gătește, în căldura din bucătărie, fără aer condiționat? Toate aceste întrebări te macină și îți reproșezi că nu faci nimic pentru a preveni o boală care te va face să suferi cumplit și îți va aduce finalul. Și n-ar fi nimic rău dacă n-ai suferi. Și de aceea nu te mai duci în parc, nu stai de vorbă cu oamenii, așa cum îți plăcea, nu te joci cu copiii, ci te închizi în casă și de șase luni faci zilnic aceleași lucruri. Convorbirile telefonice le lungești la nesfârșit, ca să nu te dezveți de vorbit, mai ales că erai vorbăreață și acum nu ai cu cine vorbi. Te răzbuni pe internet, care inițial era o soluție, dar acum te-ai plictisit și de televizor, cu programele în reluare, chiar dacă ai foarte multe posturi. Nu poți vedea la nesfârșit filme tâmpite sau seriale idioate. Omul e totuși un animal social și are nevoie de oameni. Nopțile ți se par nesfârșite chiar în plină vară când nu dormi. De când am renunțat la somnifere, nopțile sunt cumplite. Îți vin în minte tot felul de amintiri și gânduri care te fac să aștepți să se facă zi și de fapt s-o iei de la capăt. De șase luni mă spăl pe mâini de nenumărate ori pe zi, chiar dacă nu am făcut nimic cu ce m-aș fi putut murdări. A devenit aproape un tic obositor. Și mă spăl ca la carte, cum suntem sfătuiți la televizor. Știrile le ascult cu sfințenie, atât la TV cât și la radio, chiar și atunci când mi-e somn. Zilnic știu câți infectați sunt, câte decese și câți bolnavi grav la ATI. Nu omit nicio comunicare și sunt tot timpul în priză. Toată ziua, uneori chiar noaptea aud fără să vreau mașinile de salvare, pompierii și poliția, care trec cu sirenele lor zgomotoase și tot timpul am impresia că sunt în drum să ia bolnavi.

Sunt perfect conștientă că sunt depresivă și din cauza vârstei și că pandemia și zarva din jurul ei nu-mi face deloc bine. Aș putea să mă ajut cu medicamente, dar nu vreau să mai încarc lista și așa destul de mare pentru comorbitățile preexistente. Am învățat fără să vreau chiar limbajul utilizat de oficialități în comunicatele frecvente.

În această săptămână am citit în Dilema veche un articol întitulat Jurnal londonez de pandemie, scris de Patricia Mihail, un nume necunoscut pentru mine. În încheiere autoarea spune: „Cred sincer că suntem departe de a înțelege efectele mentale, psihice, emoționale, fizice, sociale, culturale și economice, pe termen mediu și lung, pe care pandemia de coronavirus le are și le va avea asupra noastră, la nivel individual și la nivel colectiv.” Sunt pe deplin de acord cu aceste afirmații și constat că și oamenii tineri se confruntă cu problemele mele.

Și totuși, ca optimistă incurabilă ce sunt, aștept cu nerăbdare și sper că o să treacă pandemia, dar nu garantez că o să-mi revin. Și poate că lumea toată nu va mai fi ca înainte. Oare va fi mai bine?

Mirjam Bercovici

București, 14-09-2020        

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

18 Comments

  • Levhar Carol commented on September 27, 2020 Reply

    Nu o cunosc pe Miriam, vorbeste de viata ei lunga, o fi asa, dar batrana nu este. Se exprima splendid cu luciditate si umor demn de respect. Ii urez ani multi si buni si
    גמר חתימה טובה

  • Liana Maidanek Herman commented on September 26, 2020 Reply

    Dragă Miriam
    Când te-am văzut anul trecut la Nicole, ne-am îmbrățișat, am depănat amintiri, cine ar fi crezut că o nenorocită de pandemie ne va tăia macaroana unor bucurii simple și atât de omenești? După cum vezi, gândurile și rândurile tale au fost comentate de multe persoane care își exprimă aprecierea și-ți transmit urări de bine și sănătate.
    Acum, în pragul noului an evreiesc îți doresc și eu Shana Tova și-ți promit să vin cu primul avion, oriunde te vei afla, la a
    100-a aniversare a ta. Tortul îl fac eu, iar suta de lumânări o vom sufla cu toții,
    intonând în cor MULȚI ANI TRĂIASCĂ !
    Mai există oameni care te iubesc și te mai așteaptă multe momente plăcute în viață.
    Cu dragoste și admirație
    Liana

  • THOMAS. LEWIN commented on September 22, 2020 Reply

    Stimată Dna Bercovici
    Fotografia Dvstra condensează tot ați comunicat în articol și, cred, mai mult decât cuvintele. Oricum,se vede că nu v-ați împăcat cu situația.Vă doresc si în continuare MULT CURAJ si cuvinte potrivite!

  • Eva Grosz commented on September 20, 2020 Reply

    Cred că ceea ce ați exprimat D-na Bercovici este valabil pentru mulți dintre noi ! Mulțumim pentru împărtășire ! Un An Nou mai bun !

  • gabriel gurm commented on September 19, 2020 Reply

    Sfatul meu catre o distinsa colega de breasla: scrieti, Dna Doctor, scrieti de toate si pentru toti, scrieti despre ce ati trait, si ce ati facut, despre oamenii pe care i-ati cunoscut si i-ati apreciat, despre lumea in care ati trait, despre si despre si despre….
    Scrieti despre ce n-ati scris inca.
    Si atunci o sa vedeti cat de repede trece timpul si cat de inocenta o sa vi se para singuratatea…..
    Multa sanatate si ani buni!!
    GBM

  • Tiberiu Georgescu commented on September 18, 2020 Reply

    La ce ati scris draga doamna dr. Bercovici – o adevarata spovada-pot pot spune doar atat: rabdare, inca nu s-a terminat.
    Sanatate si speranta.
    Scrieti, scrieti pt. ca aveti ce scrie !!
    Sarut mana.

  • Marica Lewin commented on September 18, 2020 Reply

    Doamna Doctor Miriam Bercovici, va mulțumim pentru o descriere atit de sinceră a modului cum trăiți pandemia.
    Ma gindeam la Jurnalul Dvs de lagăr in care povestiți cum ați trăit deportarea in Transnistria. Dar atunci ati avut alta virsta.
    Va doresc Un An Bun, Shana Tova, cu sănătate, liniște sufleteasca și curaj.

  • Livia Chereches commented on September 18, 2020 Reply

    Shana Tova!

  • Eva Grosz commented on September 18, 2020 Reply

    Shana Tova cu sănătate D-nei Mirjam Bercovici !

  • Ivan G Klein commented on September 18, 2020 Reply

    Dna Galambos are dreptate . Scrieți pentru Baabel și veți fi în același timp cu amintirile și cu cititorii Baabel – un mod eficace de a lupta împotriva singurătății , principala boală a bătrîneții intensificată acum de pandemie . K.I.

  • Daniela Ştefanescu commented on September 17, 2020 Reply

    Dragă Mirjam,
    Ca întotdeauna, articolele tale ne merg direct la suflet. Cât mi-aş dori să dau timpul înapoi şi să fiu în vizită la tine, aşa cum se întâmpla periodic în anii trecuţi, când aveai mereu ceva bun pregătit pentru oaspeţii tăi pe care îi primeai cu atâta plăcere. Dar, din păcate, pandemia ne-a prins departe de tot, “overseas”, şi acolo am rămas. Zic din păcate, căci îmi este dor de casă şi de cei de-acasă. Zic şi din fericire însă, căci ne-a “prins” la copiii şi nepoţii noştri, chiar dacă în ţara care “a bătut recordul” în ceea ce priveşte numărul de îmbolnăviri şi de decese.
    Este greu pentru oamenii vârstnici şi care locuiesc singuri, te înţeleg perfect. Singurătatea este cumplită. Îţi mulţumesc că ne împărtăşeşti sentimentele, anxietăţile, întrebările şi frământările tale. Aşa parcă singurătatea devine mai uşor suportabilă. Dar greu este şi pentru celelalte generaţii, de la mic, la mare. Aici (în Fairfax, VA), şcoala este online. Copiii se sălbăticesc, nici nu mai ştiu ce înseamnă să trăiască în colectivitate, pe stradă îi punem să ocolească oamenii de parcă le-ar fi duşmani. De când a început şcoala, ăştia mici stau câte opt ore în faţa laptopului, deşi ar vrea să alerge, să se joace, să zburde cu colegii lor, nu doar să-i vadă pe ecran. Şi totuşi, asta este varianta cea mai “safe”; pentru ei, pentru părinţii lor care lucrează deja de luni de zile de acasă într-un ritm cumplit, de dimineaţă până seara, cu copiii care sunt şi ei în casă şi vor atenţie. Dar şi pentru bunicii (adică noi) cu care stau în casă şi care intră într-o categorie sporită de risc.
    Articolul tău ne-a răscolit şi incitat! Să fii sănătoasă şi să mai scrii periodic, căci ceea ce scrii este întotdeauna atât de interesant şi de bine-venit.
    SHANA TOVA, iar la anul, să ne putem bucura într-adevăr de un an nou în care s-a revenit la normalitate şi această perioadă de mari încercări a ajuns de domeniul trecutului.

  • evagalambos commented on September 17, 2020 Reply

    Dragă doamna Miriam, vă înțeleg reacțiile. Și pentru mine cel mai cumplit a fost lipsa comunicării, a relațiilor sociale. Dar eu am fost mai curajoasă, mai ies la terasă cu câte o prietenă, am plecat în concediu, am călătorit cu trenul, am făcut excursii, păzindu-mă bineînțeles cât am putut. Norocul meu este munca și v-aș sugera și dv.să mai scrieți câte ceva, nu numai pentru Baabel. Bănuiesc că mai aveți amintiri ”nefolosite”!. Vă urez Shana Tova, un an mai bun decât cel care a trecut. Vă sărut, Eva

  • Veronica Rozenberg commented on September 17, 2020 Reply

    Draga Dna Mirjam Bercovici, sunteti un om deosebit prin capacitatea auto-perceptiei, a curajului si a sinceritatii evocarilor dvs, Va doresc sa aveti mai departe curajul insingurarii pe care soarta, in mod de neinteles si neasteptat, ne-a aruncat-o in fata pe nepregatite, si mai ales persoanelor, care au adunat mai multi ani decat ceilalti, si sunt, de aceea, cu mult mai fragili, probabil mai vulnerabili.

    Daca cuvintele va pot intari, atunci sunt sigura ca acele cuvinte calde, pe care le primiti de la baabelisti, o sa va aduca pe fata un zambet si multa speranta.

    Cu apreciere si simpatie, Shanah Tova si multa sanatate si zile bune, de la Veronica

    • Tiberiu Georgescu commented on September 18, 2020 Reply

      Ai draga Veronica o formulare teribil de potrvita pt. momentele prin care trecem:CURAJUL INSINGURARII.
      Felicitari doamnei dr. Bercovici si dumitale.

  • BORIS MEHR commented on September 17, 2020 Reply

    VĂ UREZ , DOAMNA DOCTOR MIRIAM BERCOVICI UN SHANA TOVA, VIAȚĂ LUNGĂ ȘI INSPIRAȚIE SCRIITORICEASCĂ

  • Andrea Ghiţă commented on September 17, 2020 Reply

    Aceste rânduri de o profundă sinceritate mi-au adus lacrimi în ochi. Pandemia ne-a făcut mai reticenţi, mai bănuitori pe toţi, dar poate şi mai empatici faţă de cei care au nevoie MĂCAR de o atingere virtuală.

  • Nicole Sima commented on September 17, 2020 Reply

    Nu știu dacă să consider un articol pesimist. Mai degrabă realist, din păcate. Nu numai pentru o persoană în vârstă, pentru oricine. Dar… mergem înainte și suntem cât putem de prudenți, chiar dacă uneori nici asta nu e destul. Vorba aceea: „Curaj, găină, că te tai!”

  • Hava Oren commented on September 17, 2020 Reply

    De câțiva ani vă urmăresc articolele, multe i le-am citit și mamei mele și amândouă vă admirăm.
    Citind articolul de azi nu pot să nu mă gândesc la mama, care trece prin aceleași greutăți. De altfel aveți atât de multe în comun, nu numai vârsta, ci și germana bucovineană, medicina… M-am bucurat să văd în sfârșit o fotografie a dv.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *