Viața unui om bătrân în timpul pandemiei de coronavirus

Nu mi-am imaginat că ar fi atât de greu să trăiești închis în casă, să-ți dorești să vorbești cu cineva și să nu ai cu cine. Nu sunt un om prea vorbăreț, dar singurătatea este într-adevăr apăsătoare. Trăiesc singură de foarte mulți ani și nu am avut niciodată conștiența acestei stări. Nu am dreptul să mă plâng, deoarece șase zile pe săptămână Asistența Socială a Comunității evreilor din București mi-a pus la dispoziție o persoană ca ajutor casnic. Și totuși mă simt singură, ruptă de lume, deși am telefon și internet. Și ca mine sunt mii de bătrâni pe care-i apasă singurătatea și care nu au nici măcar facilitățile mele.

Mi-am făcut fără să vreau un orar de activități care îmi umple timpul și nu mă lasă să gândesc prea mult. Dimineața o dedic calculatorului, cititului ziarelor, corespondenței eventuale, după amiaza televizorului, cu precădere știrilor și seara, dacă găsesc vreun film (nu de acțiune și nu științifico-fantastic), de la ora 20.00 la 22.00 las să treacă timpul. Toată viața nu am vorbit la telefon atât de mult ca în ultimele săptămâni și am început să acord mai multă atenție și Skype-ului. Așa mai văd un om, pentru că pe stradă, chiar şi când au voie să iasă, oamenii par a se furișa pe lângă ziduri… Să fie oare de frică? Frică de cine? De ce? Și asta îmi induce și mie o stare de neliniște. Nu mi-e frică atât de boală și de suferință, cât mi-e frică de spital, ale cărui binefaceri le-am „gustat” recent, deși nu în perioadă de epidemie.

Ieri m-a vizitat pentru scurt timp nepotul meu, venit de la Bușteni și l-am rugat să-mi scoată bani de la bancomat. Se întorsese de curând de la schi din Austria și a întârziat trecerea graniței de la Nădlac cu 24 de ore după impunerea restricţiilor. Ca urmare a fost nevoit să intre în autoizolare. Facultatea la care este asistent fiind oricum închisă, a considerat că e mai bine să stea la Bușteni decât la București în această perioadă. Doream cu ardoare să-l revăd și totuși mă temeam. Mi-e groază de faptul că nu m-am bucurat de vizita lui atât de mult cum ar fi fost normal. Nici nu ne-am dat mâna, nici nu ne-am îmbrățișat. Oare coronavirus alterează și sentimentele?

Și iată că a venit prima seară de Seder. Nu sunt foarte habotnică, dar ca în toți anii mi-am propus să nu mănânc pâine. Gândurile și amintirile nu încetau să mă năpădească. Printre alte cărți, soţul meu colecţiona și Hagade. Printre cele mai prețioase pentru mine este Haggadah „Kaufman”, ediția în facsimil apărută în Editura Academiei de Ştiinţe din Ungaria, în 1957-1958, cu 108 pagini de reproduceri în culori.

Hagada Kaufman

Această Haggadah datează din anul 1481, este opera lui Rabi Șlomo ben Șlomo și a fost probabil scrisă la Bologna. Este considerată una din marile monumente de artă sinagogală. Dar cea mai prețioasă pentru mine e Haggadah „Sarajevo”, tipărită tot în facsimil la Belgrad, în 1962, cu un text introductiv scris de savantul Cecil Roth, dar din păcate în sârbește. Este o adevărată operă de artă prin picturile extraordinare legate de text. Mi-am petrecut seara de Seder răsfoind această Haggadah.

Încă din copilărie seara de Seder avea pentru mine ceva magic și o așteptam cu nerăbdare pentru unicitatea ei, dar probabil și pentru caracterul ei de spectacol. Vizita lui Eliahu Hanavi în care voiam să credem, pregătirea pentru sărbătoare, ritualul Sederului impunea aerul ei sărbătoresc. Nici în deportare nu am uitat sărbătoarea de Pesach. Mai târziu, serile de Seder petrecute în colectiv la Comunitate, regizate – aş spune – de către Rabinul Rosen, au fost foarte interesante. Nu erau un simplu ritual, ci erau actualizate în fiecare an. În ultimii ani am petrecut Sederul în familia ginerului meu și nu singură, ca acum.

Hagada din Sarajevo, facsimil

Prezența oamenilor din jur a fost mai prețioasă decât încercările mele actuale de a le înlocui cu surogate culturale. În acest an am resimțit singurătatea mai acut ca oricând, deși știu că este impusă împreună cu celelalte măsuri obligatorii de prevenire a bolii și deși ca medic pot aprecia cât de cât eficiența măsurilor de prevenire luate de autorități.

Și totuși e o zi minunată de primăvară. Mă uit de la etaj la „parcul meu”, acum închis din cauza pandemiei, văduvit de copiii și de vârstnicii care îl vizitau zilnic, printre care și eu. E tăcere deplină, se aud numai sirenele mașinilor de Salvare sau de poliție. Văd că au înflorit pomii, totul e verde, proaspăt. Presupun că și magnoliile, florile mele iubite, au înflorit, poate s-au și veștejit deja.

Dar vreau să gândesc pozitiv. La anul nu va mai fi pandemie!

Mirjam Bercovici

12-04-2020, București

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

8 Comments

  • Daniel A. Lowy commented on May 8, 2020 Reply

    Draga Mirjam, imi permit sa ma adresez astfel, incat sunt nepotul Anitei si v-am cunoscut in urma cu foarte multi ani, cand – student fiind – m-ati consultat in locuinta familiei Meirovici si ati recomandat internarea mea imediata la Spitaulul Studentesc. Am citit cu interes jurnalul de singuratate si personal nu cred ca virusul COVID-19 ar altera sentimentele umane, dar impune un mod nou de comunicare interpersonala care ne-a fost necunoscut pana acum.
    Am intalnit unul dintre cei mai de seama colectionari de Hagade, Donmul Lulu Saharovici, care a lucrat in Ministerul Invatamantului la Bucuresti, iar mai apoi a emigrat in Statele Unite. Colectia o adunase in orasul Memphis, Tennessee, unde l-am cunoscut. Am fost de mai multe ori invitatul familiei cu ocazia Pesahului. Imi amintesc cu mult drag atat de Domnul Lulu si de sotia lui, Frederica.

  • George Grünfeld commented on April 17, 2020 Reply

    Draga dr. Mirjam Bercovici, mulțumim de articolul foarte interesant și impresionant. Îmi amintesc din copilăria mea in Cluj când părinții mei utilizau Haggadah lui David Kaufmann. Tatăl meu dr. Hermann Grünfeld era tot un medic. Și noi locuim peste oceane dar distanța între București si Canada a devenit invizibilă cu ajutorul publicației Baabel.ro La noi magnoliile încă n-au înflorit – este prea frig și a și nins acum cateva zile… Am făcut mai multe fotografii anul trecut cu magnolii inflorite nu departe de casa noastra si am sa le trimit lui Andrea (Julika) Ghita.

  • Frederic Grosz commented on April 16, 2020 Reply

    Multă sănătate și optimism !

  • Tiberiu Ezri commented on April 16, 2020 Reply

    Sa nu va fie frica de spitale ci numai de unii care lucreaza acolo…
    Ad 120!

  • Veronica Rozenberg commented on April 16, 2020 Reply

    D-na Doctor,

    Poate ca v-ati putea gandi ca virtual dvs u sunteti singura, ci ca aveti alaturi pe multi dintre cititorii dvs care sunt raspanditi pe mapamond si care, probabil va inteleg sentimentele, va apreciaza povestirile si amintirile si va doresc de fiecare data mult curaj, speranta si sanatate, dar mai ales sa nu va paraseasca niciodata optimismul care transpare din cele scrise mai sus.

    Cu simpatie, si cu flori virtuale ale primaverii din parcul cel sechestrat 🙂 🙂

  • Daniela Ştefanescu commented on April 16, 2020 Reply

    Multumim, dragă Mirjam, pentru acest articol impresionant. Deşi suntem la distanţă, ne separă un ocean, gândul nostru este la tine şi la cei de-acasă. Felul în care îţi ocupi atât de frumos timpul pentru a mai micşora senzaţia de singurătate este un exemplu pentru toţi cei care, din cauza acestei situaţii fără precedent, trebuie să stea departe de familie şi de cei dragi.
    Să sperăm că anul viitor vom putea petrece din nou cu cei dragi sarbatorile şi, mai ales, că vom serba faptul că am ieşit cu toţii sănătoşi la minte si la trup din pandemie.

  • Serena Adler commented on April 16, 2020 Reply

    Gāndurile așternute aici mi-au atins sufletul. Avem nevoie de mai multă apropiere, ori tocmai asta nu putem avea acum și poate multă vreme de acum înainte.

    Voi căuta calea să vă trimit poze cu magnolia înflorită. Pānă atunci, vă rog să primiți gândurile mele cele mai bune!
    Serena Adler

  • Liana Horodi commented on April 16, 2020 Reply

    FOARTE IMPRESIONANT ARTICOL.
    TARE GREA ESTE SINGURĂTATEA.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *