Ruși Albi și… Roșii

Când privești stema Republicii Belarus, parcă nu-ți vine a crede că este simbolul oficial al unui stat, membru fondator al ONU, care – chipurile – a devenit un stat democratic, după ce fusese timp de 75 de ani o republică unională, componentă a Uniunii Sovietice, primul și cel mai mare stat comunist al lumii. Printre schimbările neesențiale dintre stema actuală și cea din perioada sovietică, doar una m-a frapat: de pe panglica roșie omniprezentă au dispărut inscripțiile, printre care și una scrisă în limba idiș, evident cu litere ebraice.

Stema cu inscripţie idiş

Alexandru Grigorievici Lukașenko, președintele Belarus, presupusă a fi o republică democratică, a fost directorul unei ferme de stat (sovhoz), după ce servise ca politruc (instructor politic) în Armata Roșie. În 1990, după răsturnarea puterii comuniste, a fost ales deputat în Consiliul Suprem al Republicii Belarus, iar în 1994 – la primele alegeri ”democratice” –  a dobândit funcția de președinte al statului. De atunci și până la recentele alegeri contestate a fost reales de șase ori, pentru tot atâtea mandate (de câte cinci ani). Cum funcționează ”democrația originală” a rușilor albi? Președintele este șeful suprem, fiind și șeful executivului, Primul ministru este un fel de asistent. Parlamentul (Adunarea Națională) are două camere: cea superioară (Consiliul Republicii) și cea inferioară (Casa Reprezentanților). Camera superioară are 64 de membri, din care opt numiți de președinte, restul (apolitici) sunt aleși din cele șase regiuni constitutive ale republicii și din capitala Minsk. Partidele politice (care susțin președintele) sunt permise, printre ele și Partidul Comunist, dar nu au decât câțiva deputați. (Partidul Comunist are opt, Partidul Liberal Democrat are unul singur.) Partidele de opoziție nu au niciunul. Oricum, președintele are puteri discreționare, printre care și dreptul de a dizolva parlamentul. Prin mai multe ”referendumuri” a primit cu procente de vot impresionante (peste 70%)  o ”susținere populară” copleșitoare, care i-a permis, printre altele, să încheie tratatul de Uniune Statală cu Rusia (la 8 decembrie 1999). 

Această uniune a rămas la faza de intenții, nu prea limpezi, la care câteva state (Serbia, Kazahstan, Moldova) și-au exprimat destul de vag intenția de aderare, dar au rămas și ele doar la inocenta stare de intenții. Avem deci o ciudată uniune statală, nu prea agreată de Uniunea Europeană, care cu toate problemele, slăbiciunile și inconsecvențele ei, este alături de Rusia una din marile puteri ale lumii. Deocamdată UE poate doar contesta comportamentul dictatorial al președintelui ”ales” al Belarus. După validarea rezultatelor alegerilor prezidențiale din 9 august 2020, Comisia Electorală Centrală a confirmat victoria lui Lukașenko, cu un procentaj zdrobitor, de peste 80% din voturi. Mii de oameni au protestat, acuzând fraudarea alegerilor și scandând ”Pleacă, Lukașenko!” Spiritele încă nu s-au potolit, în ciuda măsurilor brutale ale autorităților.

Între atâtea alte conflicte, probleme fără soluție, situații de criză, merită să ne pierdem vremea cu examinarea acestui aparent neînsemnat scandal de la ”periferia” Europei? Câteva argumente m-au determinat să încerc (măcar pentru mine și prietenii mei baabelieni) să pricep cum și de ce s-a ajuns la acest scandal și de ce are semnificații pentru noi.

Un stat cu două steaguri și două guverne

Să încep cu poziția geografică. Probabil că vă va surprinde: Belarus se află foarte aproape de centrul Europei, punct al cărei definiție este încă disputată. În principiu centrul depinde de poziția punctelor extreme. Belarus ar putea fi puntea de legătură care să unească, spre binele omenirii, UE cu Rusia.

Semnul care marchează centrul Europei

Prima formulare oficială a centrului geografic al Europei a fost făcută în 1775 de astronomul regal al Poloniei, Szymon Sobierajski. El a stabilit acest punct în localitatea Babruysk din actualul Belarus, un oraș de lângă Moghilev, dominat de o impozantă statuie a lui Lenin. Mai există și o altă opțiune: în orășelul Suchowola de lângă Bialystok, un oraș important, acum în Polonia, dar care pe vremuri a aparținut de Belarus. Mai sunt și alte localități care râvnesc la poziția de centru al Europei, dar mă opresc la acestea două, conectate la Belarus!

Statuia lui Lenin domină Babruysk

Republica Populară Belarus a fost proclamată la 25 martie 1918, imediat după încheierea păcii de la Brest-Litovsk între Rusia Sovietică și Puterile Centrale. După revoluția democratică din februarie 1917 (Kerensky), forțele politice reprezentative, printre care Uniunea Socialistă Belarusă, Mișcarea Creștin-Democrată și BUND (Uniunea Generală a Muncitorilor Evrei) au alcătuit Sfatul Național Belarus. Acest parlament ad-hoc, Rada, a proclamat independența statului Belorusia în 21 februarie 1918, a adoptat constituția și a numit primul guvern, care urma să fie validat după alegeri democratice. Statul cuprindea șase gubernii (Moghilev, Grodno, Vilna, Minsk, Vitebsk, Smolensk), locuite de ruși albi (bieloruși), lituanieni, evrei și polonezi. Evreii reprezentau aproape 20% din populație, dar în unele localități urbane (Bialystok, Vilna, Vitebsk) ei constituiau peste 50%. Noua republică populară, care și-a cosmetizat apoi denumirea în republică democrată (deși nu a primit recunoașterea oficială a statelor beligerante) și-a constituit o armată proprie sub comanda generalului Stanislaw Bulak Blaschowitz, care a devenit și primul șef de guvern al Bielorusiei.

Primul guvern bielorus

Armata Roșie a ocupat capitala Bielorusiei în ianuarie 1919, iar Rada (Parlamentul), care nu a acceptat să se supună unei autorități impuse cu forța, a plecat în exil. Nu a fost singurul. Guverne similare din Lituania și Polonia au recunoscut guvernele democratice instalate în țările lor după 1989. Singurul guvern din Europa de Est rămas în exil și care pe bună dreptate nu recunoaște regimul criptocomunist condus de autocratul Lukașenko, este cel al Bielorusiei.

O președintă în exil

Ivonka Survilla este președinta în funcție a Radei Republicii Democrate a Bielorusiei.

Ivonka Survilla, preşedinta Radei din exil

A fost aleasă în această funcție în 1997, fiind prima femeie președinte,  prima investită după dispariția Uniunii Sovietice de pe harta politică a lumii și proclamarea independenței Republicii Belarus. A semnat alături de Vaclav Havel și Joachim Gauck (președintele Germaniei) Declarația de la Praga (2008), care condamnă crimele comunismului și invită la abolirea tuturor rămășițelor ideologice din statele foste comuniste.

S-a născut în 1936, într-un orășel din gubernia Minsk. Tatăl ei, care era inginer, a fost arestat în 1940, după anexarea de către URSS a Bielorusiei de Vest (ca urmare a semnării Pactului Ribbentrop-Molotov) și închis în Gulagul sovietic. În 1944 a reușit să scape și s-a refugiat cu familia în Danemarca. În 1948 s-au mutat la Paris, unde Ivonka a studiat la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, apoi la Sorbona. Împreună cu soțul ei au devenit cunoscuți în cercurile emigrației belaruse, au lansat un post de radio la Madrid, apoi s-au mutat în Canada, lucrând tot la un post de radio finanțat de guvern.

Ziua Naţională a LIbertăţii

Anual, în 25 martie, Ziua Națională a Libertății, ea adresează mesaje încurajatoare poporului Belarus. În fiecare an li se alătură și președinții în funcție al SUA! Şase sute de mii de cetățeni ai Statelor Unite au rădăcini familiare din Rusia Albă, printre ei mulți evrei, mulți chiar celebri: Kirk Douglas și Michael Douglas, Larry King (CNN), Irving Berlin (compozitor), Michael Marks (proprietarul lanțului comercial Marks & Spencer), Ralph Lauren (modă), Louis B. Mayer (fondatorul Studiourilor MGM), Michael Bloomberg, Harrison Ford, Jared Kushner (ginerele și colaboratorul președintelui Trump) și lista poate continua.

O ”naștere” grea

După numeroase mărturii istorice, nucleul prezenței slave în răsăritul Europei s-a aflat pe teritoriul actualului stat al rușilor albi (Belarus). Această fascinantă istorie, care după secole de frământări, războaie, migrații și mai ales activități misionare, a dus la consolidarea celui mai mare (dar nu întotdeauna și cel mai puternic) stat al Europei – Rusia – a început în secolele VIII-IX d. Chr. în partea de Nord-Est al continentului. Teritoriul care astăzi poartă numele de Belarus a fost ”leagănul” unde s-au născut și au crescut popoarele Rusiei şi Ucrainei, dar şi alte neamuri slave. ”Primul născut” a fost Rusia Kieveană, în secolul IX, (pe teritoriul cuprins între Marea Baltică și Marea Neagră). El a devenit și primul stat creștin ortodox, prin influența Imperiului Bizantin, marele vecin de la sud. 

Spre est se întindea un alt imperiu, Kaganatul Khazar, despre care circulă multe informații obscure, mai ales cele privitoare la ”iudaizarea” kaganatului. Cele mai multe surse confirmă existența Kaganatului Khazar, format din numeroase triburi, de o mare varietate etnică și religioasă, așezate în spațiul dintre Marea Neagră și Marea Caspică, la capătul Drumului Mătăsii, un stat tampon cu vocație comercială, între Imperiul Bizantin (creștin) și cel Persan (musulman șiit). Poate că elita conducătoare, dorind să evite presiunea politico-religioasă dintre cele două imperii, să fi decis să adopte iudaismul, ca pe o credință pe care ambele mari puteri concurente o tratau la fel (când bine, când rău). Sau poate că evrei karaiți din Mesopotamia, sau evrei din Imperiul Bizantin s-au refugiat spre nord în căutarea unor locuri mai primitoare…

În secolul al XIV-lea aceste teritorii au fost parțial incluse în Marele Ducat al Lituaniei, condus de ducele Gediminas, un monarh lituanian păgân, dar foarte tolerant, care trata cu egală deferență pe supușii lui creștini ortodocși din Rusia kieveană, ca și pe cei catolici, care se închinau Papei de la Roma. Pentru prima oară în Evul Mediu funcționa un stat laic, cu supuși de diferite credințe, bucurându-se de aceleași drepturi și privilegii din partea suveranului care nu împărtășea niciuna din credințele lor. Ducele Gediminas a întemeiat orașul Vilnius (Vilna), viitoarea capitală a marelui său ducat. El însuși a murit păgân, ucis într-o lovitură de palat, dar – paradoxal – a adus pacea între supuşi de credințe diferite. El este respectat și sărbătorit în Belarus ca o personalitate fundamentală a istoriei naționale.

Când faptele bune sfârșesc rău

Nepotul lui Gediminas, Witold, devenit Mare Duce, a continuat politica pașnică și generoasă a bunicului său, acordând evreilor privilegii care asigurau prosperitatea și dezvoltarea impetuoasă a micilor așezări devenite curând centre urbane. Mediul prietenos i-a atras și pe evreii din țările Europei de vest, mai ales pe cei din statele germane. Între timp în statele germane se petrecea un fapt neașteptat: Martin Luther, un călugăr catolic, absolvent al mai multor școli și universități, deci o persoană educată, a protestat vehement împotriva inițiativelor papale de a vinde iertarea de păcate prin ”indulgențe”. Chiar dacă scopul declarat de Papa Leon al X-lea era nobil (repararea bisericii din Roma), mijlocul era imoral. Însă pentru Martin Luther, un dușman cel puțin de talia Bisericii Catolice erau evreii, iudaismul, credința și practicile lor religioase. Ei erau ucigașii lui Hristos și negau trinitatea lui Dumnezeu (pe care-l venerau Unic). Acestea erau principalele vinovății pentru care Luther și adepții săi considerau că evreii trebuie să plătească, atât in corpore, cât şi fiecare în parte.

Evreii din Germania au încercat să preîntâmpine o luptă inegală cu reprezentanții antisemiților, îndoctrinați de filozofia dușmănoasă, promovată pe toate căile, chiar și prin locașuri sfinte. Ei au început să migreze spre noile orașe din Belarusia, care aparținea Uniunii Statale Polono-Lituaniene, unde până la mijlocul secolului al XVII-lea domnea pacea și înțelegerea între oameni, etnii și credințe.

Migraţia evreilor din vest către est

Nu însă pentru mult timp. Cazacii zaporojeni, un soi de ”haiduci mercenari” de pe malurile Niprului, conduși de micul nobil ucrainean Bogdan Hmelnițki, au pornit un război nimicitor împotriva Uniunii, care a durat aproape un deceniu (1648-1657), pe motive de răzbunare, de dispute religioase, de revendicări teritoriale și mai ales pentru a face rost de bani prin jafuri și omoruri. Victimele principale ale ”Potopului” (denumirea a rămas consacrată în istorie) au fost evreii. Au fost peste 100.000 de victime.

Răscoala lui Hmelniţki

Rănile se provoacă ușor, dar se vindecă greu. Revenirea comunităților evreiești decimate de răscoala cazacilor și luptele interne purtate cu reprezentanții micii nobilimi poloneze (șleahtici) a durat peste un secol.  1791 a fost anul Revoluției în Europa de Vest și anul adoptării Constituției Poloneze, la 3 mai, cea mai progresistă constituție adoptată în Europa după modelul Statelor Unite ale Americii. Adoptarea Constituției a determinat cele două mari puteri reacționare vecine, Prusia și Rusia țaristă, să ocupe teritoriul polonez, pe care și l-au împărțit. Împărăteasa Ecaterina II-a a luat 250.000 de kmp, iar regele Prusiei Frederick Wilhelm II a luat 58.000 kmp. După acest rapt, a început destrămarea Poloniei și constituirea Teritoriului de Rezidență, uriașul ghetou croit de Ecaterina a II-a pentru a-i ține la distanță pe evreii din fosta Uniune Polono-Lituaniană.

Un secol de asuprire cu final sinistru.

Teritoriul actualului Belarus, cu cele șase gubernii ale sale, a devenit parte  a Teritoriului de Rezidență, cu o populație evreiască semnificativă. La sfârșitul secolului al XIX-lea au început emigrările. Destinațiile majore erau Statele Unite și Palestina. Nu întâmplător foarte multe personalități ale politicii Statului Israel au fost originari din Belarus. Lista este copleșitoare: Shimon Peres, Chaim Weizmann, Menahem Begin, Yitzhak Shamir, Yitzhak Rabin – fie ei, fie părinții lor s-au născut în actualul Belarus.

În perioada dintre cele două războaie mondiale în jur de 400.000 de evrei trăiau în Republica Sovietică Belarus, una din cele 16 republici care constituiau Uniunea Sovietică. În 1939, după anexarea Poloniei de est de către sovietici, Belarus și-a redobândit guberniile din vest și populația evreiască a crescut la peste un milion de suflete. Primul teritoriu al Uniunii Sovietice care a fost ocupat de trupele Germaniei naziste, în iunie 1941, a fost Belarus. Primele victime ale barbariei declanșate de Hitler și acoliţii lui au fost evreii din Belarus. Prima fază a uciderilor în masă a fost simplă și fără pregătiri speciale: prin gloanțe.

Partizanii lui Bielsky

Evreii erau siliți să-și sape singuri gropile comune în care erau împușcați fără selecții și menajamente de către trupele speciale de comando hitleriste, Einsatzgruppen, a căror misiune era ”uciderea evreilor, a țiganilor și a comisarilor”, după cum declara senin generalul SS Bach Zelewski la procesul de la Nürnberg. Peste 90% din evreii din Belarus au fost exterminați. Puțini au reușit să evadeze în păduri, organizându-se în grupuri de partizani, sub conducerea fraților Bielsky.  Și-au stabilit un fel de cartier general lângă Navahrudak (orașul natal al marelui poet polonez Adam Mickiewicz). Acum în oraș există un Muzeu al Rezistenței evreiești, care păstrează amintirea eroismului partizanilor evrei. 

Un alt muzeu

În Belarus mai este încă un muzeu remarcabil – nu prea mare, dar valoros. El se află la Vitebsk, capitala uneia dintre cel șase provincii, orașul unde s-a născut și a copilărit Moishe Segal, alias Marc Chagall, marele pictor modernist. Muzeul de pe strada Pokrovskaia este amenajat chiar în casa construită de tatăl său.

Casa din Vitebsk a familiei Segal

(Cele mai impresionante muzee Chagall se află la Ierusalim: vitraliile de la spitalul Hadassah, reprezentând cele 12 triburi ale lui Israel și picturile murale din clădirea Knesset, Parlamentul Statului Israel.)

În preajma celui de al Doilea Război Mondial evreii erau a treia etnie în Belarus și limba idiș, recunoscută ca limba minorității evreiești, era a treia limbă oficială a țării, după limba belarusă și cea rusă.

Eliezer Ben Yehuda

În Israel, evreii reprezintă prima etnie și limba ebraică, prima limbă oficială. Eliezer ben Yehuda, făuritorul limbii ebraice moderne, cel care a înfăptuit această minune, era născut tot în Belarus.

Tiberiu Roth, 3 septembrie 2020

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

4 Comments

  • Iolanda Seinberg commented on September 8, 2020 Reply

    Deosebit de interesant si foarte bine argumentat. Felicitari

  • BORIS MEHR commented on September 3, 2020 Reply

    EXCELENT EXCURS ISTORIC, AM FOST LA MINSK ÎN 1995, UN ORAȘ CENUȘIU, FĂRĂ PERSONALITATE, O FI ȘI EFECTUL DISPARIȚIEI EVREILOR DIN BELARUS?

  • Hava Oren commented on September 3, 2020 Reply

    Felicitări! De mult n-am mai citit un articol atât de interesant!

    • Ivan G Klein commented on September 5, 2020 Reply

      Subscriu . K,I.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *