prin Luxemburg, Valea Rinului și a Mosellei, Heidelberg, Valea Neckarului, la Baden Baden și în Pădurea Neagră

În urmă cu câţiva ani, într-o primăvară senină, am participat la câteva conferinţe tehnice, în cadrul unor prestigioase expoziţii internaţionale din Paris, Luxemburg şi Stuttgart. Prezentele note de drum au ca obiect orele libere ale după-amiezelor şi itinerarul între oraşele de mai sus.

Câteva zile la Paris

O bună parte din cele şase zile alocate pentru capitala Franţei – mai precis dimineţile – le-am petrecut la 18 kilometri de oraş, în Parc des expositions de Paris-Nord Villepinte, privind extraordinarele mașini unelte prin care creierul occidental a cucerit supremaţia globului terestru…

Am vizitat totuşi şi muzeul Luvru, intrând prin piramida de sticlă a arhitectului chinez Ming Pei, controversata construcţie din sticlă şi oţel alăturată clasicului lăcaş de artă în 1989. Am parcurs emoţionaţi nemumăratele săli de pictură franceză, italiană, flamandă şi spaniolă, admirând operele marilor maeştri de talia lui Leonardo Da Vinci, Rembrandt sau Delacroix. Desigur că Mona Lisa și Venus din Milo sunt cunoscute cititorilor, dar voi aminti superbele opere ale unor artişti mai puţin mediatizaţi, cum ar fi Jacques Louis David, cu grandioasele sale picturi istorice, Giorgio de Castelfranco, cu graţioasele sale nuduri durdulii, François Joseph Heim, cu Massacre des Juifs (1824) şi nu în ultimul rând numeroasele picturi ale lui David şi Bat-Șeba, dintre care am reţinut versiunea pictorului Jan Massys.

A doua zi am urcat la catedrala Sacré Coeur, continuând drumul prin străduţele cu pictori în curs de consacrare. Seara am irosit timpul (acesta este termenul!) privind exteriorul Centrului Pompidou, sinistra construcţie a cehului Miroslav Tichý. Pe terenul din preajma intrării, printre numeroşi derbedei din lumea a treia, am înregistrat cu tristeţe şi un număr de tineri pletoşi, îmbrăcaţi discutabil, care beau bere şi vociferau în limba bibliei…

Am navigat şi pe Sena, pe un vapor cu reflectoare, care pun în valoare minunile arhitectonice de pe maluri. Pe punte am remarcat şi nişte oglinzi convexe, destinate pasagerilor mai egocentrici, care ţineau să-şi vadă figura încadrată în spectaculosul decor urbanistic.

Într-o altă după-amiază am făcut o lungă plimbare per pedes, din Piaţa Trocadéro, pe sub Turnul Eiffel şi, traversând Champs De Mars, am intrat în Domul Invalizilor, vizitând locul de veci al lui Napoleon Bonaparte. În continuare am vizitat Grand și Petit Palais şi, continuând pe majestuoasa Champs Elysées, am ajuns (desigur obosiţi) în Place de l’Etoile, privind renumitul Arc de Triumf. Pe sub monumentala construcţie, ridicată din ordinul lui Napoleon Bonaparte, au defilat trupele germane în anul 1871, trupele franceze în 1918, Wermachtul în 1940, trupele aliate în 1945 şi apoi Charles de Gaulle în 1945 (nu ştiu de ce), când a scăpat cu viaţă în urma unui atac ostil.

În ultima zi am admirat obeliscul egiptean şi fântânile din Place de la Concorde, imaginându-mi ghilotina instalată aici în timpul revoluţiei. Ne-am odihnit lângă coloanele bisericii La Madeleine şi, continuiând pe unul din “Les Grands Boulevards”, am trecut de Café de la Paix, ajungând în Place de l’Opéra. Am admirat interioarele somptuoasei clădiri a Operei, am fost uşor ameţiţi de decoraţiile pereţilor, lojele elegante și fascinantele lampadare de pe tavanul pictat de Chagall în anii ‘60.

La ieşire am constatat că rezervele noastre de valută erau practic epuizate. Deşi era duminică și se părea că toate băncile sunt închise, vizavi de renumita clădire Garnier am descoperit ca prin minune o filială a lui… Deutsche Bank, unde am obţinut (la un curs scandalos!) banii necesari pentru continuarea drumului.

Nu departe, în Place Vendôme, ignorând obeliscul istoric, am intrat pentru câteva minute în lobby-ul hotelului Ritz, cu nonşalanţa celor la curent cu literatura şi filmologia pe acest subiect, începând cu Love in the Afternoon din 1957 cu Audrey Hepburn şi terminând cu The Da Vinci Code, best-sellerul lui Dan Brown care, cu cele peste 60,5 milioane de exemplare vândute până anul trecut, a bătut toate recordurile. Abia ulterior am aflat că aristocratica instituţie aparţinea egipteanului Mohamed Al-Fayed, precum şi tragica poveste a Dianei, Prinţesa de Wales, care, plecând de aici, şi-a pierdut viaţa în tunelul Pont de l’Alma, situat în apropriere.

Personalităţile pe care le-am admirat la extrem la Paris au fost Napoleon III şi prefectul său, baronul Haussmann, care între 1852 şi 1870 au dărâmat cocioabele din centrul oraşului, realizând marile bulevarde, elegantele clădiri pariziene – cam tot ceea ce admirăm azi în Oraşul Lumină.

Am părăsit Parisul, amânând pentru altă dată ascensiunea Turnului Eiffel şi vizitele la Versailles, Gare d’Orsay, La Défence, Moulin Rouge, Île de la Cité, Notre Dame, Bois de Boulogne şi multe alte minuni din capitala Republicii Franceze, şi ne-am îndreptat spre Luxemburg. Drumul ducea prin Lorena spre Luxemburg şi oraşul german Trier, continuând prin valea Mosellei, Rinului şi Neckarului, cu o pauză la Heidelberg. Am ajuns până la Sindelfingen, complexul expoziţional afiliat oraşului Stuttgart, locuind nu departe, la Wildbad, în Pădurea Neagră.

Valea Marnei

Drumul spre Luxemburg trece pe valea Marnei, celebră pentru una din cele mai crunte confruntări din Primul Război Mondial. Privesc prin parbriz pitoreasca regiune care se desfăşoară în faţa noastră, gândindu-mă la septembrie 1914, când pe şoseaua din faţa noastră au trecut cele “600 taxiuri de pe Marna – model Renault AG”, aducând din Paris mii de combatanţi francezi. O bună parte dintre ei au intrat în trista statistică celor 500.000 de morţi sau răniţi, adică un sfert din beligeranţi.

La Verdun părăsim autostrada Paris-Strasbourg, încadrându-ne pe şoseaua spre Luxemburg. La Verdun, pe râul Meuse, în anul 1916 au pierit alţi 500.000 de combatanţi ai Primului Război Mondial, în cea mai crâncenă bătălie a vremii. În locul cimitirelor şi a memorialului, reţinem lucrurile mai vesele de pe valea Marnei, cum ar fi “Drumul Şampaniei”, pentru care am părăsit autostrada, traversând pitoreasca zonă Epernay, patria celebrelor vinuri Chardonnay şi Pinot Noir.

Trier

Am ajuns după-amiază la celebra manifestare economică Luxemburg International Trade Fair și am constatat că participarea noastră fiind anunţată tardiv, pentru “accomodation” (cum se zice în lumea bună la cazare!) ne-au rămas două opţiuni: un hotel de lux în Marele Ducat sau unul de 4 stele în oraşul german alăturat, Trier. Din considerente economice am ales Trierul. Alegerea a fost benefică și datorită încântătoarei navete între Trier şi Ducat, cale de 45 de kilometri, prin “Mica Elveţie Luxemburgheză” şi Valea Mosellei.

În piaţa centrală a oraşului Trier, fosta capitală a Imperiului Romano-German, se înalţă încă din secolul al II-lea e. n. majestuoasa Porta Nigra, cea mai mare structură construită de romani în Germania. Iar pentru cei care în tinereţe au fost obligaţi să studieze ideologia socialismului, amintesc că aici s-a născut Karl Marx. Personal, datorită cunoştinţelor primite de la marele dascăl, am evitat întodeauna operaţiunile de bursă sau alte speculaţii capitaliste, ceea de mi-a fost de folos în contextul crizei financiare care agită actualmente lumea civilizată!

Grand-Duché du Luxemburg

Am apreciat giganticul Luxemburg International Trade Fair mai ales din punct de vedere profesional, pentru pavilioanele cu produse high-tech. Este mare lucru ca în toiul unei controverse asupra unui proiect, să poţi afirma cu superioritate:

– Anul trecut am văzut așa ceva la Luxemburg şi funcţiona ireproşabil!

Dar există aici şi numeroase pavilioane de interes general. Tot ce îţi trece prin cap: mobilă, bucătării, uşi automate de garaj, brânzeturi sau vinuri cu degustări gratuite, turism şi câte altele… Poţi comanda chiar și o vilă din elemente prefabricate, pe care să ţi-o montezi împreună cu 2-3 meseriaşi!

În Grand-Duché du Luxemburg se folosesc trei limbi: “letzeburgesch” pentru discuţii particulare, germana în cultură şi tehnică şi franceza, limba oficială, din instituţiile guvernamentale şi din şcoli. Dar eu am rămas cu impresia că toată lumea vorbeşte engleza, cu pronunțarea clară a celor care provin din afara lumii britanice.

La amiază am părăsit pentru două ore International Trade Fair, pentru a vedea şi ceva din centrul capitalei (100.000 de locuitori). Constat cu interes că principalele artere de circulaţie poartă numele unor personalităţi americane. Traversăm bulevardele J. F. Kennedy, General Patton şi parcăm pe bulevardul F. Roosevelt, în faţa filialei unei bănci (în acest oraş există peste 150 de bănci!). Acest punct ne oferă o privelişte magnifică a podurilor şi viaductelor care rezolvă în mod spectaculos diferenţele de nivel între pitoreştile fragmente ale oraşului. Admirăm Podul Adolphe şi numeroasele viaducte (în oraş există 49 de poduri!).

Plimbându-ne pe promenada Corniche, privim peste adânca vale a râului Petrusse extraordinara vedere cu turnurile citadelei St. Esprit şi fortificaţiile oraşului, Palais Grand Ducal şi catedrala Notre Dame din piaţa Guillaume. În continuarea lui Grande Rue (Strada Mare) se află Avenue d’Arsenal, deşi armata acestui stat are un singur batalion cu 150 de voluntari şi o gendarmerie cu 150 de poliţişti.

Încheiem scurta noastră vizită în capitală, după ce am prezentat scuzele de rigoare funcţionarei băncii, oarecum alarmată de parcarea noastră nelegitimă…

Valea Mosellei

Din Luxemburg continuăm spre Stuttgart prin Valea Mosellei germane, care leagă oraşele Trier și Koblenz. Apa, sosită din Vosgii francezi, şerpuieşte printr-un peisaj încântător, mărginit de vii plantate pe înălţimile alăturate. Pe traseul sinuos apar una după alta numeroase localităţi idilice, renumite prin Rieslingul de Moselle, dintre care am fost cucerit de extraordinarul orăşel Cohem, unde natura, arhitectura şi culorile alcătuiesc o sublimă alchimie a frumosului: Castelul, Gara, Primăria, Hotelul Alte Thorschenke şi cam toate casele. Până şi cutiile poştale sunt încântătoare!

Valea Rinului

Continuăm pe malul stâng al fluviului. Pe ambele maluri se succed celebrele castele de pe malul Rinului. La 15 kilometri de Koblenz, urcăm la superbul castel Stolzenfels, transformat în muzeu. Facem câteva fotografii şi apoi continuăm călătoria în aval. Se înserează şi înnoptăm în localitatea St. Goar, la poalele castelului Rheinfels. A doua zi plecăm devreme, deoarece trebuie să ajungem departe, aproape de Stuttgart.

După o scurtă distanţă trebuie însă neapărat să oprim. Pe malul opus a apărut celebra Loreley, care domină Rinul de la înălţimea de 120 de metri. Numele acestei stânci înseamnă în limba celtă “piatra care murmură” şi stă la originea a numeroase legende din folclorul german. Este povestea unei tinere care s-a sinucis din dragoste, devenind o sirenă provocatoare de naufragii…

În continuare castelele de pe Valea Rinului se succed unul după altul: Schönburg, Pfalz, aflat pe o insulă, Stahleck, Heimburg, Sooneck şi multe altele (ca să le amintesc numai pe cele de pe malul nostru!).

Ne apropiem de Mannheim, unde vom părăsi Valea Rinului, dar avem totuși obligaţia morală de a vizita măcar un singur castel! Sorţii cad pe Burg Rheinstein din Trechtingshausen. Parcăm şi urcăm încet stânca înaltă de 84 de metri până la cetatea ridicată în 1280. În secolul al XIX-lea Friederich al Prusiei a reconstruit castelul în stil neo-gotic. Admirăm colecţia de armuri, imortalizăm vederile din turn şi coborâm serpentina îngustă spre automobilul care ne aşteaptă răbdător în parcarea de la malul fluviului…

Heidelberg

La Mannheim Rinul primeşte apele Neckarului şi după 20 de kilometri pe malul acestuia din urmă, intrăm pentru câteva ore în Heidelberg.

Amintesc că în apropiere a fost descoperit “Omul din Heidelberg“, care a trăit în urmă cu un milion de ani şi care este considerat ca cea mai veche evidenţă umană din Europa.

În sec. al V-lea î.e.n. a existat aici o fortăreaţă celtică. Aşezarea a fost ocupată de cohorta romană 24 Cyrenaica, care a menţinut aici un castru până în anul 240, când locul a fost cucerit de triburile germanice. Oraşul Heidelberg este atestat documentar din anul 1196. El a fost frecvent terenul ostilităţilor între diferite grupări laice (cum ar fi cea dintre revoluţionari şi prusaci) sau religioase (între evanghelici, luterani, calvinişti şi catolici). În 1815 capetele încoronate din Austria, Rusia şi Prusia s-au întâlnit la Heidelberg şi au format Sfânta Alianţă.

În 1933 Heidelberg a devenit o citadelă importantă a regimului nazist. Forţele americane au ocupat oraşul în martie 1945. Unele teorii (ce-i drept controversate) afirmă că oraşul Heidelberg a fost cruţat în mod deliberat de bombardamentele aliaţilor, deoarece yankeii au decis ca după victorie să-și instaleze aici facilităţile militare, ceea ce au şi făcut!

Am parcat pe malul drept al Neckarului, de unde am admirat castelul situat pe malul celălalt, pe înălţimea împădurită numită Königstuhl, (Dealul Tronului). Am trecut vechiul pod de piatră (construit în 1788) spre oraşul vechi, ajungând la Arcul de Triumf Karlstor, construit în anul 1781, unde am privit “Zum Ritter Sankt Georg”, una din cele mai vechi construcţii ale oraşului, de lângă Biserica Sfântului Duh.

Urcăm spre castel cu funicularul, dar ne oprim la ”Philosophenweg”, unde se plimba Goethe. Aleea ne-a oferit o incursiune în romantismul german, conexată cu o vedere încântătoare asupra oraşului vechi.

Intrăm într-una din clădirile celebrei Universităţi din Heidelberg, fondată în 1386. Lista personalităţilor care au studiat sau au predat la prestigioasa instituţie contrazice categoric ideile vânturate pe vremuri despre viaţa uşoară şi veselă a celor care s-au format aci… Celor 29 de laureaţi ai Premiului Nobel li se adaugă nume pe care le-am reţinut din vremea şcolii, ca Bernoulli (cu legile hidraulicii), Kirchhoff (cu circuitele electrice) sau Mendeleev (cu tabelul periodic). Aici s-a inventat bicicleta, s-a descoperit nicotina, becul Bunsen şi analiza spectrală.

Au studiat aici mari industriaşi ca Siemens sau Thyssen, bancheri ca Rothschild, compozitori ca Schumann şi scriitori ca Anna Seghers sau Somerset Maugham. Universitatea din Heidelberg a dat şi numeroşi regi, clerici şi politicieni, din care amintesc doar pe Helmut Kohl (ex-cancelarul Germaniei), regele Constantin I al Greciei şi Silvio Piccolomini, care a devenit papa Pius II!

În ciuda acestei nobile tradiţii academice, când naziştii au venit la putere, Universitatea din Heidelberg a fost prima care a scos toţi profesorii şi studenţii evrei… În 1939, destituind pe “ne-arieni”, celebra universitate a pierdut o treime din universitari!

Am continuat drumul prin încântătoarea Vale a Neckarului, admirând din şosea viile terasate, castelele şi pitoreştile localităţi, unde la fiecare poartă sunt măsuţe pline cu sticle de vin al acestei admirabile regiuni.

Pădurea Neagră și Baden Baden

Deşi complexul expoziţional de la Sindelfingen este saturat de hoteluri cu nume internaţionale, am preferat pitoreasca localitate balneară Wildbad, situată câţiva kilometri mai departe, în Pădurea Neagră.

Spre seară intrăm în parcul destinat celor care fac cură în sanatoriile locului. Admirăm bătrânii arbori, peluzele, florile şi îndeosebi aleile curative. Fiecare are o tabelă unde se specifică (cu o meticulozitate nemţească!) numărul de cod al aleii, lungimea, înclinarea şi afecţiunile indicate sau contraindicate!

Am părăsit Sindelfingen şi Wildbad pentru Ţara Sfântă, nu înainte de a petrece un week-end colindând prin Pădurea Neagră și intrând pentru o oră în aristocratica staţiune Baden-Baden, despe care sper că voi reveni…

Theodor Toivi