Să-ți cunoști vecinii…

Acum mai bine de treizeci de ani am făcut pasul cel mare, am părăsit Haifa și m-am stabilit cu familia în sudul țării, într-o mică așezare, Omer, un fel de cartier rezidențial al Beer Șevei, la numai 7 km de centrul capitalei sudului Israelului.

În mai puțin de o săptămână mi-am cunoscut vecinii. Unii au văzut camionul încărcat cu mobilă, au înțeles despre ce e vorba și au sosit imediat cu o prăjitură, s-au recomandat și ne-au promis sprijin în caz de nevoie. De partea cealaltă a casei noastre locuia un eminent cardiolog (astăzi, din păcate, decedat) și aflând că are un nou vecin, medic, m-a căutat, ne-am cunoscut, și relațiile cu familia sa dăinuie până în ziua de azi.

Nu, nu pot spune că îmi cunosc vecinii la nivelul la care pot scrie despre ei, dar știu atât cât am nevoie pentru a menține relații mai mult decât corecte, aș zice de amiciție sinceră și plăcută.

Dar nu despre acești vecini voiam să scriu, ci despre unii mai îndepărtați, dar nu mai puțin importanți. Este vorba de țările cu care se învecinează Israelul, și nu de toate, ci doar de una singură.

O mărturisire, de la bun început. Din cele patru țări cu care se învecinează Israelul, eu am ”vizitat” trei: Egiptul, Siria și Libanul. Am pus ghilimele pentru că am ajuns acolo nu ca turist, ci… cu arma în mână! Am fost în Sinaiul egiptean, în Kuneitra siriană, pe vârful Hermonului sirian, dar cel mai mult am avut ”treabă” în sudul Libanului, unde am funcționat ca medic militar în diverse spitale de campanie sau părăsite de teroriștii palestinieni în timpul Primului Război Libanez.

Nu vreau să prezint aici un ghid turistic al ”vecinilor” mei. Menționez doar că de zeci de ani Israelul are tratate de pace cu Egiptul și Iordania, iar situația cumplită a Siriei a îndepărtat, cel puțin pentru moment, pericolul unei conflagrații armate cu vecinul de la nord-est, dar și cea mai succintă discuție despre un eventual acord de pace.

Atunci ce ne rămâne? Bineînțeles Libanul.

Ce știe israelianul despre Liban? După părerea mea, foarte puțin, prea puțin, mult mai puțin decât e nevoie pentru a înțelege situația complicată în care se află Israelul, amenințat aproape zilnic de un atac armat.

Da, și eu m-am numărat până acum câtva timp printre cei care știau foarte puține amănunte despre această frumoasă țară, și nu pentru că nu aș fi vrut, ci pur și simplul pentru că nu am plasat acest subiect sus de tot pe scara priorităților mele. De fapt mă mulțumisem cu ce știam din campaniile militare la care am participat, din contactul cu populația sudului Libanului și din știrile presărate de-a lungul vremii de câtre mijloacele de comunicații.

Dar la un moment dat am devenit pensionar și deodată (de fapt treptat-treptat) am ajuns la concluzia că timpul e la dispoziția mea și că nu mai trebuie să dau socoteală nimănui cum îmi împart orele zilei și cu ce vreau mă ocup.

Așa am ajuns, din nou, la Liban. Trebuie să recunosc, am fost ajutat de evenimente. De zeci de ani Libanul se află în centrul preocupărilor israelianului de rând, dar ceea ce se petrece acolo devine pe zi ce trece mai important și pentru alte guverne și țări, pentru că trăim în epoca globalizării și un fluture deasupra Pacificului poate produce o furtună pe continentul european.

Așa că am făcut ceea ce oricine poate face: m-am dus la surse, iar sursele în ziua de azi sunt în bună măsură concentrate în mâna lui ”Dr Google”.

Deci nu voi plictisi cititorul cu date și fapte pe care le poate găsi cu ușurință pe internet. Dorința mea este de prezenta aspecte care fac parte din ”baiul” nostru, cel de toate zilele, încercând să aduc nu numai câteva date obligatorii pentru înțelegerea subiectului, dar și (cred că am dreptul!) câteva opinii personale.

Voi începe cu sfârșitul.

Cu cât avansez în vârstă îmi dau seama cât de corectă este opinia celor care susțin că în viața de toate zilele culoarea predominantă nu e alb sau negru, ci… cenușiu.

Cum altfel poate fi interpretată existența Iranului superislamic și superagresiv, care pune în pericol, literalmente, securitatea întregului mapamond?!

Pe de o parte, fără Iran nu ar exista Hizbollah, fără Hizbollah nu ar exista conflict de graniță între Israel și Liban, și fără conflict un acord de pace între cele două țări ar putea fi semnat în câteva zile.

Dar fără Iran (vă rog să mă credeți!) niciun stat arab din Golful Persic nu s-ar gândi să aibă relații cu Israelul, și uite ce se intâmplă pe aici, prin regiune, în ultimele săptămâni: ne înfrățim cu Uniunea Emiratelor Arabe și cu Bahrain, la rând e Oman, iar Arabia Saudită permite aviației turistice israeliene să-i survoleze teritoriul. Și asta pentru că inamicul inamicului meu e prietenul meu, așa-i?!

Dar m-am îndepărtat de subiect, sau nu, pentru că Hizbollah/Iranul face parte integrantă din subiectul pe care mi l-am ales, și anume Libanul.

Așa cum am menționat, am fost acolo și nu numai o dată. Trecând linia verde, care între timp a devenit albastră, pentru că nu există o graniță clară între Liban și Israel, am avut de fiecare dată senzația că mă aflu, încă, în Israel. Mă aflam, de fapt, într-o prelungire a Galileei: același peisaj, aceeași vegetație, aceeași climă, aș zice acelaș tip de oameni, doar că în loc de arabă și ebraică, ei vorbeau araba și franceza.

Atunci am înțeles pentru prima oară că sunt pe un teritoriu aflat sub o clară influență franceză, sosită după căderea Imperiului Otoman, sub a cărui stăpânire Libanul s-a aflat timp de patru secole.

Deodată m-am trezit că posed ceea ce se numește passpartout: franceza! Adevărat, superiorii mei mi-au declarat că în Liban nu voi putea fi ”rege” pentru că nu vorbesc araba, dar pot fi ”prinț” dacă mă descurc în limba lui Molière. Iar eu, în ignoranța mea, credeam deja că sunt în putere să cuceresc Libanul, pentru că voi înțelege și voi fi înțeles de toată lumea.

Dar ignoranța se plătește! Nu mi-a luat mult timp să pricep că vorbitorii de limbă franceză pe plaiurile Cedrului erau o minoritate, a cărei putere și influență scădea pe măsură ce trecea timpul (azi procentul populației libaneze care folosește franceza în viața de toate zilele s-a redus la 20%).

Iată încă o lege nescrisă a timpurilor noastre: cine decide soarta unei țări nu este sistemul politic, nici puterea militară, ci demografia. Odinioară, după Primul Război Mondial, Franța apreciase în mod greșit situația demografică a celor cinci provincii libaneze care se rupseseră de Marea Sirie și dorind să lărgească acest teritoriu francofon, a mai adăugat câteva regiuni populate de musulmani.

Și încă ar fi fost bine, dacă erau numai două entități etnico-religioase. Dar situația este mult mai complicată: Libanul are creștini (maroniți, greco-catolici, catolici, protestanți), are musulmani (sunniți și șiiți) și on top of everything… druzi, care sunt arabi, dar nu sunt musulmani.

Libanul recunoaște nu mai puțin de 18 secte religioase, care își împart viața de toate zilele, teritoriul (de doar 10.000 km2), economia (cu un deficit de 158% din produsul național brut), dar mai ales conflictele interne. După ce Franța a recunoscut Republica Liban, (1926), în anul 1943 sectele etnico-religioase au ajuns la o înțelegere, după care președintele țării va fi întotdeauna creștin maronit, președintele parlamentului va fi musulman șiit, primul ministru musulman sunnit, iar grecii ortodocși vor deține funcțiile de vicepreședinte al parlamentului și vice președinte al consiliului de miniștri.

Ei și?! Cu asta s-a rezolvat problema diversității (și a animozității, ca să folosesc un termen blând) etnico-religioase pe pământul populat odinioară de cea mai eficientă și întreprinzătoare populație a antichității, fenicienii?! Nici pe departe! În 1975 a izbucinit războiul civil, care a durat 14 ani și s-a încheiat de facto cu victoria musulmanilor, ducând la un puternic curent de emigrare, mai ales a populației creștine, creindu-se o adevărată diasporă libaneză, în primul rând în țările de limbă franceză, dar nu numai. Astăzi diaspora numără peste două milioane de libanezi, când întreaga populație a țării se ridică la ceva mai mult de șase milioane. Dar rata fertilitatății este cu 40-50% mai ridicată la populația musulmană ca la cea creștină.

În viață există curente și contracurente. În paralel cu fuga creștinilor, dar de fapt cu mult înaintea ei, au apărut refugiații musulmani, în primul rând palestinienii, astăzi numărând cam vreo 450.000, descendenții celor fugiți în timpul Războiului de Independență al Israelului (1948).

Acești refugiați, frați care împart aceeași religie, sunt ținuți intenționat la nivel de străini, în lagăre, interzicându-li-se ocupații libere, cum ar fi medicina, dreptul, sau ingineria, și pentru nimic în lume nu pot primi cetățenia libaneză. Situația precară în care se găsesc acești necăjiți a produs apariția trupelor de teroriști palestinieni aduși de Arafat în Liban și a fost cauza Primului Război Israelo-Libanez, în anul 1982, care a avut drept consecință ”transferul” capetelor teroarei palestiniene spre Tunisia.

Problema refugiaților nu s-a încheiat cu palestinienii. În 2011 a început revolta siriană, ea fiind responsabilă pentru milionul de refugiați fugiți de grozăvia luptelor dintre armata siriană și forțele revoltei (ne)organizate.

Și atunci te miri că economia Libanului stagnează și că Libanul se află într-o situație care pare a nu avea scăpare.

Dar uneori un cataclism nu vine singur…

Iată că apare pe harta Libanului o grupare politică-militară, Hizbollah, opera conducerii iraniene, care a văzut în șiiți o etnie care poate fi cu ușurință provocată împotriva Israelului.

Aici se cuvine o precizare. Spre deosebire de ceilalți vecini ai Israelului, care de-a lungul vremii au avut conflicte teritoriale cu statul evreu (unele de mult rezolvate și având ca urmare încheierea unor tratate de pace), Libanul nu poate avea nicio pretenție teritorială asupra Israelului.

Și cum stăm cu mica așezare numită Șaba, la granița dintre cele două țări și pe care Hizbollah (și nu guvernul libanez!) o pretinde?!

Pentru cei care nu știu, este o mică așezare de agricultori, pe o suprafață de 15 Km2, care după deciziile ONU face parte integrantă din Siria și a fost ocupată de Israel în 1967, în timpul Războiului de Șase Zile.

Și dacă acea infimă porțiune de pământ aparține Siriei, ce vor libanezii?

Ei bine, libanezii vor numai să fie lăsați în pace, dar Hizbollah e pus la cale de Iran, și iată cum Șaba a devenit un casus belli, un pretext pentru Hizbollah de a declara că…

Nu, această grupare politică dublată de o forță armată serioasă (sute de mii de rachete ascunse în beciurile caselor particulare din sudul Libanului) nu dorește doar Șaba. De la bun început eliminarea Israelului de pe harta lumii a fost și rămâne scopul principal al însăși existenței acestui grup, apărut în 1985, în timpul ocupației israeliene a sudului Libanului. El are membri în parlamentul libanez și în guvern și este calificat și denunțat de multe țări ca fiind o grupare teroristă și nimic altceva. Unul din conducătorii ei enunțase la un moment dat că lupta împotriva Israelului e singura raison d’être a grupului.

”Pură coincidență”, acesta e și țelul Iranului humeinist, așa că nu e de mirare că principala sursă materială a acestor teroriști libanezi este ajutorul material (și în arme) venit din Teheran. Nu e de mirare nici că Hizbollah este direct responsabil de frecventele atacuri împotriva Israelului și de izbucnirea în 2006 a celui de al Doilea Război Libanez.

Nu cred că e cazul de a intra în mai multe amănunte, cum ar fi atitudinea antisemită a grupării Hizbollah, sau disputa (se pare pe cale de rezolvare) privitoare la granița maritimă dintre Liban și Israel, cu o importanță deosebită pentru împărțirea rezervelor de gaze naturale.

Închei doar cu răspunsul la întrebarea (încă nepusă, dar iminentă), de ce povestea numită Liban ar trebui să intereseze și pe alții, nu numai pe cei în cauză.

Iată părerea mea. Hizbollah, și situația din Liban în general, nu afectează numai Israelul. Pentru oricine cât de cât informat, când spui Liban și Hizbollah, spui de fapt Iran. Și când spui Iran, nu amintești o țară ca toate celelalte, ci un stat în care se combină factori care împreună produc o sumă de loc păcută: o populație de aproape 90 milioane, condusă de o grupare islamistă extremistă, cu tendințe expansioniste, pe un teritoriu bogat în petrol și având posibilitatea de a poseda arma atomică în aproximativ cinci ani.

Iranul humeinist a adoptat ”politica salamului”: întăi Irak, Siria și Liban, apoi țările Golfului Persic, inclusiv Arabia Saudită (ați observat? Până acum doar țări musulmane, arabe), apoi Israel, și după aceea… the sky is the limit.

Istoria secolului trecut a mai cunoscut un asemenea exemplu, 65 milioane într-o țară cu o politică expansionistă, care a început cu Ruhr și s-a terminat așa cum știm…

Știu că este o banalitate de neiertat: cine uită necazurile trecutului, are mari șanse să le reîntâlnească în viitor.

Libanul merită mai mult. Libanul merită o economie mai eficace, un nivel de trai mai ridicat și o viață mai liniștită, lipsită de vicisitudinile acestei ultime sute de ani. Libanul este o țară eminamente turistică, iar băncile Beirutului (”Parisul Orientului Apropiat”) ar trebui să se reîntoarcă la ceea ce au fost până nu de mult: o oază financiară eficace și corectă.

Dar realitatea este cu totul alta și cine dorește să o înțeleagă mai bine, fără a apela la datele seci ale internetului, e invitat să urmărească un serial (e lung, dar merită): Al Habaya și un film recent apărut tot pe Netflix: Raiul fără oameni.

Iar eu, am și eu dorințele mele. De aproape 50 ani îmi doresc, printre altele, să mai ajung să beau o cafea turcească într-o cafenea din Beirut, o cafea pe care s-o comand în franceză!

Gabriel Ben Meron

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

24 Comments

  • Thomas Lewin commented on October 6, 2020 Reply

    Păcat!! Relațiile de “amiciție sinceră și plăcută” ,care domină relațiile Dvstra cu vecinii din Omer nu pot fi exportate, pentru moment.

    • gabriel gurm commented on October 6, 2020 Reply

      Aveti dreptate, “pentru moment”…..
      Istoria acestor locuri indica faptul ca totul e schimbator, uneori in rau alteori in bine.
      Totul e sa traiesti si sa apuci pe cele in bine….
      GBM

  • Marica Lewin commented on October 4, 2020 Reply

    Libanul mi- e oarecum cunoscut prin versurile lui Khalil Gibran , romanele lui Amin Maaluf si inca niste povestiri scurte. Cunosc si niste maroniti.
    Inainte citeam si ziare franceze editate in Liban.
    Romanul “ La Chatelaine de Liban”, de Pierre Benoit, apărut in 1924 este romantic și trist.
    Dar atit cărțile, ziarele, cit și cunoștințele mele maronite, dintre care unele f dragi, aparțin unei alte lumi.
    De aceea, apreciez in mod deosebit articolul

    • gabriel gurm commented on October 5, 2020 Reply

      Aveti dreptate, pe vremuri aveai ce cauta in Liban….
      GBM

  • Theodor toivi commented on October 3, 2020 Reply

    Felicitari pentru ultra-interesanta relatare despre Liban…

    • gabriel gurm commented on October 5, 2020 Reply

      Multumesc
      GBM

  • Peter Singer commented on October 3, 2020 Reply

    Majoritatea mediilor din lume in frunte cu NYT, CNN, Washington Post, Spiegel etc. il ataca intr-un mod furibund pe Trump fara cea mai mica urma de obiectivitate jurnalistica. Faptul ca Trump este singurul presedinte american si singurul lider mondial care nu numai se opune categoric regimului fascist din Iran dar ia si masuri foarte concrete corespunzatoare este aproape total trecut sub tacere. Fara Mullahs din Teherean situatia din Liban s-ar rezolva foarte repede. Dar cu o UE in care domina appeasementul, este greu de a rezolva concret chiar si probleme mai mici decat Iranul.

    • gabriel gurm commented on October 3, 2020 Reply

      Din pacate ai perfecta dreptatee….
      Fariseismul european de azi care are la baza doar dorintza de a face comerț cu o țară care are 90 milioane locuitori, e cunoscut de toti cei care analizeaza politica continentului european si inca isi mai aduc aminte de cele petrecute in al patrulea deceniu al secolului trecut.
      GBM

  • Tiberiu Ezri commented on October 3, 2020 Reply

    Foarte bine scris, documentat si adevarat! Din pacate se pare ca e mult mai usor sa fii destructiv decat pozitiv,

  • Rose commented on October 2, 2020 Reply

    Forte interesant, nu prea am stout must despre Liban

    • gabriel gurm commented on October 3, 2020 Reply

      Imi pare bine ca ti-am adus la cunostinta niste lucruri noi…
      GBM

  • Rose commented on October 2, 2020 Reply

    Foarte bine comentata istoria, pentru mine ceva nou !!

  • Andrea Ghiţă commented on October 2, 2020 Reply

    Mi-a plăcut mult articolul şi viziunea autorului. E un articol foarte actual. Aştept romanul despre ieşirea cin Liban.

    • gabriel gurm commented on October 2, 2020 Reply

      Nimic nu e imposibil….
      GBM

  • BORIS MEHR commented on October 2, 2020 Reply

    care ar putea fi rolul FRANȚEI ca fostă putere colonială?

    • gabriel gurm commented on October 2, 2020 Reply

      Mai simplu decat isi poate inchipui cineva! E deajuns de a declara Hizbolah ca o grupare terorista si de a inceta orice relatie cu Libanul pana cand nu se respecta rezolutia Consiliului de Securitate: dezarmarea gruparilor teroriste libaneze.
      Apoi lucrurile vor putea merge de la sine, pentru ca poporul libanez nu vrea decat liniste si pace…
      GBM

      • Eva Grosz commented on October 2, 2020 Reply

        …atunci Franța nu ar fi Franța…Dar cine știe….

        • gabriel gurm commented on October 3, 2020 Reply

          N-am ideie azi si nu am avut ideie niciodată, cine e prostituata Europei, Frantza cea tradatoare sau Anglia cea perfida…
          Ele continua sa se concureze pentru locul 1
          GBM

  • Julian Satran commented on October 2, 2020 Reply

    Istoria este totdeauna complicata. Tarile constituite dupa pacea din 1918 aveau sanse mici de a supravitui (amestec de triburi, religii si istorii pe care numai prezenta/administratia turceasca le stabiliza inainte. Dupa al doilea razboi mondial prezenta Americana – menita sa-i opreasca pe rusi sa-si creeze o baza in Mediterna a reusit (ca si in alte parti) sa complice situatia si mai mult. Interventia Israelului a creat o sansa pentru minoritatea siita din sud (initial sub egida Israelului) sa se afirme si sa creeze militii care au evoluat in Hizballah. Iranul (stat prietenos sub Shah) nu era implicat deloc in 1982. Realitatea este este imposibil sa planifici – in special cand include si pe altii – dar asta este un lucru pe care politicienii nu-l pot invata. Si eu am ajuns in Liban dar nu la nord de Beirut. Si era mizerabil si murdar chiar si comparat cu Israelul din 1982 (care Israel in 1982 era departe de ce este azi).

    • gabriel gurm commented on October 2, 2020 Reply

      Israelul nu a intrat in Liban in 1982 pentru ca nu avea ceva mai bun de facut!!! Acolo se intruchipa un stat in stat, PLO-land, si pericolul era iminent, pentru ca PLO avea nevoie de o baza teritoriala in care nu exista armata israeliana. Libanul era locul cel mai propice, si cine nu a vazut infrastructura creiata de PLO in sudul Libanului nu va putea intelege niciodata pericolul pe care il prezinta azi Hizbolah.
      Mi se va spune ca de fapt Israelul a inlocuit in sudul Libanului un dusman cu unul mult mai periculos, dar dupa cum se stie sa prevezi e foarte greu, mai ales cand trebuie sa prevezi viitorul…..
      GBM

  • gabriel gurm commented on October 2, 2020 Reply

    Despre cum a iesit armata israeliana din Liban in anul 2000 se poate scrie un roman intreg.
    Cine e interesat poate gasi date pe internet.
    Un lucru e cert: părasirea sudului Libanului doar a îndepărtat pericolul, nici decum nu l-a facut inexistent
    GBM

  • Eva Grosz commented on October 2, 2020 Reply

    Libanul care sângerează de conflictele armate din interior ,dirijate de cea mai mare și periculoasă putere din zonă-Iranul, ar putea fi raiul pe pământ.
    Și câți soldați israelieni au fost răniți sau uciși în Liban, cât amar de vreme !! Câte familii distruse. Israeliene dar și libaneze.Astăzi sunt amenințări serioase dirijate de Iran și Dumnezeu știe cum se va termina povestea asta, pe care scriitorul ar prefera să se termne cu ” o cafea turcească într-o cafenea din Beirut, “o cafea pe care s-o comand în franceză!” Un conflict politic complicat pe care prima oară l-am citit într-o formă literară demnă de lăudat. Mi-a plăcut mult !

    • gabriel gurm commented on October 2, 2020 Reply

      Despre cum a iesit armata israeliana din Liban in anul 2000 se poate scrie un roman intreg.
      Cine e interesat poate gasi date pe internet.
      Un lucru e cert: părasirea sudului Libanului doar a îndepărtat pericolul, nici decum nu l-a facăt inexistent
      GBM

  • Ivan G Klein commented on October 2, 2020 Reply

    Instructiv . K.I.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *