Pe Carl-Jacob nu îl fascina misterul care îi învăluia pe tinerii urmăriți cu suspiciune de englezi, administratorii Palestinei mandatare. În sinea lui, el socotea că acțiunile evreilor erau, mult prea des, disperate şi nesăbuite. Avea, însă dorința sinceră, câteodată chiar dureroasă, de a cunoaște și de a înțelege mai bine atât locul, cât și pe oamenii din partea locului. Avea și o oarecare experiență în mânuirea armelor. Vom vedea că și acest lucru ne va ajuta să înțelegem mai bine cele ce urmează.

Trecuseră opt ani de când Carl-Jacob părăsise Germania, în 1934, la vârsta de 25 de ani.

Într-o seară de august a anului 1942, la curt timp după ce se angajase ca paznic la abator, Carl-Jacob primi o misiune specială. Din jeep-ul oprit lângă intrare coborâse bătrânul Grechevski.

– Dă-mi arma și cartușele! În noaptea asta te înlocuiesc eu. Hagana are nevoie de tine în altă parte!

Carl-Jacob se conformă și mașina porni. Merseră cel puțin treizeci de minute. În ultima parte a călătoriei, eroul nostru își pierduse toate reperele și se afla în plin necunoscut. Abia atunci când auzi zgomotul valurilor și văzu o fâșie argintie de mare, își dădu seama că se află în apropierea unei plaje. Pe un câmp situat între livezi de portocali, șoferul opri motorul și stinse farurile. Carl-Jacob coborî și văzu un grup de siluete întunecate, ale unor oameni tăcuți, cu arme atârnate de umeri, care se apropiară de el. În jurul lor erau parcate un număr impresionant de jeep-uri și camioane cu farurile stinse. O acțiune de mai mare anvergură a Hagana era în curs de desfășurare. Faptul că îl recunoscuse printre bărbații din grup pe instructorul său, Șlomo, avu darul de a-l liniști întrucâtva. Îl auzi pe cunoscutul său, care după toate aparențele avea un rol de conducere, pronunțând în șoaptă numele și prenumele său: Danziger, Carl-Jacob. Unul dintre necunoscuți îi înmănă o pușcă englezească și un număr de cartușe, după care doi tineri se desprinseră de grup, cerându-i să-i însoțească. Merseră, fără a schimba o vorbă, de-a lungul unor dune. Apoi se cățărară pe un povârniș, pătrunzând în cele din urmă într-o văgăună, consolidată cu saci de nisip.

Aceasta era poziția care le fusese încredințată. Li se comunică parola: „Eliahu”.

Mai târziu avea să afle că întreaga acțiune purta acest nume.

Amplasamentul cel mai apropiat, spre nord, se găsea la 100 de metri, iar în direcția opusă, depărtarea de amplasamentul Hagana era 80 de metri.

Li se spuse că bărci ale Hagana aduceau la mal refugiați din Europa, aflați pe puntea unui vas, în larg. Misiunea luii Carl-Jacob și a tovarășilor săi era să ia toate măsurile pentru a permite desfășurarea netulburată a lucrurilor. În eventualitatea apariției unor militari englezi, trebuia imediat să deschidă focul.

Legile administrației britanice nu au valabilitate pentru noi. Dacă telefonul de campanie începe să zbârnăie, ridicați receptorul și vorbiți. Voi sunteți Poziția Nr. 13. Dacă aveți ceva de comunicat, ridicați receptorul și învârtiți manivela.”

Carl-Jacob și tovarășul său primiră fiecare niște grenade mici, de buzunar, ca niște ouă de metal.

– Păstrați-vă calmul și nu trageți fără socoteală. Cred că voi sunteți oamenii cei mai buni de care dispune Hagana pentru această misiune. Să ne ajute Dumnezeu!

Ofițerul le strânse mâinile ș se îndepărtă, înghițit de întuneric.

Află că numele tovarășului său de poziție era Bernstein. Reluând parcă ceremonialul dinainte, își strânseră mâinile. Conversau în ebraică, cum era de așteptat de la niște luptători ai Hagana, nu în germană sau poloneză. Bernstein era circumspect – i se părea că ordinele nu erau suficient de clare și că, în eventualitatea unui incident, anumiți tineri, din lipsă de experiență, ar fi început să tragă unii în alții. Danziger era mai optimist. Oricum, se gândea că Bernstein are tact și evită discuții în contradictoriu. Găsi timp să se uite cu mai multă atenție în jur. Valurile se spărgeau de bolovanii desprinși din platoul stâncos care se înălța până la vreo zece metri deasupra mării. Poziția Nr. 13 se afla într-o scobitură din acest platou.

În spatele stâncii, dune albe se întindeau până in dreptul unor chiparoși înalți, meniți să protejeze livezile de portocali de vântul dinspre mare. Își dădu seama dintr-odată că marea părea mai luminoasă ca cerul. Reflexele se vedeau până departe, spre orizont, iar impresia de luminozitate parcă se intensifica la distanță. Scurt timp după miezul nopții, fâșiile de lumină ale unor reflectoare brăzdară cerul, iar Bernstein îi înjură pe englezi în ebraică. După aceea concertele greierilor și vaietele șacalilor fură întrerupte de rafale de mitralieră. După cinci rafale puternice se făcu din nou liniște. Bernstein și Danziger ocupară poziții în spatele sacilor de nisip, își armară puștile și își înfipseră privirile atente în întuneric, stâpănul de netăgăduit al momentului. Două siluete se apropiau cu pași ușori dinspre zidul de chiparoși, peste dunele albe de nisip. Danziger îi somă și auzi parola: „Eliahu”.

Apoi un bărbat sări în văgăună, trâgând după el o fată îmbrăcată în haine bărbătești: pantaloni, o jachetă și pe cap, o caschetă.

– Care din voi e Bernstein? – întrebă bărbatul.

Atunci când tovarășul meu se apropie, bărbatul mai puse o întrebare:

– O cunoști pe fata asta?

Cu ochii deprinși cu întunericul și ajutați de lumina stelelor, cei doi se cercetară cu privirile și se recunoscură. Se strânseră în brațe cu dorul și puterea menite să alunge angoasa și necunoașterea adunate în toți anii când nu se văzuseră și în care viața îi despărțise. Se auzi glasul fetei:

– Bagehenom! (în gheena, în iad).

Era răspunsul ei la întrebarea lui Bernstein:

– Unde ai fost toți anii aceștia?

Fata suflecă mâneca hainei, dezvăluind privirilor un număr tatuat pe brațul ei subțire. Bernstein mai puse întrebări, vrând să afle ce fac părinții, unde sunt Tatten și Mamme.

– Ei au rămas acolo, în Ghehenom.

Fata își ridică brațul cu numărul tatuat, ca pe un steag. Ea era ilegală, toți refugiații erau ilegali, Hagana era ilegală, întregul popor evreu era ilegal. Numai Ghehenom-ul era legal.

Nota 1: În operațiunea Eliahu au fost aduși 300 de refugiați, pe care camioanele i-au transportat în taină în diverse așezări evreiești.

Nota 2: Textul de mai sus reprezintă traducerea liberă a unui fragment din romanul autobiografic Kein Talent für Israel (Nu am talent pentru Israel), scris de Carl-Jacob Danziger. Cartea a apărut în Editura ERB din Düsseldorf, în 1980.  

Thomas Lewin