Pe Lya Benjamin am cunoscut-o acum mai bine de un deceniu, în anii în care căutăm să înţeleg mai îndeaproape ce trebuie făcut pentru a închega o lucrare de doctorat în domeniul istoriei. O altă doamnă Lya, tot din Bucureşti, a recomandat-o pe Lya Benjamin ca fiind cea mai potrivită persoană cu care să mă sfătuiesc.

Am vizitat-o la sediul de atunci al CSIER-ului, în strada Mămulari, o stradă aflată în apropierea fostei pieţi Unirea din Bucureşti, în spatele sinagogii, unde este localizat astăzi un Muzeu de istorie a Evreilor. A fost una dintre întâlnirile acelea în care, de la bun început, ai impresia că interlocutorul îţi este foarte apropiat, deşi nu aţi trăit în aceeaşi lume şi nu aparţineţi aceleiaşi generaţii.

Aflând tematica pe care o studiam, Lya mi-a recomandat ceva bibliografie. Apoi am condus-o spre staţia de autobuz sau de metro, iar la despărţire m-a invitat la ea acasă, în apartamentul unde locuia de mai bine de jumătate de secol nedespărţitul cuplu Lya şi Hary, soţii care de acum încolo nu vor mai fi împreună.

Hary Kuller, soţul Lyei, cel blând şi inteligent, cu mintea brici, sociologul de prestigiu, autorul a nenumărate articole şi scrieri, publicistul şi omul cu inteligenţa ca spirtul, el ne-a părăsit acum, la început de toamnă.

De atunci am vizitat locuinţa familiei Benjamin-Kuller de mai multe ori, aproape de fiecare dată când am fost la Bucureşti, ultima oară în 6 martie 2020, în seara dinaintea lansării cărţii mele la librăria Eminescu şi a revenirii în Israel. Era la câteva zile înaintea startului oficial al nebuniei pandemice acolo, în România, şi aici în Israel. Desigur că noţiunile acestea de aici şi de acolo, mi s-au amestecat nu odată în minte în deceniul care a trecut – chiar mai mult decât un deceniu.

Locuinţa lor de pe Bd. Mareşal Averescu nr. 11 este un cuib a cărui înfăţişare poate să impresioneze, dar şi să şocheze, să uimească sau să te îmbie să afli cât mai multe despre locatarii săi, să te facă să vrei a înţelege cine sunt aceşti oameni, care în mod deliberat sau poate din contră, au făcut în aşa fel încât să ignore timpul. Şi cred că şi timpul s-a ferit pe cât posibil să-i deranjeze pe cei doi soţi, atât de prieteni. Dar poate dincolo de aceasta, timpul care nu iartă a făcut-o şi de dragul celor care erau apropiaţi de Lya şi Hary, doi oameni de mare cultură, de o nepreţuită cultură iudaică, cercetători însufleţiţi şi indispensabil, ale căror lucrări vor rămâne pentru posteritate, lucrări de referinţă, în orice documentaţie privitoare la perioada interbelică şi cea a Holocaustului din România.

La prima mea vizită acasă la Lya şi Hary am adus cu mine un caiet dictando cu pagini de culoare galbenă, ştiind că vor fi nu puţine amănunte pe care le voi avea de însemnat. M-am aşezat într-un fotoliu, care a rămas locul unde am stat apoi de fiecare dată şi am ascultat cu atenţie ceea ce mi-a povestit Hary despre situaţia evreilor din România în decursul timpului, dar mai ales despre contribuţia lor de netăgăduit la dezvoltarea comerţului exterior, înainte şi după venirea comuniştilor la putere. Au urmat alte câteva întâlniri de-ale noastre, din care pe unele le voi evoca.

Aş dori să menţionez mai întâi unele fapte pe care le-am aflat relativ recent despre cuplul Lya şi Hary, fapte care puse alături de imaginea lor din ultimii ani, uşor copleşită de timp, devin chiar greu de închipuit.

Oricărui tânăr îi e greu să-şi imagineze că oamenii îmbătrânesc şi că încet, încet se apropie de un prag dincolo de care nu se mai întorc, iar ceea ce rămâne în urma lor depinde doar de ceea ce au realizat. În cazul Lyei şi al lui Hary, oameni plini de creativitate, nu e uşor să refaci în minte firul atât de bogat al vieţii lor, dar mai ales cum s-a desfăşurat acesta, atunci când erau încă nişte temerari.

Hary venea dintr-o lume şi educaţie sionistă, cu studii şi preocupări către sociologie, iar Lya, timp de zeci de ani, s-a dedicat istoriei, în speţă a celei comuniste. Din păcate, în regimul comunist Hary nu a avut şansa să-şi desfăşoare activitatea de sociolog precum probabil şi-ar fi dorit, a îndeplinit alte funcţii, viaţa punându-i în cale destule piedici.

Creaţia lor s-a desfăşurat în mod deosebit după 1989. Lya şi-a dat doctoratul în istoria evreilor şi amândoi au devenit cercetători ai Centrului de Studii a Istoriei Evreilor din România. Numărul foarte mare de lucrări publicate este admirabil, având în vedere şi momentul vieţii în care aceste acţiuni de creaţie istorică şi sociologică au fost înfăptuite de către Hary Kuller şi de Lya Benjamin. Cred că cei doi au rămas nişte mari idealişti, nişte oameni care au dorit să desăvârşească în scris o bogăţie informativă pe care nu oricine ar fi putut-o oferi lumii, aşa cum au făcut-o ei.

Tristeţea despărţirii de Hary Kuller este şi nevoia de a-mi aminti de alte episoade pe care le-am parcurs împreună în vizitele mele scurte la Bucureşti în anii ultimului deceniu, mesele de prânz oferite în spaţiul minimal, avut de mine la dispoziţie, dar cald şi aranjat cu bucuria de a avea musafiri, ştiind cât se vor bucura de micile mele inovaţii culinare, în condiţiile de călător temporar, de discuţiile purtate în cuibul familial din Mareşal Averescu, sau de dialogul lor de sâmbătă la Radio Shalom, dar mai sunt şi alte momente pe care le voi aminti aici.

Cu mulţi ani în urmă, la venirea Lyei la Haifa, ne-am aşezat împreună la malul mării, timp în care am ascultat observaţiile ei asupra propunerii lucrării mele de doctorat. Această vizită s-a încheiat cu translaţia prieteniei vechi, de la Lya şi Hary cu o doamnă de la Haifa, extraordinara Biti Caragiale, astăzi greu de crezut, este centenară.

Această veche prietenie a lui Biti cu Lya şi Hary am primit-o eu însămi, aşa cum prietenia lor cu Biti mi-a rămas moştenire pentru mulţi ani, de atunci şi până în clipa de faţă. De la Biti am aflat amănunte frumoase şi incredibile chiar pentru mine, venită atât de târziu în viaţa celor doi prieteni, soţi şi oameni de ştiinţă: că le plăcea să călătorească, să străbată munţii, să facă ture cu bicicleta şi să înoate. Dar asta nu e tot, prietenia veche de decenii a lui Lya, Biti şi Hary capătă perspective de-a dreptul emoţionante atunci când am aflat despre lungile lor plimbări la şosea, până spre Herăstrău și pădurea Băneasa, cu discuții interminabile despre cărţi şi filozofii ale timpului, care nu pot fi uitate, dar mai ales am aflat despre episodul de demult, cel în care o cutie de şuncă pe care Lya o primise de undeva, a devenit obiectul unei plăceri neaşteptate în anii grei ai sfârşitului vremii ceauşiste: deschiderea în trei a cutiei cu şuncă a marcat o adevărat plăcere gourmet într-un weekend comunist al celor cei trei prieteni ai cărţii.

Ultimul episod, dar nu cel din urmă, a fost vizita lui Hary la Haifa, când am plecat, de data asta Biti, Hary şi cu mine, într-o excursie atât de tânjită de Hary în jurul oraşului Haifa. Îmi amintesc cum am trecut pe la kibutzul Dalia şi cum ne-am oprit pentru o tacla, la o cafea, pe promenada atât de pitorească din orăşelul Zichron Yaakov.

Aceste momente de neuitat îmi vin acum în minte, când corona şi depărtarea nu ne dau voie să fim împreună, să ne ţinem de mână, să ne îmbrăţişăm… Să ne gândim cu pioşenie la draga Lya, care în aceste clipe se desparte de cel mai apropiat om al vieţii sale: Hary.

Lya, draga mea Lya, rana nu se va vindeca niciodată, doar timpul, atât cât o fi, o va alina uşor, uşor, şi o să lase deasupră-i pulberea tristă a depărtării, pe care din păcate începuseşi deja de câtăva vreme s-o simţi depunându-se şi devenind memoria dragului tău Hary.

Veronica Rozenberg

5 octombrie 2020