Aradul copilăriei mele

Din nou m-a inspirat un articol al soților Grosz, unde se pomenea despre trecerea compozitorului Franz Liszt prin Arad, despre care aveam amintiri vagi. M-a influențat și articolul Andreei Ghiță despre cinematografele din Cluj.  Le mulțumesc.  Așa a început să mă preocupe istoria Aradului și mai ales importanța lui culturală și am descoperit că după o întreagă copilărie și adolescență petrecute acolo, știu prea puțin.  Deci m-am documentat.

Spre deosebire de alte orașe din Transilvania, ca Brașov, Cluj sau Alba Iulia, istoria Aradului este destul de modestă.  În sec. al XVI-lea exista o cetate turcească.  În sec. al XVIII-lea Aradul a trecut sub stăpânire austriacă, dar a rămas un orășel de graniță, ceea ce explică construcția Cetății Aradului pe la 1750.  Recensământul din 1788 indică o populație de vreo 8000 de locuitori (dintre care 352 evrei).  Abia în 1834 Aradul primește statutul de oraș liber.

Centrul Aradului în 1834.  Primirea festivă a delegației imperiale, care aducea arădenilor diploma de oraș liber

Oricât ar părea tabloul de „primitiv”, pe vremea aceea Aradul se mândrea deja cu un teatru permanent, primul de pe teritoriul României, teatrul Hirschl, construit în 1817.  Iacob Hirschl era un evreu vienez înstărit, negustor de textile, care s-a refugiat din fața armatei lui Napoleon, ajungând tocmai la Arad.  Pentru a fi acceptat de societatea arădeană, el s-a convertit la catolicism, dar mai mult, a înzestrat orașul cu un teatru.  Casa Hirschl, aflată chiar pe imensa piață din tablou, este una din cele mai vechi din oraș, iar teatrul se află alături, „după colț”. 

Imagini ale sălii originale nu s-au păstrat, există însă descrierea făcută de prof. dr. Lizica Mihuț în Aradul Teatral (ed. Academiei Române, 2011). Sala era în stil clasic, ca la Viena.  Clădirea era din cărămidă, dar interiorul era construit din lemn, cu cca. 150 de scaune. Avea balcon și galerie, la care se ajungea printr-un coridor îngust și jos, încât trebuia să te apleci.  Scaunele, bordurile, draperiile lojilor erau din pluș cu franjuri. Rozeta plafonului și bordurile etajelor erau împodobite cu aur.  Iluminarea se făcea cu lumânări de seu, numai cu ocazii deosebite se foloseau lumânări de ceară.

Timp de peste 50 de ani, Teatrul Hirschl a găzduit trupe care treceau prin Arad și grupuri de amatori locali.  Spectacolele erau în limba germană, maghiară și română.  (Toată stima administrației habsburgice, care îngăduia acest lucru!)  Se spune că în 1868, Eminescu ar fi fost la Arad, ca sufleur al trupei de teatru a lui Mihail Pascaly. Iată câteva din afișele de atunci, păstrate la muzeu.   

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, viața culturală (și cea mondenă) a Aradului s-a îmbogățit cu încă o sală, cea a hotelului Crucea Albă (azi Ardealul).  Hotelul a fost construit în 1841 pe locul unui han mai vechi, pe aceeași piață enormă din tablou, care era – și a rămas – centrul orașului.  Numele nu era întâmplător, era într-adevăr la răscruce: drumul est-vest, de la Sibiu la Viena, se încrucișa cu drumul nord-sud, de la Timișoara la Oradea.  În fața hanului se afla stația de poștalion, care a funcționat până în 1868, când s-a inaugurat calea ferată.  Hotelul era foarte luxos la vremea lui, găzduind multe personalități importante.

Sala festivă, cu intrarea tot „după colț”, are în jur de 300 de locuri și arată cu totul altfel ca cea a teatrului: fără balcon și galerie, e simplă, plată, fiind folosită ca sală de concerte, de conferințe, pentru adunări politice și chiar ca sală de bal.  Aici au concertat Franz Liszt (1846), Johann Strauss fiul (1847), Anton Rubinstein (1867), Johannes Brahms (1879) și Pablo Casals (1912).  Tot aici, în 1891, a avut loc primul concert al noii orchestre filarmonice arădene.  În filmul alăturat se poate vedea hotelul și sala, în imagini istorice și contemporane. 

Prin anii 1870 teatrul Hirschl a devenit cu totul necorespunzător: nu numai că era prea mic, dar interiorul din lemn și iluminatul cu lumânări puneau un grav pericol de incendiu, mai ales că intrarea era îngustă și publicul nu putea fi evacuat în grabă.  Atunci s-a construit edificiul care avea să devină Teatrul Clasic Ioan Slavici.  Inaugurarea a avut loc în 1874, în prezența împăratului Franz Joseph (care a fost găzduit alături, la Crucea Albă).  Este o clădire impozantă, care a fost plasată drept în mijlocul pieței din tablou, centrul orașului primind astfel forma pe care o cunoaștem astăzi.  Sala e mult mai mare ca a teatrului Hirschl, dar probabil că proiectarea lăsa de dorit (sau poate a fost pur și simplu ghinion), pentru că teatrul a suferit două incendii majore.

Eu am cunoscut sala, așa cum era după renovarea de la începutul anilor 60, dar dacă ar trebui să o descriu, nu prea știu ce aș spune.  Cum arăta?  Obișnuit!  Clasic.  Pentru mine era standardul după care se măsurau toate celelalte săli.  De fapt seamănă cu Scala din Milano, doar mai mică.  Mie îmi plăcea pentru că era aproape, avea un repertoriu variat și o trupă pasabilă – niciodată nu am fost atât de des și cu atâta plăcere la teatru…

În preajma Primului Război Mondial, când Aradul era deja un centru important, cu o economie prosperă, orchestra filarmonică a primit o nouă sală, s-a construit Palatul Cultural.  Nu este numai sală de concerte, ci un complex care în copilărie mi se părea uriaș, cuprinzând și muzeul și biblioteca.

(Interesant că același arhitect, Szántay Lajos, reprezentantul local al stilului Sezession sau Jugendstil, a construit și Palatul Bohuș, care adăpostea și el o sală de cinema, tot „după colț” din piața mare.  Era sala mea favorită, Studio.)

N-aș putea spune că aspectul exterior al Palatului Cultural este deosebit de reușit, cu toate că așezarea pe malul Mureșului este frumoasă.  În schimb interioarele sunt minunate.  Sala este una din puținele pe care le cunosc cu ferestre mari, astfel încât un spectacol la matineu poate avea loc în întregime cu lumină naturală – din acest punct de vedere îmi amintește de Palau de Musica din Barcelona – dar bineînțeles e mult mai modestă.  Foaierul este feeric, iar în mijloc tronează pianul lui Liszt. 

Aici veneam uneori la concerte cu părinții, iar a doua zi tata scria cronica muzicală la ziarul local, Flacăra Roșie.  Dar trebuie să mărturisesc că mie tot teatrul îmi plăcea mai mult!

La începutul sec. XX cele două săli vechi au fost transformate în săli de cinema.  Sala Crucea Albă a devenit Cinema Corso, apoi Doja, apoi Mureșul.  Vechiului teatru Hirschl i s-a adăugat un spațiu din clădirea vecină, cu o ieșire largă, deci putea fi folosit în continuare fără pericol.  S-a numit la început Urania, apoi Veac Nou, iar în copilăria mea se numea János Herbák.  (Nu a fost ușor să aflu cine a fost acest János Herbák.  Își mai amintește cineva de el?  Se pare că a fost muncitor la fabrica Dermata din Cluj.  Comunist ilegalist, a fost închis la Doftana și a murit în cutremurul din 1940.  Poate clujenii și-l mai amintesc, pentru că o vreme fabrica Dermata a fost redenumită în onoarea lui.)

Cinematograful János Herbák în anii 50 – 60.

Acestea au fost reperele care mi-au definit copilăria: cinematografele, teatrul, Palatul Cultural, malul Mureșului, ștrandul și bineînțeles liceul Moise Nicoară, care mi-a lăsat amintirile cele mai frumoase.  Și totul era la îndemână, aproape, pentru că și noi locuiam „după colț”, pe una din străzile care dau în piața din spatele teatrului.  La Herbák am văzut (de vreo trei ori) Cântărețul Mexican cu Luis Mariano, La Studio am văzut Romeo și Julieta al lui Franco Zefirelli, la Mureșul am văzut My Fair Lady, cu Rex Harrison și Audrey Hepburn, de ne-am întors acasă, întreaga familie, cântând și dansând pe stradă…

***

O poveste cu atâtea amintiri plăcute are, din păcate, o încheiere tristă.  Teatrul și Palatul Cultural funcționează în continuare, dar cinematografele s-au închis rând pe rând.  Sala hotelului Crucea Albă este singura care mai există, transformată în discotecă, în sală de jocuri, apoi în biserică neoprotestantă.  Sala Studio aproape că a dispărut, chiar și din amintirea arădenilor; cu mare greutate am mai găsit pe internet o fotografie din 2007.  E jale!

Povestea cea mai interesantă rămâne tot cea a teatrului Hirschl.  Sala a fost închisă încă de la sfârșitul anilor 60, fiind în pericol să se prăbușească.  Din spledoarea de altă-dată a devenit un refugiu pentru boschetari.  Mult timp fațada a fost înfășurată într-o plasă, pentru a-i apăra pe trecători de bucățile de tencuială care cădeau – acum nu mai are ce să cadă.  O vreme s-au ținut în clădire spectacole de teatru underground.  Toate cererile cetățenilor ca acest important munument istoric să fie reabilitat au rămas fără efect.  Și totuși, ruina se îndârjește să rămână în picioare, sfidând timpul.  Poate așteaptă o minune… 

Hava Oren

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

5 Comments

  • Sandu Sonoc commented on November 18, 2020 Reply

    Multumesc mult Eva pentru acest articol. Mi-am adus aminte cu mare placere de anii copilariei si adolescentei petrecuti intr-un cartier muncitoresc (Sega, aproape de complexul UTA) unde tatal tau era medic de circumscriptie. Pentru noi “orasul” pe care il descrii tu era ceva foarte frumos, cu cladirile mari si impozante. Poate ca cineva se va invrednici sa restaureze cladirle vechi la gloria lor de odinioara. Liceul nostru arata splendid, asa cum a fost renovat. Pozele de la “Google Search Liceul Moise Nicoara” merita vazute.

  • Grosz Frideric commented on November 12, 2020 Reply

    Ne bucurăm că te-am inspirat ,la rândul nostru îți mulțumim pentru amănuntele cu care ne-ai informat despre orașul Arad și viața culturală a ei .

  • Tiberiu Ezri commented on November 12, 2020 Reply

    Eva, poti sa te mandresti ca ai fost aradeanca. Un oras cu asa de bogata traditie culturala. Recent am vazut online un tur ghidat organizat din initiativa Gettei Neumann. Atunci, pentru prima oara am inteles (si acum m-ai convins) ca Aradul a avut o istorie culturala foarte interesanta.

    • Hava Oren commented on November 12, 2020 Reply

      Ce păcat că nu am apucat să particip la turul virtual!

  • evagalambos commented on November 12, 2020 Reply

    Chiar dacă nu era un oraș mare, Aradul a fost important chiar și în perioada medievală din cauza așezării sale. Fiind la marginea Banatului (de fapt noi arădenii respingem apartenența la Banat), nu s-a bucurat de hmăsurile pe care regimul habsburgic le-a luat pentru modernizarea Timișoarei. Recomand în acest sens volumul istoricului Victor Neumann despre Banat, Este excepțional și scrie și despre Arad. Eu am apucat sala teatrului nerenovată, era frumoasă și ea iar , așa cum am mai scris odată, la Urania am văzut la patru ani, primul film. Sunt foarte multe clădiri frumoase la Arad, construite la sfărșit de secol XIX-începutul sec. XX, din păcate multe dintre ele nerenovate. E păcat când te gândești cum a reușit o administrație performantă să renoveze Oradea care a devenit o bijuterie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *