Dintotdeauna copiii noștri sunt și au fost cei mai reușiți, posesori ai unor calități cu totul speciale, care îi deosebesc net de toți ceilalți copii. Vreau să văd cine îndrăznește să susțină altfel!

Fraza aceasta, pe lângă că reflectă o realitate clară și de nedezmințit are la bază faptul că aceste caracteristici strălucitoare se transmit ereditar, și cum lucrurile sunt clare și din acest punct de vedere.

Această filozofie de doi bani îmi era clară și nu aveam nici măcar un singur semn de întrebare. Toți prietenii și cunoscuții îmi vorbeau numai la superlativ de realizările progeniturilor lor, scumpii și extrem de reușiții lor copii, scoțând în evidență, aproape instinctiv, superioritatea odraslelor lor în comparație cu toți și toate care ”mișunau” în jurul lor, indiferent de vârstă sau profesiune.

Dar ceva s-a întâmplat în ultimul timp cu modul meu de percepere a ceea ce se întâmplă în jur.

”Triggerul” a fost, cred, o emisiune la radio, ascultată în timpul unui drum lung (cât de lung poate fi un drum în țara mea!), o discuție pe teme artistice și literare, la care participau patru cunoscuți oameni de artă.

Timp de aproape o oră (brutto, pentru că au intervenit și reclamele acelea enervante, care te fac să regreți că posezi un aparat de radio sau un televizor), cei patru – trei domni și o doamnă – nu au vorbit decât de… nepoții lor!

Pentru cineva care nu cunoaște obiceiurile locului, lucrul era clar: nepoții de care era vorba se născuseră nu din părinți, ci… direct din bunici și bunice! Doar așa se explică faptul că toți pruncii (mai mici sau mai mari) de care se vorbea erau minunați, superinteligenți, superdotați, supertalentați și singura dificultate pentru cei care luau cuvântul era să găsească superlative, altele decât cele folosite de cei ce vorbiseră cu o clipă înainte, pentru a descrie genialitatea propriilor lor nepoți.

Povestea asta m-a pus pe gânduri. Am încercat să reiau cu firul minții recente discuții purtate cu diverși indivizi în subiecte variate, legate de problemele de zi cu zi. Și într-adevăr, am ajuns la concluzia că personal nu mai sunt la curent cu progresele făcute în ultimul timp de copiii interolcutorilor mei! Mi-a fost greu să-mi amintesc măcar un singur amănunt legat de evoluția carierei acestora, de cum o duc, ce planuri au…

Totul se învârtea în jurul subiectului ”nepoți și nepoate”. Cu cât numărul acestora era mai mare, cu atât mai lung era timpul necesar pentru a descrie cu lux de amănunte superba evoluție a celor care nu demult încetaseră să se înfrupte din laptele matern.

Bineînțeles nepotul „acela” a început să umble singur prin casă/curte la numai 11 luni, și bineînțeles că nepoata „aceea” vorbește curent de la vârsta de un an, nu numai într-o singură limbă, dar și în engleză, pentru că ”nu se poate altfel, în ziua de azi engleza a devenit un element nu numai necesar, ci absolut vital pentru ulterioara dezvoltare a micului geniu”…

Nu o dată aud fraza care, într-o variantă sau alta, parcă spune tot: ce păcat că X, Y, sau Z nu au copii, asta înseamnă că nu vor avea nepoți! Ca și cum toată plăcerea, chintesența vieții conjugale se concentrează nu în direcția de a avea copii, ci de a perpetua specia prin aducerea pe lume a nepoților și nepoatelor.

E adevărat, Vechiul Testament prevede ca pe un precept de bază ideea înmulțirii, obligația procreării. Expresia pare a fi scrisă cu litere de foc, nevoia de a asigura apariția generațiilor viitoare devine pentru foarte mulți o preocupare atât de importantă, încât în cercurile ultrareligioase din țara mea, neapariția unui copil după X ani de căsnicie e un motiv/pretext suficient pentru a se acorda divorțul cerut de bărbat, deși (o spun ca medic) statisticile arată că în 7-10% din cazuri infertilitatea aparține bărbatului.

Lucrurile par a fi ușor de explicat. În societatea evreiască Holocaustul a devenit parte din ADN-ul fiecăruia. E nevoie de copii pentru a perpetua specia, nu cea umană în general, ci cea a descendenților lui Avraham, Ițhac și Yaacov.

Această explicație mi se pare logică, deși aș zice că poate a venit timpul să ne debarasăm de cumplitul sindrom legat de ceea ce ni s-a întâmplat acum aproape un secol (bineînțeles fără a uita încercarea de a șterge complet un popor de pe fața pământului și din filele istoriei).

Dar cum să-ți explici fenomenul, aș zice aproape general (pentru că există și excepții) uitării generației ”de mijloc”, al acelor băieți și fete, născuți, crescuți și educați în casa ta, copii care pe vremuri erau mândria ta ca părinte, și transferul interesului general asupra generației următoare?

Uneori stau în sala de așteptare a unei instituții oarecare şi, vrând-nevrând, sunt martorul unor conversații purtate prin telefonul celular. Parafrazându-l pe Creangă, nu știu cum e prin alte părți, dar ”la mine” conversațiile de acest tip se poartă cu voce (prea) tare, subiectul devenind pe loc proprietatea și interesul celor din jur. Nu o dată asist la o conversație purtată de un individ sau o individă, și el / și ea foarte aproape de vârsta mea, interlocutorul fiind un fiu sau o fiică. După prima întrebare, care sună cam așa: ce-i nou? Urmează un adevărat interogatoriu, din care reiese clar că subiectul discuției a trecut automat spre nepoți și nepoate. Și aici nevoia, aproape obsesivă, de a i se oferi cele mai mici amănunte este stringentă! Întrebările se referă la tot, bineînțeles în funcție de vârsta ”subiectului”: alimentație, îmbrăcăminte, școală, cercuri, prieteni și prietene, programe de viitor apropiat etc. Iar la urmă sfaturi, obligatoriile sfaturi, pe cât de numeroase, pe atât de inutile, pentru că e clar că doamna/domnul (adică bunicul/bunica) nu pot fi de folos atât timp cât se află la distanță și informațiile care le stau la dispoziție sunt cele oferite de părinții nepoților și nu culese, personal, la fața locului.

Covid19/Corona a accentuat fenomenul. Obligația de a te feri de orice contact, pentru a evita să te molipsești și să nu molipsești pe altul, creează nevoia de a fi ținut la curent zilnic sau chiar la fiecare 12 ore, conversațiile pe subiectul descendenților căpătând caracterul unui chestionar care trebuie completat cu multă atenție, fără a uita cel mai mic amănunt.

Dar Corona prezintă și un alt aspect, direct sau indirect legat de existența nepoților (iar după unii, chiar a strănepoților) noștri, și anume imensul deficit bugetar creat de criza economică provocată de pandemie, ceea ce va obliga într-un viitor nu foarte îndepărtat acoperirea lui prin mari sacrificii materiale, cum ar fi creșterea impozitelor și scăderea ajutorului oferit de guvern celor în nevoi.

Iar presa scrisă și vorbită deja remarcă faptul că acest deficit va fi acoperit nu de noi, ăștia ”în vârstă”, ci de cei după noi, în primul rând copiii noștri, dar și copiii copiilor noștri. Vreau neapărat să-l/s-o cunosc pe cel sau pe cea care are curajul să povestească nepoților ce viață le pregătim și ce viitor plin de datorii făcute de noi îi așteaptă.

La noi se spune că plăcerea de a avea nepoți e dobândă la dobândă, dar acum se dovedește că e adevărat, pentru că ei vor fi obligați să acopere cu dobândă toate cheltuielile făcute de noi și în numele nostru.

Și acum se cuvine să pun pe hârtie un gând care, fără îndoială, își va găsi cu viteza fulgerului drumul spre mintea celor mai mulți dintre cititorii acestor rânduri: și dumneata, dle GBM, dumneata care ai nepoți, ai o altfel de comportare?! Oare și dumneata faci abstracție de părinții nepoților dumitale, de parcă singura lor menire pe lume e să fericească pe bunici cu odrasle aparținând generației următoare?!

Sper că nu vă așteptați la un răspuns corect, pentru simplul motiv că eu nu știu care e adevărul. N-am idee care e procentul întrebărilor puse la telefon în care interesul pentru noutăți nu se referă la nepoții mei.

Și atunci, de unde tupeul de a scrie aceste rânduri, ca și cum intenția lor e de a apostrofa pe cel care le citește, cerându-i să se autoanalizeze și să-și modifice comportarea față de proprii săi copii?!

Motivul ideii de față e dorința de a include în discuția generală un subiect care mi se pare neglijat. Subiectul e mult mai vast decât modul în care a fost prezentat aici. De exemplu, una din întrebările de rigoare ar trebuie să se refere la felul în care copiii noștri, proprii noștri copii, se simt atunci când sunt dați la o parte și transferați la periferia interesului părinților lor? O alta ar trebui să încerce a elucida influența pe care o are situația în care se află nepoții noștri, care peste noapte se trezesc nu cu doi ci uneori cu șase ”părinți”?

Și la urmă, dilema care se cere rezolvată imediat: oare fenomenul descris mai sus există numai în închipuirea celui care la fiecare două săptămâni își chinuie mintea în căutarea unei idei care să se transforme în eseu?!

Răspunsul poate veni doar din partea unui sociolog, sau psiholog. Și cum nu sunt nici una și nici alta, închei aici cu urarea : să ne/vă trăiască nepoții!!!

Gabriel Ben Meron