O generație uitată?!

Dintotdeauna copiii noștri sunt și au fost cei mai reușiți, posesori ai unor calități cu totul speciale, care îi deosebesc net de toți ceilalți copii. Vreau să văd cine îndrăznește să susțină altfel!

Fraza aceasta, pe lângă că reflectă o realitate clară și de nedezmințit are la bază faptul că aceste caracteristici strălucitoare se transmit ereditar, și cum lucrurile sunt clare și din acest punct de vedere.

Această filozofie de doi bani îmi era clară și nu aveam nici măcar un singur semn de întrebare. Toți prietenii și cunoscuții îmi vorbeau numai la superlativ de realizările progeniturilor lor, scumpii și extrem de reușiții lor copii, scoțând în evidență, aproape instinctiv, superioritatea odraslelor lor în comparație cu toți și toate care ”mișunau” în jurul lor, indiferent de vârstă sau profesiune.

Dar ceva s-a întâmplat în ultimul timp cu modul meu de percepere a ceea ce se întâmplă în jur.

”Triggerul” a fost, cred, o emisiune la radio, ascultată în timpul unui drum lung (cât de lung poate fi un drum în țara mea!), o discuție pe teme artistice și literare, la care participau patru cunoscuți oameni de artă.

Timp de aproape o oră (brutto, pentru că au intervenit și reclamele acelea enervante, care te fac să regreți că posezi un aparat de radio sau un televizor), cei patru – trei domni și o doamnă – nu au vorbit decât de… nepoții lor!

Pentru cineva care nu cunoaște obiceiurile locului, lucrul era clar: nepoții de care era vorba se născuseră nu din părinți, ci… direct din bunici și bunice! Doar așa se explică faptul că toți pruncii (mai mici sau mai mari) de care se vorbea erau minunați, superinteligenți, superdotați, supertalentați și singura dificultate pentru cei care luau cuvântul era să găsească superlative, altele decât cele folosite de cei ce vorbiseră cu o clipă înainte, pentru a descrie genialitatea propriilor lor nepoți.

Povestea asta m-a pus pe gânduri. Am încercat să reiau cu firul minții recente discuții purtate cu diverși indivizi în subiecte variate, legate de problemele de zi cu zi. Și într-adevăr, am ajuns la concluzia că personal nu mai sunt la curent cu progresele făcute în ultimul timp de copiii interolcutorilor mei! Mi-a fost greu să-mi amintesc măcar un singur amănunt legat de evoluția carierei acestora, de cum o duc, ce planuri au…

Totul se învârtea în jurul subiectului ”nepoți și nepoate”. Cu cât numărul acestora era mai mare, cu atât mai lung era timpul necesar pentru a descrie cu lux de amănunte superba evoluție a celor care nu demult încetaseră să se înfrupte din laptele matern.

Bineînțeles nepotul „acela” a început să umble singur prin casă/curte la numai 11 luni, și bineînțeles că nepoata „aceea” vorbește curent de la vârsta de un an, nu numai într-o singură limbă, dar și în engleză, pentru că ”nu se poate altfel, în ziua de azi engleza a devenit un element nu numai necesar, ci absolut vital pentru ulterioara dezvoltare a micului geniu”…

Nu o dată aud fraza care, într-o variantă sau alta, parcă spune tot: ce păcat că X, Y, sau Z nu au copii, asta înseamnă că nu vor avea nepoți! Ca și cum toată plăcerea, chintesența vieții conjugale se concentrează nu în direcția de a avea copii, ci de a perpetua specia prin aducerea pe lume a nepoților și nepoatelor.

E adevărat, Vechiul Testament prevede ca pe un precept de bază ideea înmulțirii, obligația procreării. Expresia pare a fi scrisă cu litere de foc, nevoia de a asigura apariția generațiilor viitoare devine pentru foarte mulți o preocupare atât de importantă, încât în cercurile ultrareligioase din țara mea, neapariția unui copil după X ani de căsnicie e un motiv/pretext suficient pentru a se acorda divorțul cerut de bărbat, deși (o spun ca medic) statisticile arată că în 7-10% din cazuri infertilitatea aparține bărbatului.

Lucrurile par a fi ușor de explicat. În societatea evreiască Holocaustul a devenit parte din ADN-ul fiecăruia. E nevoie de copii pentru a perpetua specia, nu cea umană în general, ci cea a descendenților lui Avraham, Ițhac și Yaacov.

Această explicație mi se pare logică, deși aș zice că poate a venit timpul să ne debarasăm de cumplitul sindrom legat de ceea ce ni s-a întâmplat acum aproape un secol (bineînțeles fără a uita încercarea de a șterge complet un popor de pe fața pământului și din filele istoriei).

Dar cum să-ți explici fenomenul, aș zice aproape general (pentru că există și excepții) uitării generației ”de mijloc”, al acelor băieți și fete, născuți, crescuți și educați în casa ta, copii care pe vremuri erau mândria ta ca părinte, și transferul interesului general asupra generației următoare?

Uneori stau în sala de așteptare a unei instituții oarecare şi, vrând-nevrând, sunt martorul unor conversații purtate prin telefonul celular. Parafrazându-l pe Creangă, nu știu cum e prin alte părți, dar ”la mine” conversațiile de acest tip se poartă cu voce (prea) tare, subiectul devenind pe loc proprietatea și interesul celor din jur. Nu o dată asist la o conversație purtată de un individ sau o individă, și el / și ea foarte aproape de vârsta mea, interlocutorul fiind un fiu sau o fiică. După prima întrebare, care sună cam așa: ce-i nou? Urmează un adevărat interogatoriu, din care reiese clar că subiectul discuției a trecut automat spre nepoți și nepoate. Și aici nevoia, aproape obsesivă, de a i se oferi cele mai mici amănunte este stringentă! Întrebările se referă la tot, bineînțeles în funcție de vârsta ”subiectului”: alimentație, îmbrăcăminte, școală, cercuri, prieteni și prietene, programe de viitor apropiat etc. Iar la urmă sfaturi, obligatoriile sfaturi, pe cât de numeroase, pe atât de inutile, pentru că e clar că doamna/domnul (adică bunicul/bunica) nu pot fi de folos atât timp cât se află la distanță și informațiile care le stau la dispoziție sunt cele oferite de părinții nepoților și nu culese, personal, la fața locului.

Covid19/Corona a accentuat fenomenul. Obligația de a te feri de orice contact, pentru a evita să te molipsești și să nu molipsești pe altul, creează nevoia de a fi ținut la curent zilnic sau chiar la fiecare 12 ore, conversațiile pe subiectul descendenților căpătând caracterul unui chestionar care trebuie completat cu multă atenție, fără a uita cel mai mic amănunt.

Dar Corona prezintă și un alt aspect, direct sau indirect legat de existența nepoților (iar după unii, chiar a strănepoților) noștri, și anume imensul deficit bugetar creat de criza economică provocată de pandemie, ceea ce va obliga într-un viitor nu foarte îndepărtat acoperirea lui prin mari sacrificii materiale, cum ar fi creșterea impozitelor și scăderea ajutorului oferit de guvern celor în nevoi.

Iar presa scrisă și vorbită deja remarcă faptul că acest deficit va fi acoperit nu de noi, ăștia ”în vârstă”, ci de cei după noi, în primul rând copiii noștri, dar și copiii copiilor noștri. Vreau neapărat să-l/s-o cunosc pe cel sau pe cea care are curajul să povestească nepoților ce viață le pregătim și ce viitor plin de datorii făcute de noi îi așteaptă.

La noi se spune că plăcerea de a avea nepoți e dobândă la dobândă, dar acum se dovedește că e adevărat, pentru că ei vor fi obligați să acopere cu dobândă toate cheltuielile făcute de noi și în numele nostru.

Și acum se cuvine să pun pe hârtie un gând care, fără îndoială, își va găsi cu viteza fulgerului drumul spre mintea celor mai mulți dintre cititorii acestor rânduri: și dumneata, dle GBM, dumneata care ai nepoți, ai o altfel de comportare?! Oare și dumneata faci abstracție de părinții nepoților dumitale, de parcă singura lor menire pe lume e să fericească pe bunici cu odrasle aparținând generației următoare?!

Sper că nu vă așteptați la un răspuns corect, pentru simplul motiv că eu nu știu care e adevărul. N-am idee care e procentul întrebărilor puse la telefon în care interesul pentru noutăți nu se referă la nepoții mei.

Și atunci, de unde tupeul de a scrie aceste rânduri, ca și cum intenția lor e de a apostrofa pe cel care le citește, cerându-i să se autoanalizeze și să-și modifice comportarea față de proprii săi copii?!

Motivul ideii de față e dorința de a include în discuția generală un subiect care mi se pare neglijat. Subiectul e mult mai vast decât modul în care a fost prezentat aici. De exemplu, una din întrebările de rigoare ar trebuie să se refere la felul în care copiii noștri, proprii noștri copii, se simt atunci când sunt dați la o parte și transferați la periferia interesului părinților lor? O alta ar trebui să încerce a elucida influența pe care o are situația în care se află nepoții noștri, care peste noapte se trezesc nu cu doi ci uneori cu șase ”părinți”?

Și la urmă, dilema care se cere rezolvată imediat: oare fenomenul descris mai sus există numai în închipuirea celui care la fiecare două săptămâni își chinuie mintea în căutarea unei idei care să se transforme în eseu?!

Răspunsul poate veni doar din partea unui sociolog, sau psiholog. Și cum nu sunt nici una și nici alta, închei aici cu urarea : să ne/vă trăiască nepoții!!!

Gabriel Ben Meron

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

20 Comments

  • BORIS MEHR commented on November 21, 2020 Reply

    UN aspect nediscutat aici – bunicii își retrăiesc tinerețea prin nepoți, fac paralele și încearcă unele reparații. ESTE o chestiune foarte complexă, individuală, cu implicații morale, sociale. AM doi nepoți , i-am văzut rar fiind la mare distanță, dar subiectul m-a cucerit..

  • Julian Satran commented on November 19, 2020 Reply

    Imi aminteste povestea celui care in tren cauta un compartiment fara bunici. Il gaseste si cand este intrebat de ce cauta un comportament fara bunici raspunde “nu creau sa aud povesti despre nepotii altora; vreau sa povestesc despre nepotii mei. Nu tin minte cine mi a povestito – poate Gabi Gurman?

    Pe unton mai serios am ascultat un istoric care sustine ca faptu ca bunicii sunt accesibili cand nepotii sunt in perioade critice ale dezvoltarii a accelerat substatial rata de progress a populatiilor affectate.

  • gabriel gurm commented on November 16, 2020 Reply

    Iata ce am primit pe e mailul meu:
    ”Câtă dreptate ai. Nu o data ma trezesc vinovata ca stiu mult mai mult despre digestia nepoților mei decât despre traiectoria profesionala a fiicei mele. Dar exista si circumstante atenuante. Odata pusi pe picioarele lor, functia noastra de părinti se incheie. Ceea ce trebuiai si puteai sau nu sa faci ține de trecut. Intrebări/ cercetari suplimentare pot fi interpretate ca “ iar mă bate la cap “. Succesele ne vor fi comunicate ( să speram). Insuccesele? Preferabil sa fim scutiti, oricum nu e in putința noastră să le influențăm.”
    Anonim

  • Klein Ivan commented on November 15, 2020 Reply

    Din propria experiență . Ca părinți nu știu în ce măsură am făcut ceeace trebuia – la asta a contribuit neștiința noastră și ” vremile ” care sînt peste oameni . Odată ce – copiii noștri – și-au luat zborul din casa părintească dorința noastră de a ști totul despre ei nu poate fi satisfăcută – nu poți discuta cu ei despre ei . Rămîne o singură posibilitate pentru a prelungi o convorbire și anume alegînd subiectul care e pentru ei preocuparea principală adică cei mici – și numai la ” periferia ” convorbirii îți poți permite să-ți arăți interesul pentru cei mari . K.I.

  • Thomas Lewin commented on November 14, 2020 Reply

    Găsesc mult adevăr în ceea ce ați scris.Fiica mea mi-a spus odată că rolul părinților -cu atât mai mult ,bănuiesc,al bunicilor-este de a fi o plasă de siguranță,amplasată sub trapezul pe care evoluează acrobații,adică copiii și,ulterior,nepoții.

    • gabriel gurm commented on November 14, 2020 Reply

      Frumoasa definitie….
      Felicitati-o din partea mea
      GBM

  • Eva Grosz commented on November 13, 2020 Reply

    Nu pot să nu accentuez, că înlocuirea părintelui de către bunici este pentru copil o îndepărtare de proprii părinți , în care caz ,cred că suferă mai mult părintele și în special mama, decât copiii. Dar și în mintea copilului se crează o confuzie. Motivele acestui conflict sunt în majoritatea cazurilor obligația părinților de a muncii , mai rar dezbinarea familiei. Eu cred că locul bunicilor trebuie să rămână secundar părintelui și primordialitatea părinților,față de copil trebui păstrată pe tot cursul copilăriei. Și dacă sunt aduse sacrificii . Creșterea propriilor copii nu poate fi compensată cu cea a nepoților. Dar în lumea noastră anormalul a devenit normal . Dacă,nu te adaptezi rămâi pe din afară…

    • gabriel gurm commented on November 14, 2020 Reply

      Dupa umila mea parere, educatia oferita de parintzi e total diferita de cea oferita de bunici , si mi-ar trebui zeci de pagini pentru a dezvolta subiectul.
      Una n-at trebui sa vina in detrimentul sau in schimbul celeilalte, ci ele trebuie sa se armonizeze si sa se completeze una pe alta.
      Oare chiar asa se intampla? De unde sa stiu eu?! Poate doar sociologii vor putea da un raspuns la aceasta intrebare, dar raspunsul nu poate fi unic, ci doar in procente.
      GBM

      • Eva Grosz commented on November 14, 2020 Reply

        Total de acord .Armonia între generații e ceea ce își dorește fiecare familie. Fiecare din noi cunoaște și dezarmonia. Ce este cu mamele din din țările slab dezvoltate, care au părăsit copiii plecând în altă țară , ca să câștige un ban, cu care să ajute familia ? Ce este în sufletul lor, când nu și-au văzut copiii chiar ani de zile? Ce se întâmplă cu copiii? Ce se întâmplă în casele unde trăiesc trei generații împreună ? Mai e păstrată armonia? Ce se întâmplă cu generația care a crescut fără bunici ? Aveți dreptate, sunt multe de povestit , chiar din viață fiecăruia .

  • Marica Lewin commented on November 13, 2020 Reply

    F frumos articol. Scris cu intelegere, umor, afectiune.
    Dar sunt si alte cazuri, cind bunicii muncesc pina la epuizare sa- si creasca nepotii, la cererea copiilor.
    Credeti- ma, acestor bunici nu le ramine putere nici sa se laude, nici sa puna intrebari.

    • gabriel gurm commented on November 14, 2020 Reply

      Aveti dreptate, uneori am impresia ca bunicii sunt o “echipa de rezerva” in cazul in care ceva se intampla cu “titularii”
      GBM

  • Schwartz commented on November 12, 2020 Reply

    Mulți bunici fiind foarte ocupați la locul de muncă, n- au avut timpul suficient să se ocupe de copii .Acum cînd au suficientă vreme,încearcă să recupereze timpul care nu l-au putut acorda copiilor ,cu preocuparea pentru nepoți și de multe ori exagerind calitățile lor.

    • gabriel gurm commented on November 14, 2020 Reply

      O spui din proprie experientza?!
      GBM

    • Eva Grosz commented on November 15, 2020 Reply

      Așa este. Uneori și bunicii mai lucrează fiindcă vârsta de pensionare s-a prelungit . Poate o străbunică și un străbunic vor fi liberi să crească strănepoții ? Atunci ce se întâmplă cu nepoții. Cine îi crește ?

  • Andrea Ghiţă commented on November 12, 2020 Reply

    De fapt, fiecare dintre noi (dacă avem noroc) trecem prin cele trei stadii: nepoţi preaiubiţi, copii ignoraţi şi bunici extaziaţi.
    În altă ordine de idei, “generaţia – aparent – uitată” are cea mai grea misiune, aceea de a avea grijă simultan atât de copii, cât şi de părinţi. Generaţia uitată e doar o verigă din lanţul vieţii, dar fără ea nici prima verigă nu poate fi legată de ultima…

    • Marica Lewin commented on November 13, 2020 Reply

      Andrea, si subliniat esentialul, aceasta generatie de mijloc duce tot greul.
      Si sa nu uitam, situatia presentata in articolul de fata este una fericita

  • Tiberiu Ezri commented on November 12, 2020 Reply

    Desi bine-nteles ma declar filosemit prin definitie, excelentul tau articol imi aminteste de termeni folositi adeseori pe aceste meleaguri si chiar in Galut, cum ar fi: “a yidishe mame- mama evreica” sau mama poloneza care nu concep altfel decat sa aibe un copil doctor. Oare exista termenul “a yidishe bobbe” – o bunica evreica?

    • gabriel gurm commented on November 12, 2020 Reply

      Dragul meu, eu ma crescut cu un singur bunic (pana la 10 ani) si cu nicio bunica, deci nu ma pot pronuntza….
      Dar din cate inteleg exista o deosebire semnificativa intre o mama evreica si o bunica evreica.
      iata un subiect pentru cineva care poseda termenele de comparatie….
      GBM

  • Eva Grosz commented on November 12, 2020 Reply

    Foarte interesant subiect. Descrierea sentimentlismului amplificat al bunicilor, bunicelor, față de nepoți este perfect descrisă. Uneori, după părerea mea este “ceva la modă” “universal valabil”. Tema ,care e pusă mai mult ca întrebare cititorului, poate fi extinsă în toate direcțiile. Una din direcții este cum se simte acel copil, al nostru , care este părintele nepoților noștrii, când acel nepot nu numai că se trezește cu șase părinți , ci bunicii ocupă cu ușurință locul părinților, uneori doar sentimental, alteori obiectiv, părinții fiind ocupați de a câțiga pâinea de toate zilele. O problemă foarte serioasă. Ne amintim că odată mama a rămas acasă să crească copiii . A fost așa de rău ? Nu de mult în timpul pandemiei am auzit o bunică spunând: Mai bine mor decât să nu-mi văd nepoții! Sunt sigură că ar fi cântărit la o adică, această frază. De multe ori m-am gândit la tema asta.Pe care fiecare din noi o trăiește într-un fel sau altul. Nu mi-ar fi trecut prin minte să o pun pe hârtie. Mulțumim D-lui G.Gurman, pentru încă un text luat din viață !

    • gabriel gurm commented on November 12, 2020 Reply

      Multumesc pentru compliment.
      Institutia de bunic sau de bunica e un subiect care n-a prea fost atins in aceasta revista, si eu sper ca eseul meu a deschis pofta pentru o asemenea discutie.
      GBM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *