Umbra unui anonim

În anul 2011, la editura RAO a apărut „Numele și umbra”, cartea ziaristului, scriitorului și omului de televiziune Vartan Arachelian. Lectura cărții mi-a conectat, inevitabil, atenția și interesul spre spațiul multidimensional al armenilor din România și, prin extrapolare mai mult sau mai puțin voluntară, către cel al armenilor din orașul meu natal, Gherla, cu toate că „Numele și umbra” evocă doar persoane (și amintirea acestora) din comunitatea armenească din Vechiul Regat, cea a romanahailor (i.e. vorbitori de limbă româna). Treptat și involuntar, amintirile din copilărie mi s-au coagulat în jurul unui personaj dispărut din viața mea vreme de peste o jumătate de secol: Haig Yazdjian, fostul meu profesor de lucru manual.

Din câte îmi amintesc, Haig Yazdjian, armean din Gherla, era singur pe lume, fără rude, fără nevastă, fără urmași, poate ultimul reprezentant al unei linii genealogice condamnată la extincție – după legile „darwiniste” știute și conduse doar de Cel De Sus. Conform spuselor tatălui meu, Haig Yazdjian nu se trăgea din contingentul armenesc venit din Moldova, pe la 1700, condus de Auxentiu Varzarescu (Oxendius Verzerescul – în limba latină) viitorul episcop catolic de rit armean, pentru a cumpăra de la Împărație terenurile de pe valea Someșului Mic și a crea, lângă vatra satului-cetate Gherla/Szamosújvár, modernul – la vremea aceea, Armenopolis. Nu! pentru că Haig era urmașul unor refugiați armeni, scăpați din Genocidul din preajma Primului Război Mondial: poate călătorind în pântecul mamei sale, poate în brațele acesteia sau poate pășind, pe drumul bejeniei, alături de părinții săi spre noul Tarâm al Făgăduinței.

Parcă îl văd și acum … Avea un ten măsliniu “autentic” (termenul de “tuciuriu” mi se pare degradant și nepotrivit) cu pielea netedă și aparent mai consistentă decât a celorlalți bruneți, cu un nas proeminent, coroiat ca un semn de întrebare retoric (dar fără ca aceasta să-i diminueze linia oarecum aristocratică), cu o gură bărbătească (așezată pe o bărbie curbată, parcă pentru a compensa „protuberanţa” nazală de deasupra ei), gură de o senzualitate aparte – mai ales datorită buzelor frumos conturate care lăsau să se întrevadă un șir de dinţi-de-jos superb aliniați, presărați, din loc în loc, cu îmbracăminte de viplă, cu părul negru ca pana corbului, pe alocuri cu fire argintii, ușor ondulat și întins pe tâmple după ce a fost uns cu brilliantină. Imaginați-vă ceva din nasul și obrazul omului de cultură Raoul Şorban (dar fără barbă) așezate nu numai pe gura și bărbia tenorului interpret de romanțe, Nicolae Nițescu, dar și pe trupul acestuia din urmă.

Dar ochii…., ochii săi, de un negru cu adâncimi nebănuite, păreau a fi două măsline mereu umede. Haig însuși, redus la esență, era un „ceva” distribuit în jurul acestor ochi din care izvorau luciri temperate atunci când reflectau lumea înconjuratoare, de parcă în acești ochi s-ar fi adunat toată tristetea și resemnarea, dar și forța de supraviețuire, a întreg neamului său. În adâncimea liniștitoare a ochilor săi nu am simțit niciodată scăpărări de mânie sau de ură.

Era îmbrăcat în haine demodate și mirosind a casă umedă și neîncălzită. Iarna și vara, probabil din lipsa unei garderobe minimale adecvate, îl întâlneai într-un același loden subțire, de culoare nedefinită, lustruit de atâta purtat …Avea în picioare o aceeași neschimbată pereche de pantofi cu talpa cusută, largi și exagerat de lungi (cine stie?, poate din cauza unor suferințe reumatice deformante – zic eu, acum, după atâția zeci de ani!), pantofi cu care „vâslea” într-un mers legănat și niciodată grăbit. Asta îl făceau să pară, văzut din spate, un fel de Chaplin lenevit de tristețe.

Vara putea fi văzut așezat, la umbră, pe banca de la poarta cimitirului armenesc de unde contempla, impasibil, fluxul discontinuu al locuitorilor cartierului Candia spre/ și dinspre/ centrul orasului și al celor care îsi făceau drum pe la cele două cimitire din zonă.

Îmi amintesc de reverența cumpătată cu care o saluta pe mama mea ori de câte ori o întâlnea (lasând să transpară plăcerea de a o întâlni, dar oprindu-se, cu respect, la limita decenței). Mie îmi spunea, cu căldură, „Tibișor” (unul dintre diminutivele lui Tiberiu, prenume cu care eu figuram în catalogul școlar, același prenume cu al tatălui meu, profesor de muzică).

Haig Yazdjian a plecat din viața pământească cu aceeași discreție cu care a trăit printre români, maghiari, armeni, evrei. Nu știu exact când s-a prăpădit și nici nu țin minte să-mi fi semnalat cineva dispariția sa. Ca în tristul

   N-o ști nimeni că m-am dus,

   Numa’ or vedè’ că nu-s.

Amintirea lui Haig Yazdjian îmi răscolește un straniu „mugure” de sentiment al culpei care se ridică de undeva din stările trăite în copilărie. În inconștiența mea de atunci (aveam vreo doisprezece ani) și concentrat pe alte obiective ale activității școlare (dar și pe alte lucruri cu mult mai plăcute!), am neglijat total lucrarea de sfârșit de an la disciplina lucru manual desfășurată sub îndrumarea lui Haig Yazdjian, lăsând la voia întâmplării finalizarea unei casete din placaj lemnos care trebuia debitată, traforată, pirogravată, asamblată și lăcuită. Cu două zile înainte de scadență, toata familia mea a intrat în panică realizând iminenta catastrofă ce urma să se abată asupra notei mele de la lucru manual. Dar, cu o seară înainte de predarea lucrării, stupoare!: tatăl meu apare în casă cu caseta finalizată, mirosind a lac proaspăt aplicat. Imediat am aflat și cine mi-a salvat media la lucru manual: însuși profesorul Yazdjian, cel care i-a propus tatălui meu și s-a angajat să-mi finalizeze tema de casă pe care eu am amânat-o sine die. Acest „domn înnăscut” n-a putut concepe să puna într-o situație jenantă pe unul dintre elevii săi favoriți și a acționat după cum i-a dictat bunul simț nativ!… iar asta a fost una dintre puținele situații în care am simțit apasarea rușinii, fără ca cineva să mă fi mustrat foarte tare pentru neglijență. Mai păstrez această casetă la Gherla, în locuința mamei mele în care revin periodic (caseta găzduiește un teanc de fotografii de familie) iar în aceste momente trăiesc cu speranța că, într-un fel sau altul, părinții mei sa-l fi răsplătit cum se cuvine, atunci, pe Haig Yazdjian pentru efortul său (cu toate că știu că banii sau alte forme materiale de răsplată nu pot să echivaleze un asemenea gest).

Adeseori, de o bucată de timp, atunci când explorez cu privirea galantarele magazinelor alimentare și poftesc la măslinele mari și negre lustruite de ulei, mi se întâmplă să simt că de acolo mă privesc cu duioșie ochii bunului Haig.

Post Scriptum (sau: să privim lucrurile și prin prisma raționalului detașat de sentimentalisme) Acum îmi dau seama ca am realizat un lucru pe care, poate, alții nici macar nu l-au gândit: am „adus la lumină” amintirea unui anonim, foarte probabil de multă vreme neinvocat în vreun ceremonial de pomenire al celor din neamul său. Poate că Cineva mai presus de noi a considerat că și Haig Yazdjian merită să fie pomenit, dacă nu în rugăciunile celor care i-au fost apropiați, cel puţin în aducerile-aminte ale unui fost elev, amintiri care ne invadează din ce în ce mai des pe masură ce timpul dă semne de nerăbdare cu fiecare dintre noi. Am încercat să recreez imaginea lui Haig Yazdjian așa cum a fost reţinută pe retina și în mintea unui copil.

Dar, poate sub masca și identitatea acestui NUME sălășuia si un alt Haig Yazdjian – poate un împătimit al băuturii, poate un om pe care sărăcia și singurătatea l-au făcut să accepte compromisuri, care și-a dezamăgit prietenii și colegii sau care s-a dedat la fapte reprobabile … Până la plecarea mea din urbea natală, ca student în Capitală, astfel de „reverberații” nu au ajuns la mine (probabil și pentru că, în Ardeal, există o anumită discreţie a adulților în a nu “vorbi de rău” pe cineva în fața celor mai tineri).

Las pe cei cărora Haig Yazdjian le-a provocat vreun rău, cu adevărat, să facă acele „investigaţii” care să scoată la lumină tainele mai puţin „curate” ale acestui personaj trist și însingurat și, pe urmă, sa îl judece cu dreptate, după cum crede fiecare. Eu nu aș vrea să fiu părtaș la un astfel de rechizitoriu, preferând să păstrez pe mai departe imaginea UMBREI sale, așa cum o știu dintotdeauna.

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

6 Comments

  • Mike Klein commented on November 12, 2020 Reply

    Mulțumesc mult pentru această evocare a domnului Haig pe care l-am cunoscut și eu, fiind din Gherla. La fel cu familia Martaian și alte două, trei familii din Gherla, au fost refugiați ai genocidului din Turcia. Socrul meu a copilărit în aceiași curte cu Haig și când a revenit la Gherla a trecut pe la el și și-au depănat amintirile. Eu l-am avut pe domnul Butta la lucru manual și aveam de făcut un făraș. La fel ca tine nu am reușit să fac fărașul dar tata m-a dus la un tinichigiu care mi-a făcut un făraș plin de zorzoane frumoase. Butta s-a prins și mi-a dat nota 2 pentru “fraudă” dar cu promisiunea că dacă fac un făraș cu mâna mea mă iartă. Bineînțeles am făcut un făraș nu așa de frumos, dar era al meu.

  • Veronica Rozenberg commented on November 12, 2020 Reply

    Evocarea profesorului de lucru manual, provenita in urma intamplarii ati facut-o cu multa emotie si nostalgie.

    Adeseori in viata un anonim este anonim pentru societate, dar el poate fi o persoana reamercabila si admirata pentru poate un singur alt om
    Aceasta este si relativitatea relationarii noastre fata ce semenii nostri.
    In afara de acest lucru, exista in ebraica o vorba:

    מציל נפש אחת הציל עולם שלם

    in traducere libera:

    Cel care salveaza un suflet omenesc este a salvat o omenire intreaga.

    Este o vorba scrisa, cu o interpretare mai larga, icare se gaseste in “Cartea” evreiasca Mishna (repetare), care reprezinta prima carte orala alcatuita cuprinzand principii ale legalitatii iudaice..

    • Viorel Tiberiu Coste commented on November 12, 2020 Reply

      Am acceptat invitaţia Doamnei Andrea Ghiţa de a scrie un articol pentru Baabel (revistă în care “poposesc” adeseori cu plăcere), cu o oarecare ezitare. Vă mulţumesc tuturor pentru aprecieri.
      Chiar dacă vreodată se va dovedi ca Haig Yazgjan nu a fost un membru onorabil al comunitatii sale, în mod sigur în acest personaj controversat exista multă omenie și nobleţe. Evocarea mea este atât o încerare de reabilitare a unui anonim a cărui umbră mai staruie în amintirile mele, cât și o
      pledoarie pentru salvarea acelei părți frumoase a sufletului său (în sensul amintit de D-na Rozenberg).
      Viorel Coste

  • Andrea Ghiţă commented on November 12, 2020 Reply

    O evocare foarte sensibilă şi sugestivă. Bine aţi venit în Baabel!

  • Tiberiu Ezri commented on November 12, 2020 Reply

    Articol emotionant! Lumea este mentinuta de anonimi si printre ei foarte multi cu OCD – boala obsesiva compulsiva care sunt “furnicile “ anonime ale societatii. Poporul armean a avut o soarta asemanatoare cu cea a poporului evreu atat prin genocid (cauzat la armeni de catre turci) dar si prin faptul ca au fost nevoiti sa se risipească in toata lumea.

  • Hava Oren commented on November 12, 2020 Reply

    Ce frumoasă evocare a fostului profesor! Îmi vine greu să accept că un asemenea om avea și trăsături negative. Este posibil, fără îndoială, dar ca om singur, străin și necăjit, s-ar putea să fi fost marginalizat de societate și calomniat. Nu ar fi prima dată…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *