Am ajuns la Catedra de chimie coloidală a Institutului Mendeleev din Moscova. În “zemliacestvo” (grupa românească) din institut, am fost singurul aspirant, alături de 8 sau 9 studenți români. Între urmele lăsate de primul an, primul loc îl ocupă consecința felului meu prea zelos de a studia limba rusă, în cantonament. Neștiind să vorbesc în limba rusă, nu puteam mânca singură în restaurantul institutului. Acolo ar fi trebuit să comunic cu cea care servea la mese. De aceea zilnic cumpăram la bufet mâncarea de prânz. Arătam cu degetul ce doream să cumpăr, apoi întrebam cât costă. Mi se răspundea ceva ce nu înțelegeam, iar eu întindeam o bancnotă mai de valoare și restul primit îl înghesuiam în buzunar.Read more…
Clasele de liceu de după război au lăsat urme mai puțin adânci în memoria mea. Clasa a VI-a, după întoarcerea din deportare, a constat în participarea pasivă la ore, timp de o lună (ultima din anul școlar 1944-45), la un liceu de băieți. Ultimele două clase le-am urmat la nou-înfiinţatul Liceu Evreiesc din Cluj, care a avut o existenţă de doar doi ani. Spre deosebire de Zsidlic, acest liceu avea clădire proprie, avea limba de predare română, dar principala diferență consta în numărul mic al elevilor. Exista câte o singură clasă mixtă, cu un număr redus de copii. Lipsa de elevi a determinat probabil și viața scurtă a acestui liceu. Pe de o parte acum copiii evrei se puteau înscrie la orice școală, pe de alta însuși numărul evreilor din Cluj (și din România) a scăzut dramatic, prin plecarea în Israel sau alte țări a puținilor supraviețuitori.Read more…
Pe atunci clasele nu se numerotau în continuare. După școala elementară începea liceul, cu clasele I-VIII. Liceul Principesa Ileana era situat departe de casa noastră, aproape vis-à-vis de Clinica Stanca. După cum s-a văzut, noi stăteam în spatele Grădinii Botanice, pe strada pe care se află acum Clinica de Boli Infecţioase. De aici eu nu mai veneam singură, ci cu tata, care mergea pe jos zilnic până la fabrica Dermata. Porneam la ora 7.00, eu ajungeam pe la 7:30 și el își continua drumul, parcurgând toată strada Paris ca să ajungă la timp, înainte de ora 8.00, la lucru. Ce am învățat în acest an școlar? În esență, faptul că sunt evreică și ca atare, sunt urâtă de oameni. Adică am făcut cunoștință cu antisemitismul. De exemplu, un vechi vecin și coleg de serviciu de-al lui tata, Rezső bácsi, cu care mergeam împreună în fiecare dimineață, într‑o bună zi a renunțat la noi pur și simplu, folosindu‑se de un pretext fals și străveziu. Îmi mai amintesc și alte semne, dar nu știu dacă au apărut chiar în timpul primului an de liceu sau mai târziu.Read more…
Nu mă refer la “urme” în educație sau cunoștințe. Ar fi o întrebare mult prea dificilă pentru a ști să răspund. Nu… Mă refer la urme lăsate în memorie și suflet, urme care nu se șterg nici după foarte multe decenii. Mi-am început studiile la primul nivel în 1933, la grădinița Montessori din Cluj, condusă de Serena Hamburg. Ea funcționa la renumita adresă: Str. Elisabeta (azi E. Racoviță) nr. 12. Ce anume i-a asigurat „faima”? Faptul că în vecini, la nr 10, stătea colega mea de grădiniță Marianne Judovics, cunoscută de toată grădinița. Nu numai ea, ci toate fetele erau drăguțe, dar și mai mult mi-au plăcut băieții. Mă uitam cu plăcere în special la unul dintre ei, Bandi Borsai. Îmi plăcea teribil cum o asculta cu ochii larg deschiși pe Serena povestind. Se pare că sentimentele mele erau împărtășite, căci într-o zi, venind spre casă după orele de studiu, i-am comunicat mamei că trebuie să mă întorc la ora şapte seara. Apoi am mai lămurit lucrurile. Că nu la grădiniță, ci la Opera Maghiară, că nu toți, ci doar Bandi și cu mineRead more…
Am relatat în numărul trecut al Revistei Baabel (https://baabel.ro/2020/10/oameni-cu-o-mare-i/) cum am reușit să evadăm din marșul morții la granița cu Austria, după două săptămâni de mers. Am povestit că această evadare s-a datorat unui jandarm cu pană de cocoș, care a intervenit pe lângă reprezentantul ambasadei (elvețiene (sau suedeze?), pentru ca noi să ne putem alătura grupului care părăsea coloana în marș (cu ajutorul unui Schutzpass). El ne-a salvat viața, devenind pentru mine cel mai important Om cu “O” mare. Întreg grupul a fost învagonat în gara Hegyeshalom. Vagonul de vite a fost încuiat din exterior și apoi atașat unui tren care venea spre Budapesta. După urcarea în tren ne-am considerat ca și salvate. Drumul de întoarcere s-a dovedit mult mai dificil decât ne-am imaginat. Cei 150 de kilometri de marș forţat, în condiţii foarte grele, au lăsat urme serioase asupra membrilor grupului. Câțiva aveau dizenterie, cu febră, diaree și vărsături şi li s-a făcut loc pentru a se putea întinde pe podeaua vagonului. Noi, cei sănătoşi, ne feream cât puteam, îndepărtându-ne de ei şi ajungând, astfel, să stăm foarte înghesuiți. Pe deasupra, râia și păduchii de tot soiul, care nu ocoleau pe niciunul dintre noi, ne produceau o permanentă și supărătoare mâncărime. După o călătorie aparent foarte lungă sosim la destinație, în gara Kelenföld. Așteptăm cu nerăbdare să vină după noi cineva de la ambasadă. Trec orele și nimic, nicio mișcare. Continuăm să aşteptăm mai multe ore, încuiați în vagon. Deodată se aude o bubuitură puternică. Apoi din nou liniște. Unul dintre noi se duce la uşa vagonului care – spre mirarea tuturor – se lasă împinsă la o parte. Dar nimeni nu se arată pe peron, în fața ei. Ne îmbulzim să ieșim și căutăm cu privirea în toate direcțiile. Zărim o singură persoană care putea fi autorul lovirii lacătului. Un soldat din Wehrmacht, care se îndepărtează de-a lungul vagoanelor. Read more…
După prima mea povestire m‑am bucurat de foarte multe reacții, primite atât direct, cât și prin comentarii. Emoția multor cititori cred că se explică prin faptul că era vorba despre oameni pe care i‑au cunoscut, adesea chiar foarte bine. De acum încolo, probabil, nimeni nu va mai recunoaște pe eroii mei. Aș fi cât se poate de fericită dacă ar fi altfel. Îmi dau seama că șansele ca cineva să‑i recunoască sunt minime. Eu nu voi putea oferi informaţii, nici măcar numele lor, întrucât nici eu nu le‑am știut vreodată. Este vorba de acei oameni, întâlniți de‑a lungul persecuțiilor suferite, care nu s‑au lăsat ațâțați la ura rasială și uneori chiar și-au asumat riscuri pentru a putea ajuta pe cei prigoniți. Față de acești Oameni – notându‑i cu “O” mare – simt un respect deosebit și, pentru ajutorul oferit de către unii dintre ei, și o mare recunoștință. Recunoștința e nemărginită și profundă în special față de unul, căruia i se datorează viața mamei și a mea. Dar nu numai. El a făcut posibil să am parte de o viață de familie fericită, să vină pe lume fiica mea, nepoții și strănepoții mei. Nu doar m‑a salvat, dar a și dat sens vieții mele. Recunoștința se adâncește și mai mult când mă gândesc la acele milioane de copii, tineri și adulți care ar putea trăi azi, dacă nu li s‑ar fi furat dreptul de a se naște.Read more…
Nu am de gând să povestesc despre cruzimile sadice ale unor călăi, nici despre chinurile cauzate de ei. I‑aș evoca nemeritat. Fiind o fire optimistă, îmi concentrez amintirile nu în jurul suferințelor trăite, ci al întâlnirilor cu Oameni, cu “ O” mare. Mă refer la Oameni care nu s-au lăsat ațâțați la ură rasială, oricât de eficientă ar fi această armă. Se știe că majoritatea oamenilor e cât se poate de credulă și devine înverșunată și plină de ură atunci când e acuzat un grup nevinovat de oameni pentru toate nenorocirile momentului. Pe cei care rezistă ațâțării și rămân umani (deși uneori chiar profesia lor îi îndoctrinează în acest sens) mă simt obligată să-i evoc. Lor le voi dedica povestirile, toate adevărate. Înainte de a-mi depăna amintirile despre “Oameni”, iată o altă întâmplare cu Tibi Holan, vărul meu. Aceasta premerge cu aproape un an povestirea anterioară despre “nyomortanya” (https://baabel.ro/2020/10/caminul-tibi-holan-zis-nyomortanya/).Suntem în iulie sau august 1944 la Budapesta, într-o casă cu stea galbenă aflată pe Str. Szív nr.14. După săptămânile petrecute la poliția din Cluj, mi-am găsit o relativă liniște aici, la familia Bernáth, care mi-a oferit un cămin. Read more…
La sfârșitul lunii aprilie 1945, cu 15 ani împliniți și 32 kg, reveneam la Cluj împreună cu mama, după aproape un an de experienţe chinuitoare în holocaust. Eram foarte fericite. Ne bucuram că eram în viaţă, că încercările regimului fascist de a ne extermina au dat greș și că ne aștepta acasă fratele meu drag, Encike (Andrei), de 19 ani, împreuna cu vărul meu iubit, Tibi, de 22 ani. Încă nu știam că pe tata, capul şi susținătorul familiei noastre, nu-l vom mai revedea niciodată. Multă vreme am așteptat pline de speranță revenirea lui, dar în zadar. Știam doar că de la Budapesta a fost în același marș al morții spre Germania, în care am fost și noi câteva zile mai târziu. Doar că noi am reușit să evadăm după două săptămâni (150 km) de mers în condiții jalnice. În locuința noastră nu puteam reveni, deși era liberă. Dar era goală. Goală în sens propriu. Lipsea nu doar mobila, covoarele, perdelele, etc., ci și așternutul, vasele, hainele. Nimic din cele necesare traiului zilnic nu mai era. În aceste condiţii am acceptat cu bucurie invitaţia vărului meu, Tibi Holan, de a veni la el.Read more…
