Ne aflăm în mijlocul celui de al doilea mare val de contaminări, internări în spitale și decese provocate de Covid-19 și autoritățile nu mai știu ce măsuri să ia. Cele pe care le-au luat până acum au fost de fapt, spun mulți, doar jumătăți de măsură. Politica de laissez-faire a Suediei, inițial lăudată pentru că ar putea duce la „imunitatea de turmă” s-a dovedit prost inspirată. Cea a țărilor care au adoptat sistemul „stop-start”, adică restricții urmate de relaxări, nu s-a dovedit nici ea mai eficace. Iar măsurile dictatoriale impuse în unele țări amintesc de o oală sub presiune, din care aburul țâșnește ori de câte ori ridici puțin capacul să vezi ce se întâmplă înăuntru.

Virusul profită din plin de războiul continuu dintre interesele contradictorii ale principalilor actori din această dramă: oficialitățile, micii întreprinzători, patronii marilor companii industriale și comerciale și în sfârșit, marele public.

Oficialitățile sunt datoare să protejeze populația în orice împrejurare și în fața oricărei amenințări. Asta încearcă să facă guvernele din întreaga lume. Că nu prea au mare succes, este poate de înțeles. Nu au fost confruntate până acum de o asemenea problemă, un inamic invizibil de o ferocitate și o viclenie aproape inimaginabile. Dar nici ezitările, șovăielile, contrazicerile, contramandările și măsurile anemice luate de politicieni nu au ajutat. Butada „În trecut am fost foarte nedecis, dar acum nu mai sunt așa de sigur” exprimă cât se poate de bine atitudinea multora dintre politicienii noștri. „Dar ce ai fi făcut tu?” m-a întrebat un prieten acum câteva zile. I-am răspuns că nu m-am gândit, pentru că problema nu se pune. Eu nu sunt politician. Dacă aș fi fost și nu aș fi știut ce să fac, mi-aș fi dat demisia.

Poate însă politicienii știu ce să facă, dar nu îndrăznesc în fața presiunilor constante din toate direcțiile. Ei se gândesc permanent la sprijinul electoral și de aceea vor să mulțumească toate caprele și toate verzele care votează: patronii de restaurante, de magazine, de săli de sport, bazine de înot, stadioane de fotbal, teatre, cinematografe etc. care pierd bani, precum și salariații, elevii, studenții și cetățenii care suferă de diverse boli, dar care nu mai au acces la spitale pentru consultații, analize sau operații deoarece toate eforturile sunt concentrate în prezent într-o singură direcție: Covid-19.

Sigur, economia suferă de pe urma restricțiilor. Orice măsură, orice acțiune și chiar inacțiune are efecte secundare. Da, patronii pierd bani, dar dacă virusul este ignorat și le mor clienții, cui vor mai vinde?

În sfârșit, restul populației, omul de rând, prins la mijloc între ceea ce percepe drept incompetența guvernului, în care nu mai are încredere și sumedenia de teorii, inclusiv cele ale conspirației. Lăsăm la o parte pe cei care nu cred în existența virusului, cam aceiași oameni care nu cred că pământul e rotund sau că vaccinul anti-virus nu conține un „cip” care le va manipula acțiunile în viitor. Marea majoritate a populației, the silent majority, este ascultătoare și se conformează recomandărilor oficiale, susține presa. „Doar o mică minoritate gălăgioasă creează toate problemele, contestând datele științifice, răspândind fake news, organizând manifestații violente și creând tot felul de alte tulburări.” (Observați, întotdeauna de vină e o „minoritate”, fie ea de orice fel. Dar cel puțin în Marea Britanie, unde trăiesc de jumătate de veac, o „minoritate” trebuie să fie foarte mare. Poate chiar o minoritate majoritară. „Cine este guvernul ăsta să-mi spună mie ce să fac? Eu vreau să merg la pub, la restaurant, la gym, să mă văd cu prietenii, să merg la cumpărături, mai ales acum, de sărbători. Indiferent ce restricții se impun, eu o să le ignor”, sunt lozincile acestei „minorități”. Este rezultatul stării de entitlement, ideea că „ți se cuvine”, o stare de spirit exprimată cel mai bine de reclama „because you are worth it” a firmei L’Oréal. Dar nu numai de ea. De ani de zile, în occident, dar nu numai, ești bombardat de guvern, servicii sociale, sociologi, profesori, presă, TV etc. cu tot felul de idei și teorii al căror mesaj este, pe scurt, că ești buricul pământului – pentru ca nu cumva să capeți impresia că „ți-au fost ignorate sau încălcate drepturile”.

Ce diferență, m-am gândit acum câteva zile, când am dat peste un articol care amintea de aceeași perioadă a anului, dar din urmă cu 80 de ani: decembrie 1940 în Marea Britanie. Ce diferență față de atitudinea de atunci…!

Pe lângă privațiunile asociate cu distribuirea alimentelor pe cartelă, pe lângă bombardarea zilnică a orașelor britanice de către aviația germană, mai era și gândul permanent la cei dragi, aflați pe linia frontului, departe de casă, în perioada în care, de regulă, familiile se adună să sărbătorească Crăciunul. Majoritatea copiilor erau evacuați, iar mulți cetățeni aveau să petreacă Crăciunul în adăposturi. E greu de imaginat azi, în bunăstarea oferită de societatea de consum, cum au făcut față familiile britanice penuriei și greutăților din cel de al Doilea Război Mondial. (Sau chiar, mult mai aproape de noi, cum au supraviețuit românii lipsurilor cauzate de politica lui Ceaușescu în anii ‘80). Cel mai popular cadou de Crăciun în 1940 în insulele britanice era… un săpun! (În 1940 un copil care primea de Crăciun o portocală sau un baton de ciocolată se putea considera extrem de norocos. Azi poate că nepoții lui ar fi șocați dacă ar primi de Crăciun numai atât.) Or, cu toate acestea, multe familii au reușit să sărbătorească Crăciunul 1940 fără să se plângă sau să protesteze gălăgios ca descendenții lor de astăzi, furioși că li se răpește „un drept fundamental al omului”. Cum adică să le închizi magazinele și centrele comerciale? Ce o să facă ei acum? Pentru că ei nu se mai duc la magazine numai atunci când trebuie să cumpere ceva de care au nevoie. Azi ei se duc la shopping. Shopping este parte integrantă a vieții. Dacă nu mergi la shopping, nu exiști!

Parcă aud pe unii dintre dv. exclamând: „Ce prostie! Ce rost are comparația cu Crăciunul din 1940? Nu știe autorul că totul e relativ?” Ba da, dar acest autor face parte din generația care l-a citit în tinerețe pe Eugen Ionescu și nu a uitat că marele dramaturg a spus cândva, ca alții înaintea lui, că dacă vrei să fii fericit, trebuie să privești în jos, pentru că dacă privești în sus, vei fi nefericit. Așa că privind în jos, la Crăciunul din 1940, sau chiar lateral, la ce se întâmplă astăzi în multe regiuni de pe glob, bătute de soartă, nu putem decât să fim profund recunoscători pentru ce avem, chiar dacă nu ni se permite, pentru un timp, să mergem la restaurant, la teatru, la cumpărături, la petreceri sau la shopping.

„Count your blessings and be happy!”, cum se spune aici, în Marea Britanie.

Sărbători fericite și La Mulți Ani!

Dorian Galbinski