No, Sir, when a man is tired of London, he is tired of life!

(În traducere liberă: Nu domnule, când un om s-a plictisit de Londra, înseamnă că s-a plictisit de viață.) Este replica pe care i-a dat-o marele cărturar englez Dr Samuel Johnson prietenului și biografului său James Boswell în 1777, în timp ce discutau dacă, mutându-se din Scoția la Londra, Boswell nu s-ar putea plictisi la un moment dat de tot ceea ce avea de oferit orașul. Întâlnind din nou fraza, acum câteva zile, mi-am reamintit cea mai vie și mai pertinentă exemplificare a ei pe care mi-a fost dat să o cunosc în cei peste 50 de ani de când locuiesc la Londra. S-a întâmplat în urmă cu vreo douăzeci de ani la Royal Opera House Covent Garden, unde mă aflam împreună cu soția mea, la o reprezentație a operei La Bohème de Puccini. După primul act, am luat de la bar două pahare cu vin alb și ne-am așezat la o masă pe una din terasele Operei. La un moment dat, s-a apropiat de noi un bărbat în vârstă, îngrijit îmbrăcat, care ne-a cerut permisiunea să se așeze la masa noastră, deoarece nu se mai găseau nicăieri locuri libere. Evident, l-am poftit să ia loc. A sorbit din paharul său, după care ne-a întrebat dacă venim des la Covent Garden.Read more…

Sorry

Într-o lume ideală am trăi în asemenea fel încât să nu fim nevoiți să ne cerem scuze. Cunoașteți probabil dictonul: „Ești stăpânul cuvintelor tale nerostite dar sclavul celor care ți-au ieșit pe gură”, sau versiuni similare. În foarte multe cazuri, scuzele nu pot face să se uite o insultă sau să se repare o nedreptate. Îi auzi uneori pe copiii englezi recitând în curtea școlii sau la locul de joacă: Sticks and stones may break my bones but words will never harm me (bețele și pietrele îmi pot rupe oasele dar vorbele nu mă vor răni niciodată). Este un mod de auto-apărare al copiilor, să pareze insultele sau persecuțiile din partea altor copii, așa numitul bullying, dar după părerea mea, exact opusul corespunde realității. Vorbele ne pot provoca o mai mare suferință decât o rană cauzată de o piatră sau o bâtă. Pe de altă parte, deoarece cuvintele pot constitui cel mai complex material de construcție, și reversul medaliei este adevărat: nimic nu te poate face mai fericit decât vorbele care-ți merg direct la inimă.Read more…

Prințul Filip, Duce de Edinburgh, soțul reginei Elisabeta a II-a încetat din viață.

Prințul Filip, soțul reginei Elisabeta a 2-a a încetat din viață la vârsta de 99 de ani. Nu voi menționa datele sale biografice pe care le puteți găsi ușor. Doresc să menționez că mulți și-l vor aminti ca membrul familiei regale care făcea uneori gafe și ignora regulile corectitudinii politice. Cei care l-au cunoscut însă știu că prințul nu făcea niciodată gafe ci spunea exact ceea ce voia să spună, spunea lucrurilor pe nume. Avea și un foarte dezvoltat simț al umorului. Dar ceea ce nimeni nu-i va nega vreodată este abnegația cu care și-a îndeplinit rolul de prinț consort, sprijinul solid și permanent pe care l-a acorda reginei și celorlalți membri ai familiei sale. După Al Doilea Război Mondial prințul Filip s-a concentrat asupra activității de reclădire a țării secătuite de război. A încurajat adoptarea metodelor științifice moderne în design-ul industrial, planificare economică, educație, etc. În ultimii ani a avertizat adesea în legătură cu impactul societății de consum asupra mediului. Am avut privilegiul rar să-l cunosc personal în cursul vizitei de stat a președintelui Ceaușescu la Londra în 1978.Read more…

Halal de mine, sunt… „jidănaș simpatic”.

În iulie 2012 m-am dus la întâlnirea cu colegii mei de la liceul Mihai Eminescu din Constanța, promoția 1962. Locuind din 1970 la Londra și lucrând la Radio BBC nu mă încumetasem să mă duc la întâlnirile anterioare, din era Ceaușescu, nu de alta dar să nu creez probleme celor cu care m-aș fi văzut. Printre participanții la întâlnirea din 2012 a fost și un vechi coleg de an. Fusese într-o clasă paralelă dar îl cunoșteam pentru că apărea din când în când în cercul meu de prieteni unde avea un amic. Într-o seară, plimbându-ne pe „faleză” cum numeam noi promenada din fața Cazinoului din Constanța, după ce mi-am amuzat prietenii cu un banc pe care abia îl auzisem, mi-a spus admirativ: „ești un jidănaș simpatic”. Nu era primul care-mi făcea un asemenea „compliment”, așa că am lăsat să treacă de la mine, cum făceam în astfel de ocazii, trebuie s-o spun, destul de rare. Aproape 50 de ani mai târziu, după ceremonia de la liceu, ne-am dus să sărbătorim evenimentul la un restaurant, unde colegul respectiv s-a așezat la masă chiar lângă mine.Read more…

Unchiul Georges îi urăște pe englezi. Să-l judecăm?

Unchiul Georges este un francez de rând, „français moyen”, cum se exprimă concetățenii săi, care nu se remarcă prin nimic. Dar în orășelul în care locuiește este faimos pentru ura sa neîmpăcată pentru englezi. Într-atât, încât deviza lui ar putea fi Odio, ergo sum (Urăsc, deci exist). Nimeni nu cunoaște originea acestei antipatii duse la paroxism, dar este suficient ca cineva să pronunțe cuvântul „englezii” în raza auditivă a unchiului Georges, ca obrajii acestuia să devină stacojii și el să se lanseze într-unul din periodicele sale atacuri furibunde la adresa vecinilor de peste Canalul Mânecii. De fapt, pentru a-i face plăcere, și a-l lăsa să demonstreze că există într-adevăr, la fiecare adunare a rudelor și prietenilor, la orice petrecere, sărbătoare etc, cineva îi va menționa la un moment dat în treacăt pe englezi, unchiul Georges își va recita din nou mantra și toată lumea va fi mulțumită. Acesta este subiectul unei povestiri scurte a scriitorului francez Alphonse Allais, dacă memoria nu mă înșală, și îmi revine periodic în minte când întâlnesc în viață oameni cu o singură idee dar fixă, și care, dacă nu sunt lăsați să vorbească despre ea ad nauseam, trec prin viață neobservați. Read more…

Moartea se numește Covid-19

Cred că aveam șapte sau opt ani când am auzit pentru prima oară cuvântul „cancer”, sau poate atunci am devenit conștient de el. Am întrebat-o pe mama și ea mi-a explicat că este o boală, în cele mai multe cazuri mortală. M-am întrebat de ce nu auzisem termenul până atunci. Și după un timp de gândire, am decis că viața trebuie să fie în straturi și că o vezi doar pe orizontală. La vârsta mea de atunci, în stratul în care se afla capul meu, nu exista cancer, de aceea nu puteam să-l văd sau să aud despre el. Dar pe măsură ce cresc și devin tot mai înalt, continua raționamentul meu, voi intra cu capul în straturi superioare, unde voi întâlni tot felul de lucruri noi. Cam tot în aceeași perioadă am început să mă gândesc mult la moarte și eram terorizat. Locuiam în zona cimitirului orașului și vedeam adesea trecând cortegii funerare. Mă mira de fiecare dată liniștea, smerenia, stoicismul, chiar fatalismul cu care era acceptată despărțirea definitivă de cel sau cea din sicriu. Cum acceptă așa fără să protesteze, fără să urle, fără să spargă sau să rupă totul în bucăți? Cum acceptă această uriașă nedreptate? Și cum a acceptat defunctul moartea? De ce a lăsat-o să-i închidă ochii? De ce nu s-a împotrivit? Nu puteam accepta nicicum ideea morții. Așa cum nu-mi puteam imagina cum poate exista „o mare fără fund”, cum nu puteam concepe infinitul, tot așa nu puteam accepta neantul, dispariția eu-lui meu.Read more…

Dacă nu mă duc la mall, parcă-n suflet simt un gol!

Ne aflăm în mijlocul celui de al doilea mare val de contaminări, internări în spitale și decese provocate de Covid-19 și autoritățile nu mai știu ce măsuri să ia. Cele pe care le-au luat până acum au fost de fapt, spun mulți, doar jumătăți de măsură. Politica de laissez-faire a Suediei, inițial lăudată pentru că ar putea duce la „imunitatea de turmă” s-a dovedit prost inspirată. Cea a țărilor care au adoptat sistemul „stop-start”, adică restricții urmate de relaxări, nu s-a dovedit nici ea mai eficace. Iar măsurile dictatoriale impuse în unele țări amintesc de o oală sub presiune, din care aburul țâșnește ori de câte ori ridici puțin capacul să vezi ce se întâmplă înăuntru. Virusul profită din plin de războiul continuu dintre interesele contradictorii ale principalilor actori din această dramă: oficialitățile, micii întreprinzători, patronii marilor companii industriale și comerciale și în sfârșit, marele public. Oficialitățile sunt datoare să protejeze populația în orice împrejurare și în fața oricărei amenințări. Asta încearcă să facă guvernele din întreaga lume. Că nu prea au mare succes, este poate de înțeles. Nu au fost confruntate până acum de o asemenea problemă, un inamic invizibil de o ferocitate și o viclenie aproape inimaginabile. Dar nici ezitările, șovăielile, contrazicerile, contramandările și măsurile anemice luate de politicieni nu au ajutat. Butada „În trecut am fost foarte nedecis, dar acum nu mai sunt așa de sigur” exprimă cât se poate de bine atitudinea multora dintre politicienii noștri. Read more…

Mort după o bere (La figurat, dar și la propriu)

Mă aflu în al doilea lockdown. Și nu știu pe cine să dau vina pentru situația în care ne aflăm. Pe chinezii de la care a pornit virusul în urmă cu aproape un an? Pe pasagerii liniilor aeriene care l-au răspândit între timp în restul lumii, inclusiv Anglia, unde locuiesc cu familia mea? Pe politicienii noștri, care inițial au reacționat cu un calm olimpian la pericol, vrând probabil să proiecteze imaginea de lideri cu sânge rece, care nu intră în panică imediat, care gândesc înainte de a lua o decizie, ș.a.m.d.? Pe ”oamenii de știință” care dau verdicte ca Papa de la Roma, dar care se contrazic între ei? Sigur, fiecare din categoriile enumerate mai sus poartă o parte din vină. Dar, personal, eu îmi blamez semenii, și în primul rând pe cei mai tineri decât mine (eu fiind în categoria ”vulnerabili”, având peste 70 de ani). Mulți dintre ei au acceptat teoria că virusul nu există, că e o conspirație (dar a cărei autori și obiective rămân în obscuritate) și resping orice măsură de precauție. Alții, încurajați de concluzia unor ”specialiști” că virusul nu este prea periculos pentru copii, tineri și oamenii în general sănătoși, își trăiesc în continuare viața de parcă nimic nu s-a întâmplat.Read more…

A murit Victor!

Moartea lui a sosit pe neașteptate. În ultima vreme arăta în continuare foarte bine pentru cei 69 de ani ai lui, și puțini au știut că era amenințat de fapt de probleme medicale tot mai îngrijorătoare, pe care le-a privit însă cu același curaj care l-a caracterizat întotdeauna. Nu voi vorbi aici despre Victor Eskenasy arheologul medievist, istoricul devenit o autoritate în istoria evreilor din România, și autorul mai multor volume, nici de Victor, pasionatul de muzică clasică care i-a intervievat printre alții, pe Yehudi Menuhin și Sergiu Celibidache și nici de Victor Moroșan, redactorul BBC și al Europei Libere, ci de prietenul meu Victor. L-am cunoscut în 1984, la un an după ce emigrase în Elveția, când a fost angajat în secția româna a BBC, unde eu lucram de 14 ani. ”Ești primul evreu sefard (de rit spaniol) pe care îl cunosc și pe care-l cheamă Eskenasy (Ashkenazy este numele dat evreilor originari din Europa Centrală și de Est)”, i-am spus curând după ce ne-am cunoscut. ”Una din numeroasele contradicții din istoria evreilor”, mi-a răspuns. Mi-am dat foarte repede seama că nu avea să facă o îndelungată carieră la BBC. Era istoric și își închipuia că va putea lucra în domeniul lui și la postul de radio. Nu avea habar de politica BBC. În plus, era ultra-sensibil la tot ce părea sau aducea oricât de departe a anti-semitism.Read more…

Cum l-am cunoscut pe George Campbell

În fiecare an, la 15 decembrie, mă gândesc cu drag la un om care s-a stins din viață la această dată, în 2004, un om căruia îi datorez poate tot ceea ce sunt și am realizat în viață. Și asta pentru că în ciuda aparențelor, dovezilor și sfaturilor (bine intenționate de altfel) ale colaboratorilor săi, a avut încredere într-un tânăr de 25 de ani, care nu era nici pe departe ceea ce căuta el, George Campbell, șeful secției în limba română de la BBC World Service din Londra, în decembrie 1969. Dar s-o luăm în ordine. Mă aflam pe malul de est al Canalului de Suez în luna de concentrare pe care fiecare veteran israelian trebuie s-o facă anual până la vârsta de (în prezent) 40 de ani. Privirea mi s-a oprit asupra unui anunț în engleză într-un ziar israelian.Read more…