Despărțirea de trecut – o bagatelă?

Omul se desparte de trecut. Nu întotdeauna, nu ușor, dar procesul are loc de foarte multe ori în viața fiecăruia.

Nu, nu voi intra în filozofia uitării, pentru că acesta e un subiect prea departe de cunoștințele mele și nu doresc să-mi dau frâu liber instinctelor de diletantist. Dar întotdeauna am avut senzația că pentru a acumula noi date și impresii, pe undeva e nevoie să le faci loc în memoria care, din păcate, nu rămâne la același gabarit, ci cu timpul se restrânge, jucându-se neloial cu modul în care ai dori să selectezi ce ai vrea să uiți și ce ai dori să-ți rămână viu până în ultima clipă a existenței.

Dar cele de mai sus se referă la gânduri, la idei, la abstracții, și de fapt eu doresc să scriu despre despărțirea de lucruri concrete care aparțin trecutului.

Nu voi intra în banalități, ca de exemplu superba ocazie pe care ți-o oferă mutatul dintr-o locuință în alta, care îți dă posibilitatea să arunci o mulțime de lucruri de toate felurile, care stăteau nemișcate și neutilizate de ani și ani, de parcă așteptau doar să dispară din văzul posesorului. Momente similare se ivesc cu ocazia diverselor sărbători, un prilej de a face ordine printre nenumărate obiecte de care uitaseși și care și-au dovedit de mult completa inutilitate.

Eu însă doresc să împărtășesc cititorului gânduri și senzații legate de procesul despărțirii de cuvântul scris.

Mărturisesc că niciodată nu am avut curajul/impertinența de a arunca o carte. Biblioteca noastră de acasă, ca și a multor altora, geme de cărți pe care nu le-am răsfoit de zeci de ani. Ele stau acolo, asimetric aliniate, cuminți, de parcă ar aștepta ca cineva să-și aducă aminte de prezența lor, să le ia în mână, să le șteargă de praf și să încerce să-și amintească despre ce e vorba între paginile lor.

Acum aproape o jumătate de secol am profitat de ”gestul” autorităților române care, înaintea emigrării în Israel, ne-au permis să trimitem prin poștă cărți și reviste, bineînțeles numai dacă au fost tipărite după 1944! Am profitat de ocazie și am trimis multe cărți, beletristică, dar și manuale medicale și reviste de specialitate pe care le primeam de ani de zile prin bunăvoința unui unchi drag, care îmi făcuse un abonament anual, pe care îl plătea din Israel, cu valută forte.

Odată așezat ”la casa mea”, una din primele hotărâri a fost de a reînnoi abonamentul la acel jurnal medical și chiar de a lărgi numărul de reviste de specialitate pe care doream să le am dispoziție, 24 ore din 24, și de care mă foloseam în practica mea curentă.

N-am făcut socoteala numărului de exemplare care s-au adunat de-a lungul acestei jumătăți de secol în biblioteca mea. În toți acești ani am schimbat vreo 3-4 locuințe, dar revistele au mers după mine, căpătând în fiecare casă locul de cinste pe care-l meritau.

Nu pot descrie plăcerea de a găsi în bibliotecă, la orice oră, articolul de care aveam nevoie în acel moment, fără să fiu nevoit să ajung la biblioteca spitalului și să mă rog la Dumnezeu (vorba vine!) ca bibliotecara să găsească exact exemplarul de care aveam nevoie.

Dar timpul trece, sic transit gloria mundi, și iată-mă de câțiva ani (nu mulți, și totuși….) în care nu mai am nevoie de căutări în jurnale și reviste de pe la mijlocul secolului trecut. Natural, logic, nimic deosebit. Continui să mă informez, dar nu la fel de profund și extins, ca atunci când nevoia de a căuta un răspuns la o întrebare esențială mă obliga să răsfoiesc uneori zeci și sute de pagini, și la bibliotecă, dar și acasă, unde revistele mele îmi ofereau de foarte multe ori răspunsul la întrebare.

Pe lângă rolul lor în activitatea mea clinică, revistele mai aveau și scopul de a-mi furniza date bibliografice pentru articolele pe care le scriam într-un ritm deajuns de constant.

Dar acum – şi sunt mândru să mă autocitez, pentru că am spus-o nu o dată:CV-ul meu e cam de mult timp „îndărătul meu” şi  nu mai trebuie să dovedesc nimănui nimic, și dacă nu am făcut-o până azi, la anii mei, orice efort în această direcție s-ar potrivi la ceea ce numeam pe vremuri ”Cooperativa Munca-n zadar”!

Și iată că am ajuns la miezul problemei: ce se poate face cu această impresionantă colecție de jurnale medicale, publicate în mai multe țări, care și-a făcut datoria și care pentru mine și-a încheiat menirea?

Primul meu gând s-a îndreptat spre fosta mea secție. Oare cei pe care i-am lăsat ”acolo”, sau care au venit după mine, nu ar trebui să se bucure ca mine, de prezența acestei mici comori, adunate cu trudă (și cu foarte mulți dolari!!) timp de peste o jumătate de veac? Am primit un răspuns pe cât de politicos tot pe atât de clar: nu avem nevoie, totul este pe internet, iar ce nu este (din cauza vârstei înaintate a revistei) nu mai are importanță, numai istoricii mai citează articole publicate pe la jumătatea secolului trecut…

Nici biblioteca spitalului nu mi-a oferit un răspuns mai încurajator. De fapt doamna acea a folosit mai mult sau mai puțin aceleași cuvinte ca șeful de secție, fostul meu rezident și urmaș.

Și eu, naivul, care credeam că orice bibliotecă trebuie să arate ca cea a Centrului de Documentare Medicală din București, Str. Polonă, unde existau reviste și jurnale pentru toate specialitățile, unele vechi de mai bine de 50 ani, toate la dispoziția celor care veneau să se înfunde în noianul de date și cunoștințe absolut necesare unui medic care se cere doct și informat!

M-am întors acasă oarecum cu coada-ntre picioare și am hotărît să las gândurile să dospească, în speranța unei găselnițe care ar putea să apară în orice moment.

Au trecut câteva zile, uitasem deja de povestea de mai sus, până când am fost trimis să arunc ziarele adunate de câteva săptămâni în barosanele recipiente aflate în centrul așezării noastre, care colectează pentru reciclare tot ce a devenit inutil și se poate arunca: sticle, plastic și… hârtie.

M-am întors acasă cu ideea că am găsit soluția, dar mi-a trecut imediat. ”Adică cum”, mi-am spus, ”revistele MELE au aceeași valoare ca niște sticle care nici măcar nu valorează cei 30 cenți pe care fiecare supermarket ți-i oferă când le predai, înaintea fiecărei cumpărături?! Și jurnalele MELE sunt la fel de neimportante ca foile de ziar în care data e singura informație corectă, și despre care pe vremuri se spunea că a doua zi sunt bune doar la împachetatul peștilor în piață?!”

M-am așezat la birou, cu cafeaua caldă și bună, m-am uitat în jur și după o clipă sau două mi-am dat răspunsul: da și da. Revistele și jurnalele mele vor ajunge exact acolo unde ajung toate obiectele care nu mai au nicio importanță și nicio semnificație. Locul lor în rafturile bibliotecii va fi luat de cărțile așezate grămadă în diversele colțuri ale casei, în lipsa unor rafturi unde să poată fi aranjate, catalogate și găsite cu ușurință la nevoie.

Cu alte cuvinte, a win-win situation.

Zis și făcut.

De câteva săptămâni bune car sacoșe încărcate cu reviste și jurnale medicale. Distanța e cam de 200 metri, iar eu sunt încă în stare să iau în fiecare mână vreo 8-10 defuncte publicații. Odată ajuns în fața recipientului cu pricina, treaba devnie foarte simplă și în mai puțin de un minut fostele mele ”ajutoare și colaboratoare” dispar în deschiderea dreptunghiulară, cu un zgomot de obiect greu, ca o piatră aruncată într-un hău, și cu asta procedura se încheie cu succes.

Până la data viitoare.

Nu, nu este ce credeți, nici pe departe nu e vorba de nostalgie, nici de senzația de despărțire de ceva care făcea parte din viața ta cea de toate zilele. Mai curând e vorba de un proces ireversibil, conștient și necesar, parte dintr-o nouă realitate de care eu aparțin doar în aparență. Unul din punctele cele mai importante ale ”vârstei a patra” este capacitatea de adaptare la un fenomen pe care chiar dacă nu-l înțelegi (și nu-l accepți!) în totalitate, el există și îți oferă o alternativă: să mergi înainte împreună cu elsau să fi lăsat în urmă cu obieiurile tale arhaice, cu gândurile tale aflate într-o lume de mult trecută, înconjurat de stafii spirituale, de mult perimate…

Asta înseamnă să mergi în rând cu ceilalți, dar să te uiți în jur, să înțelegi ce se întâmplă și să-ți modulezi mișcările, gesturile și gândurile în așa fel încât schimbările să nu-ți producă răni care nu se vor închide niciodată.

Vine un timp când soarta te desparte de multe lucruri care ți se păreau esențiale, dar care ”și-au trăit traiul și și-au mâncat mălaiul”, cum se spunea prin Moldova copilăriei mele.

Revistele și jurnalele mele și-au făcut cu prisosință datoria față de mine și de cariera mea, și au justificat pe deplin sumele de bani alocate acestui tip de achiziții profesionale. Grație lor am învățat o mulțime, m-am servit de ele ca de niște unelte valoroase, și m-am despărțit de ele fără să-mi pară (prea) rău.

Și acum, la urmă stau şi mă întreb: nu cumva m-am ocupat în aceste rânduri de un subiect extrem de plictisitor și banal? Dacă e așa, îmi cer scuze.

Gabriel Ben Meron

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

15 Comments

  • Andrea Ghiţă commented on December 28, 2020 Reply

    Cu mulţi ani în urmă, venind către casă dintr-o filmare în Moldova, am avut o controversă – aproape o ceartă – cu bunul meu coleg, operatorul imagine Alexandru (Sandy) Marius (1956-2013), aproape că ne-am certat. El făcuse ordine în bibliotecă şi a renunţat la foarte multe cărţi. Spunea că nu avea rost să le mai ţină, că erau ale părinţilor şi nimeni nu le mai citeşte. I-am spus aproape cuvânt cu cuvânt ceea ce afirmă mai sus Peter Singer. Fiecare carte e unică, trezeşte amintiri, etc. E-bookurile abia apăruseră, dar Sandy era încântat că îşi va cumpăra un e-reader şi face economie de spaţiu. Când s-a prăpădit tata, a rămas în urma lui o bibliotecă de cărţi tehnice (majoritatea în limba rusă) ce era să facem cu ele? O parte le-am putut plasa la biblioteca Politehnicii, iar cealaltă a ajuns la topit. Apoi s-a prăpădit mama. Au rămas în urma ei multe cărţi de literatură ( majoritatea în rusă). Încă le păstrez în bibliotecă pentru că nu am suflet să le arunc. Soţul meu şi cu mine am făcut facultatea de fizică şi am profesat destul de mult în domeniu, dar el s-a orientat către cercetare în instrumentaţie analitică şi eu am intrat în presă. Fiul meu a absolvit conservatorul. Avem o bibliotecă cu cărţi de fizică. Multe infomaţii din ele se găsesc pe internet, dar oricum nu avem nevoie de ele. Ce să fac, de pildă cu Culegeri de probleme pentru olimpici (cred că nu mai sunt în stare să rezolv niciuna)? Şi totuşi nu suntem în stare să ne despărţim de ele, nici măcar de notiţele de curs luate la universitate… Ştiu că va trebui să ne luăm inima în dinţi şi s-o facem…dar tot amânăm. Între timp se adună alte şi alte cărţi de literatură unele bune, cele mai multe slabe – pe care le tot cumpăr pentru că nu sunt în stare să trec pe e-reader…

    • Eva Grosz commented on December 29, 2020 Reply

      Unele cărți fac parte mai mult,unele mai puțin din viața noastră sau a părinților noștri dispăruți . Despărțirea de ele e despărțirea de o parte din viața ta sau a lor. Să facem asta doar dacă ele devin neimportante pentru noi sau pentru amintirea noastră. Generațiile care ne urmează vor avea probabil alte sentimente. După noi, valorile vor fi cu totul altele. Se spune că cine nu ține pasul cu tehnologia rămâme în afara vieții. Rămâne cel puțin cu el însuși.

    • gabriel gurm commented on December 31, 2020 Reply

      Raspuns la ultimele comentarii:
      Nu, nu e in intentia mea sa arunc carti!! N-am facut-o niciodata si n-am s-o fac vreodata!
      Cartile isi pastreaza valoarea, si unele chiar si-o maresc cu timpul.
      In eseul meu e vorba de reviste medicale, de acum cativa zeci de ani, care si-au pierdut cea mai mare parte a valoarei profesionale, pentru ca medicina a avansat enorm si sursele de informatii sunt azi mult mai variate si mai bogate.
      Valoarea lor istorica e limitata, si atunci cand faci calculul de pozitiv si negativ, cand ai nevoie de loc unde sa pui toate cartile acumulate in ultimii ani, solutia e unica….Dureroasa, pe undeva, dar unica!
      GBM

      • Eva Grosz commented on January 1, 2021 Reply

        Aveți dreptate. Așa am procedat și noi.

  • Peter Singer commented on December 28, 2020 Reply

    Schimband cu anii multe tari si locuinte multe carti s-au pierdut. Regret pe fiecare fiindca imi amintesc de anumite timpuri, evenimente si amintiri unice pe plan personal. Nu am aruncat nimic dar … am pierdut multe. O carte ramane un obiect unic caruia nu i se poate indoi nici macar un colt.

  • Mila Barak commented on December 25, 2020 Reply

    Un sfat pentru toti cei pe care virsta ii face sa nu se poata eschiva de a vedea un sfirsit, dea domnul cit mai indepartat: orice efort de a ne debarasa de obiecte pretioase oricit or fi ele, dar inutile la prezent, ii va scuti pe urmasii nostri de o corvoada neplacuta. De cind am adoptat atitudinea asta, parca totul merge mai usor.

    • gabriel gurm commented on December 26, 2020 Reply

      O atitudine care dovedeste ca cea care a scris are o privire corecta despre viitor…
      Si nu intamplator, doar avem ceva sange in comun!!!
      GBM

  • gabriel gurm commented on December 24, 2020 Reply

    Iata un comentariu primit direct pe e mailul meu, dela o buna prietena, care si-a dat consimtzamantul pentru a-l transcrie aici:

    Multumesc i pt. articolul pe care tocmai l-am citit. Ai atins un subiect dureros si complicat pt. mine, de ani de zile tot arunc la acel recipient de reciclare kg si kg de hartie sub multe forme. Cartile de specialitate recente si valoroase, la fel ca si multe reviste importante
    care pot fi considerate o adevarata istorie de arhitectura contemporana le-am tot oferit unor studenti de arh. si am primit acelasi raspuns ca
    si tine. Cel mai trist a fost renuntarea la arhiva de proiecte pe care le-am facut o viata intreaga si care de fapt nu au nici-o utilitate, dat fiind ca se gasesc toate la Colegiul de Arhitecti. La inceput imi facea placere sa le revad, dar era prea trist asa ca pana la urma au ajuns direct la recipientul cu pricina.Nu m-am putu desparti de cateva f.
    importante si reusite, asa ca le am in continuare cu mine.Nici cu cartile nu stau mai bine, dar astea sunt f greu e aruncat asa ca sunt
    ingropata in ele pana-n gat si aici si la Madrid… si continui sa cumpar altele noi. Nu pot renunta la hartie,

  • Veronica Rozenberg commented on December 24, 2020 Reply

    Subiectul nu a fost nici plictisitor si nici banal, pe de-o parte trezeste o admiratie pentru autorul celor scrise, in
    acelasi timp nu se poate inlatura o senzatie de tristete, chiar daca este aceasta o tristete a acceptarii.

    Da, e mare lucru sa acceptam, in primul rand trecerea timpului si desigur despartirea de lucruri si de oameni dragi, care odata ne inconjurau mult mai activ.

    • gabriel gurm commented on December 24, 2020 Reply

      De oameni te desparti mult mai greu….
      GBM

  • Dr.Nae Cernaianu commented on December 24, 2020 Reply

    Dragul meu colega si prieten,
    Ne cunoastem din anul 1 de facultate….
    Am stiut dintodeauna ca, in spatele pragmatismului si profesionismului care te caracterizeaza, se ascunde o mare sensibilitate!
    Dr.N.C

    • gabriel gurm commented on December 24, 2020 Reply

      Dragule,
      Iti urez un Craciun fericit si trebuie sa marturisesc ca nu o data, de Paste si de Craciun, imi amintesc de figura luminoasa a tatalui tau, Parintele Cernaianu.
      La multi ani
      GBM

    • Veronica commented on December 24, 2020 Reply

      Despartirea de oameni nu depinde intotdeauna de noi, vine nu o data ca un fulger intr o zi insorita, dupa o ploaie nu intotdeauna asteptata si dorita.

  • Tiberiu Ezri commented on December 24, 2020 Reply

    O problema luata din viata reala. Noi ne-am mutat recent si ne-am
    despartit de multe lucruri despre care credeam ca o sa ne creeze nostalgie dar nu a fost asa. Asa si cu oamenii, mai ales cu micii dictatori: “Regele a murit, traiasca Regele!”

    • gabriel gurm commented on December 24, 2020 Reply

      Tibi,
      Poate recomanzi aceasta fraza si celor “de la noi”, care voteaza de ani de zile cu acelas “rege”??!!
      GBM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *