O „meteahnă” care se cere discutată?

Mărturisesc, continui să citesc Caragiale. Parcurg cu interes eseurile și foiletoanele scrise în urmă cu mai bine de un veac (nu mai puțin de 650 pagini!) și încerc să înțeleg atmosfera în care trăia marele dramaturg, dar în același timp sunt uimit de volumul activității sale literare, doar parțial adusă la cunoștința marelui public, bineînțeles în afara celebrelor sale piese și unele din ”produsele” prea bine știute, cum ar fi Dl Goe sau Bubico. Cu un cuvânt, mă delectez.

Și acum o paranteză, după părerea mea obligatorie pentru înțelegerea motivului care m-a îndemnat să scriu aceste rânduri.

Vreme de mai bine de 30 ani am trăit în România, cu senzația că apucasem să cunosc realitățile acestei țări, să-i cunosc poporul, istoria, mentalitatea. Am cunoscut români de origine rusă, germană, și bineînțeles evreiască și maghiară. Pe „românii unguri” i-am întâlnit la București, dar și în Transilvania, am avut colegi unguri și tot timpul am fost convins că în ciuda accentului lor deosebit, ei posedau aceeași mentalitate, legată de propria lor structură intelectuală, educație, atâta doar că ei aveau două limbi materne, iar eu aveam numai una.

În ultimii zeci de ani am întâlnit peste tot în lume mulți colegi de breaslă unguri, i-am vizitat la Budapesta, ne-am împrietenit, exact așa cum făceam cu alții, din alte țări și de alte naționalități.

Nu-mi amintesc de vreo discuție cu un ungur, bărbat sau femeie, având ca subiect sau substrat idei de naționalism maghiar. Auzisem, citisem despre existența elementului naționalist șovin maghiar, considerat doar ca un fenomen periferic, proferat de o minoritate prea puțin importantă.

Și deodată, acum câteva zile vine bomba!

Știu că cele ce urmează vor deschide, poate, cutia Pandorei, dar povestea lui nenea Iancu merită a fi discutată, cred eu.

Ea se numește ”Meteahnă”, o poveste publicată de Caragiale în Universul din Aprilie 1909. El întâlnește cu totul întâmplător, în străinătate, un ungur cu care poartă o discuție amicală în limba franceză. Individul găsește cu cale să-și deschidă inima în fața unui (aproape) necunoscut, subiectul fiind patriotismul său împins la extrem. Iată pe scurt elucubrațiile eroului din poveste:

*maghiarul nu are nevoie decât de cultura, limba și literatura sa, în rest nimic nu-i poate îmbunătăți calitățile intelectuale;

*ungurul nu se teme de nimic pe pământ, el are încredere doar în Dumnezeu;

*el, ungurul, din nenorocire e mâncat de străini (jidanii bineînțeles incluși);

*dacă maghiarismul ar dispărea, lumea ar sta pe loc, pământul nu s-ar mai învârti etc.

Am citit de două ori textul, căutând o notă de ironie ascunsă printre frazele în care Caragiale descrie conversația de mai sus, și n-am găsit, de parcă povestea era o relatare adevărată, o discuție care într-adevăr avusese loc în acea stațiune balneară care se bucura de un aer curat, de munte.

Ba mai mult, Caragiale adaugă o frază care nu se lasă interpretată decât într-un singur fel: ”Ungurul meu, așa om cumsecade, şi inteligent, şi cult, era în cazul acesta din urmă: întindea coarda patriotismului peste maximul de elasticitate; când vorbea inima lui de maghiar, judecata lui de om trebuia să meargă să se culce, nu mai avea de ce să mai stea de vorbă”.

Trebuie să recunosc că în acest moment sunt cuprins de un sentiment de inferioritate, de invaliditate, pentru că eu sunt departe de a fi un connoisseur în materie de maghiarism și naționalism maghiar. De aceea voi face toate eforturile pentru a mă abține din a trage concluzii, sau chiar de a-mi exprima păreri proprii.

Dacă am hotărât să aduc la ”lumina rampei” povestea de mai sus, e pentru că știu că mulți dintre cei care scriu și/sau citesc revista sunt mult mai calificați decât mine pentru a comenta povestea lui Caragiale.

Sunt conștient şi de faptul că ea a fost scrisă acum mai bine de un secol, și nu am idee care era starea de lucruri în România dinaintea Primului Război Mondial în ceea ce privește ”problema” maghiară sau a Transilvaniei.

Citez din Wikipedia: Între anii 1868 și 1918 Transilvania a fost încorporată părții maghiare a Imperiului Austro-Ungar. În această perioadă, s-au intensificat măsurile discriminatorii împotriva românilor, șvabilor, slovacilor, sârbilor, croaților (în Banat) și, spre sfârșitul secolului XIX, chiar a sașilor, datorită unei puternici politici de maghiarizare implementată de autoritățile maghiare, urmând modelele statale și politicile naționale uzuale în acea vreme în Europa (Franța, Germania).

Oare această situație stă la baza ideii lui Caragiale de a încropi o discuție (foarte probabil imaginară) cu amicul său temporar? Cât e adevărat din tot ce apare în poveste ca reprezentând complexul de superioritate a eroului din poveste? Și cum o fi fost primit articolul acesta de opinia publică românească a acelor ani?

Dar mai ales, întrebarea care își cere răspuns (un răspuns care în niciun caz nu poate veni de la cel care semnează aceste rânduri) e următoarea: oare ceva din cele prezentate de celebrul dramaturg și eseist există și în ziua de azi?

Iată atâtea întrebări care nu vor primi răspuns aici. De fapt ele se referă nu numai la subiectul povestirii, pe care Caragiale nu întâmplător o numește Meteahnă, ci la noțiunea de naționalism șovin care se opune întru totul ideii de patriotism și iubire de țară.

Nimic nu pare întâmplător. În Europa a secolului XXI, în care, în ciuda globalizării (sau poate tocmai din cauza ei) granițele nu mai sunt așa de sigure, unde Catalonia, Scoția, Corsica, își doresc independența față de ”patria mumă”, reînvierea șovinismului naționalist nu mai e o ipoteză, ci o realitate.

Cu aceste gânduri închei rândurile de față, având convingerea că ele vor produce comentarii care vor răspândi lumina necesară înțelegerii mai complete și mai corecte a unui fenomen care nu pare să fi dispărut de pe fața pământului și din mentalitatea umană.

Gabriel Ben Meron

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

11 Comments

  • Rose commented on January 28, 2021 Reply

    o laturä de istorie care nu am stiut-o, merci Gaby

    • gabriel gurm commented on January 29, 2021 Reply

      Nici eu…
      GBM

  • Eva Grosz commented on January 28, 2021 Reply

    Este deosebit de bine prinsă natura naționalistă și șovinistă a ungurului pe care îl întâlnește în străinătate. Desigur nu se poate generaliza, dar fenomenul a existat și există și acum. Mai mult decât ne putem închipui. Cel mai elocvent exemplu este zelul cu care legionarii unguri -NYILAS-au contribuit la exterminarea evreilor din propria țară ,cu aceiași cultură și limbă maternă. Oare există un loc pe pământ unde să nu existe rasism?

    • Andrea Ghiţă commented on January 28, 2021 Reply

      Din nefericire, acelaşi zel s-a constatat şi la organele represive româneşti şi germane, la jandarmii francezi, la cei ucraineni şi croaţi, dar şi la mare parte din populaţia civilă.

      • Eva Grosz commented on January 28, 2021 Reply

        Așa e Andrea. E greu de cântărit intoleranța . Putem doar încerca fiecare să dăm dovadă de toleranță .

    • gabriel gurm commented on January 29, 2021 Reply

      Rasismul merge mână în mâna cu xenofobia, și toate aceste curente au în comun antisemitismul, pt ca dealungul istoriei evreii au fost singurul popor (in mare masură omogen) care au trait intre alte popoare si nu au avut țara lor.
      Pericolul e de a confunda naționalismul patriotic (”vreau sa traiesc in țara mea și să fac parte din majoritate”) cu xenofobia.
      Nu exista nucio țară în lume în care să nu existe minorități, dar orice minoritate-pentru a fi respectata- are nevoie de o țară de baștină, un refugiu care sa-i stea (cat se poate de clar) la îndemână în caz de nevoie.
      Vezi ce se intamplă cu mulți israelieni in utlimul an, care ”se retrag” în țara lor din cauza Coronei, o reacție pur subiectiva și inexplicabilă din punct de vedere rațional, dar reală.
      GBM

  • Andrea Ghiţă commented on January 28, 2021 Reply

    Eu cred că această meteahnă este prezentă la toate popoarele, Am întâlnit fenomenul superiorităţii la români, la germani şi – evident – la evrei. Nu cred că se poate aplica o atare ştampilă asupra unui singur popor şi, mai ales, să se generalizeze la nivelul întregului popor. Sunt maghiari care se cred cei mai grozavi, dar sunt şi români care consideră că naţia română e cea mai veche şi mai grozavă din lume, etc. Contează enorm modul în care ai fost educat, receptivitatea faţă de alteritate, spiritul autocritic etc. Pe de altă parte, nu e bine nici să fii prea modest, să nu te apreciezi deloc…Desigur, în zorii trezirii sentimentului naţional tendinţa de a te arăta superior era mai mare. Categoric nu e doar o meteahnă maghiară. Însuşi Caragiale avea o opinie peiorativă faţă de români, drept pentru care s-a stabilit în Germania: Vă invit să citiţi statutul Românilor Verzi: http://www.cimec.ro/Biblioteca-Digitala/Caragiale/Caragiale-Romanii-verzi.htm

    • Hava Oren commented on January 28, 2021 Reply

      Perfect de acord, ca evrei avem și noi „faliții” noștri.

      Eu admir principiile lui Caragiale, care satirizează naționalismul și șovinismul oriunde îl găsește, în „Meteahna”, la fel ca în „Românii verzi”.

      De ce s-a stabilit la Berlin? Nu-mi prea vine să cred că avea o părere rea asupra românilor în general. Mai probabil mi se pare că a fost o urmare a scandalului declanșat de acuzațiile false că ar fi plagiat „Năpasta”, dar e greu de spus.

  • Tiberiu ezri commented on January 28, 2021 Reply

    Locuind pe vremuri intr-un orasel din nordul Transilvaniei cu unguri majoritari , pot sa afirm ca este vorba in general de un popor harnic si inteligent, dar xenofob si destul de intolerant, ai carui conducatori au ales extremismul radical pe vremea celui de-al doilea razboi mondial. Este regretabil ca la fel ca in Polonia si astazi evreii din Ungaria sunt nevoiti sa-si ascunda etnia.

  • gabriel gurm commented on January 28, 2021 Reply

    Buna întrebare….
    GBM

  • Hava Oren commented on January 28, 2021 Reply

    Caragiale a fost genial, scrierile lui au rămas perfect actuale după mai bine de 100 de ani!
    Bineînțeles că șovinismul maghiar există, îl cunosc încă din fragedă copilărie. Ideea că maghiarii sunt niște „ființe superioare” era atât de răspândită, încât în școala primară aveam mai multe colege cu nume de familie românești, care vorbeau numai ungurește, pentru că li se părea „mai nobil”.
    Am citit schița lui Caragiale și mi-a atras atenția încheierea: „Bine că ne-a ferit Dumnezeu pe noi, românii, de așa meteahnă!” Din păcate eu nu sunt chiar atât de convinsă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *