Mărturisesc, continui să citesc Caragiale. Parcurg cu interes eseurile și foiletoanele scrise în urmă cu mai bine de un veac (nu mai puțin de 650 pagini!) și încerc să înțeleg atmosfera în care trăia marele dramaturg, dar în același timp sunt uimit de volumul activității sale literare, doar parțial adusă la cunoștința marelui public, bineînțeles în afara celebrelor sale piese și unele din ”produsele” prea bine știute, cum ar fi Dl Goe sau Bubico. Cu un cuvânt, mă delectez.

Și acum o paranteză, după părerea mea obligatorie pentru înțelegerea motivului care m-a îndemnat să scriu aceste rânduri.

Vreme de mai bine de 30 ani am trăit în România, cu senzația că apucasem să cunosc realitățile acestei țări, să-i cunosc poporul, istoria, mentalitatea. Am cunoscut români de origine rusă, germană, și bineînțeles evreiască și maghiară. Pe „românii unguri” i-am întâlnit la București, dar și în Transilvania, am avut colegi unguri și tot timpul am fost convins că în ciuda accentului lor deosebit, ei posedau aceeași mentalitate, legată de propria lor structură intelectuală, educație, atâta doar că ei aveau două limbi materne, iar eu aveam numai una.

În ultimii zeci de ani am întâlnit peste tot în lume mulți colegi de breaslă unguri, i-am vizitat la Budapesta, ne-am împrietenit, exact așa cum făceam cu alții, din alte țări și de alte naționalități.

Nu-mi amintesc de vreo discuție cu un ungur, bărbat sau femeie, având ca subiect sau substrat idei de naționalism maghiar. Auzisem, citisem despre existența elementului naționalist șovin maghiar, considerat doar ca un fenomen periferic, proferat de o minoritate prea puțin importantă.

Și deodată, acum câteva zile vine bomba!

Știu că cele ce urmează vor deschide, poate, cutia Pandorei, dar povestea lui nenea Iancu merită a fi discutată, cred eu.

Ea se numește ”Meteahnă”, o poveste publicată de Caragiale în Universul din Aprilie 1909. El întâlnește cu totul întâmplător, în străinătate, un ungur cu care poartă o discuție amicală în limba franceză. Individul găsește cu cale să-și deschidă inima în fața unui (aproape) necunoscut, subiectul fiind patriotismul său împins la extrem. Iată pe scurt elucubrațiile eroului din poveste:

*maghiarul nu are nevoie decât de cultura, limba și literatura sa, în rest nimic nu-i poate îmbunătăți calitățile intelectuale;

*ungurul nu se teme de nimic pe pământ, el are încredere doar în Dumnezeu;

*el, ungurul, din nenorocire e mâncat de străini (jidanii bineînțeles incluși);

*dacă maghiarismul ar dispărea, lumea ar sta pe loc, pământul nu s-ar mai învârti etc.

Am citit de două ori textul, căutând o notă de ironie ascunsă printre frazele în care Caragiale descrie conversația de mai sus, și n-am găsit, de parcă povestea era o relatare adevărată, o discuție care într-adevăr avusese loc în acea stațiune balneară care se bucura de un aer curat, de munte.

Ba mai mult, Caragiale adaugă o frază care nu se lasă interpretată decât într-un singur fel: ”Ungurul meu, așa om cumsecade, şi inteligent, şi cult, era în cazul acesta din urmă: întindea coarda patriotismului peste maximul de elasticitate; când vorbea inima lui de maghiar, judecata lui de om trebuia să meargă să se culce, nu mai avea de ce să mai stea de vorbă”.

Trebuie să recunosc că în acest moment sunt cuprins de un sentiment de inferioritate, de invaliditate, pentru că eu sunt departe de a fi un connoisseur în materie de maghiarism și naționalism maghiar. De aceea voi face toate eforturile pentru a mă abține din a trage concluzii, sau chiar de a-mi exprima păreri proprii.

Dacă am hotărât să aduc la ”lumina rampei” povestea de mai sus, e pentru că știu că mulți dintre cei care scriu și/sau citesc revista sunt mult mai calificați decât mine pentru a comenta povestea lui Caragiale.

Sunt conștient şi de faptul că ea a fost scrisă acum mai bine de un secol, și nu am idee care era starea de lucruri în România dinaintea Primului Război Mondial în ceea ce privește ”problema” maghiară sau a Transilvaniei.

Citez din Wikipedia: Între anii 1868 și 1918 Transilvania a fost încorporată părții maghiare a Imperiului Austro-Ungar. În această perioadă, s-au intensificat măsurile discriminatorii împotriva românilor, șvabilor, slovacilor, sârbilor, croaților (în Banat) și, spre sfârșitul secolului XIX, chiar a sașilor, datorită unei puternici politici de maghiarizare implementată de autoritățile maghiare, urmând modelele statale și politicile naționale uzuale în acea vreme în Europa (Franța, Germania).

Oare această situație stă la baza ideii lui Caragiale de a încropi o discuție (foarte probabil imaginară) cu amicul său temporar? Cât e adevărat din tot ce apare în poveste ca reprezentând complexul de superioritate a eroului din poveste? Și cum o fi fost primit articolul acesta de opinia publică românească a acelor ani?

Dar mai ales, întrebarea care își cere răspuns (un răspuns care în niciun caz nu poate veni de la cel care semnează aceste rânduri) e următoarea: oare ceva din cele prezentate de celebrul dramaturg și eseist există și în ziua de azi?

Iată atâtea întrebări care nu vor primi răspuns aici. De fapt ele se referă nu numai la subiectul povestirii, pe care Caragiale nu întâmplător o numește Meteahnă, ci la noțiunea de naționalism șovin care se opune întru totul ideii de patriotism și iubire de țară.

Nimic nu pare întâmplător. În Europa a secolului XXI, în care, în ciuda globalizării (sau poate tocmai din cauza ei) granițele nu mai sunt așa de sigure, unde Catalonia, Scoția, Corsica, își doresc independența față de ”patria mumă”, reînvierea șovinismului naționalist nu mai e o ipoteză, ci o realitate.

Cu aceste gânduri închei rândurile de față, având convingerea că ele vor produce comentarii care vor răspândi lumina necesară înțelegerii mai complete și mai corecte a unui fenomen care nu pare să fi dispărut de pe fața pământului și din mentalitatea umană.

Gabriel Ben Meron