Iată-mă în dimineaţa zilei de 1 ianuarie, prima zi din ultimul meu an în câmpul muncii, ca angajat la stat, cu contract de muncă full-time şi cu cartelă electronică de acces în garajul subteran. De-acum încolo zilele se vor scurge implacabil, precum firele de nisip din clepsidra acestui ultim an. Încă nu ştiu dacă acest asalt final este prilej de bucurie sau de tristeţe.

Aştept cu nerăbdare vremea libertăţii neîngrădite, care va să vină peste un an, când nu voi mai fi legat de un program strict şi nu voi fi nevoit să mă milogesc pentru câteva zile libere ca să mă duc la vreun congres sau să mă bucur de o vacanţă de sărbători.

După acest ultim an voi putea merge şi veni după pofta inimii – presupunând că vom putea călători liber, ceea ce nu mai este de la sine înţeles. Totuşi, pensionarea mea care se apropie, mă întristează puţin. Scăderea previzibilă a venitului meu este cât se poate de dureroasă. Singurul lucru care mă consolează este posibilitatea de a-mi completa pensia cu diverse munci teoretic posibile. Însă în ciuda acestei perspective e puţin probabil să-mi pot păstra nivelul de trai actual.

Evident, îmi vor scădea şi pretenţiile, dar nici acest fapt nu este o sursă de optimism, ci mai degrabă de îngrijorare. Dacă rechinii pensionaţi din industrie sau finanţe îşi pot compensa scăderea veniturilor, participând în diverse consilii de administraţie, ocupând posturi de referent sau consilier bine plătite, pregătirea şi experienţa mea profesională nu-mi deschide astfel de perspective. În cel mai bun caz, aş putea să-mi ofer serviciile ca liber-profesionist în imobilizarea persoanelor ce urmează a fi răpite, însă nevastă-mea m-a convins repede să nu mă avânt în acest domeniu întrucât ar dăuna bunului meu renume. Alte alternative viabile nu prea am. Judecând după alte competenţe – destul de reduse – m-aş putea angaja, eventual, într-un job temporar de asistent la un salon de înfrumuseţare canină.  Dar nici o astfel de ofertă ispititoare nu mi-ar putea risipi gustul amar care însoţeşte conştiinţa scăderii gradului meu de utilitate şi utilizare socială.

Deocamdată însă nu am ajuns în stadiul prezentat anterior şi-mi concentrez atenţia asupra prezentului, propunându-mi să savurez în mod premeditat binefacerile vieţii active. În fiecare dimineaţă îmi validez –  conştient de importanţa momentului – cartela de acces în garajul subteran şi mă delectez urmărind reacţia amabilă a senzorului. Şi asta, pentru că peste nici un an, la miezul nopţii ultimei mele zile de lucru, cartela va fi blocată şi bariera garajului va rămâne pe veci coborâtă în faţa maşinii mele, ca şi cum cei 34 de ani de acces neîngrădit nici nu ar fi existat vreodată!

Până atunci, însă, pun mâna – cu o oarecare melancolie – pe cheia biroului şi o introduc în broască, rotind-o încet pentru a-i asculta cu plăcere sunetul prietenos. Iată masa mea de lucru! Se află încă pe locul ştiut, dezordonată ca de obicei şi acoperită cu un strat fin de praf. Foile împrăştiate aleatoriu, pixurile, fişele şi diferitele ustensile de papetărie sunt martorele dezordinii mele studiate şi reflectă tihnita mea viziune despre viaţă. De-a lungul anilor îmi ordonam gândurile tulburi aşezat lângă tăblia pătată a acestei mese de lucru şi tot aici am umplut nenumărate petice de hârtie cu lista lucrurilor pe care le aveam de făcut, am dezdoit – cu degete nervoase – câteva duzini de agrafe de birou, pe care apoi le-am îndoit la loc. La împlinirea termenului limită voi fi nevoit să părăsesc scena utilităţii mele şi să-mi atârn în cui hainele de lucru, uşor ponosite. Pentru totdeauna.

Mă gândesc cu jind la colegii care rămân aici. Îmi vor lipsi şi înfumurata S, graţioasa M, aparent introvertita G, asupra cărora mi s-a oprit uneori privirea. În urmă cu 33 de ani am intrat la nivelul cel mai de jos al acestui sistem trofic şi am început să urc treaptă cu treaptă. La început eram cel mai tânăr. Timpul nu vindecă numai rănile, ci are şi un rol motor. M-a împins pas cu pas înainte, făcând să dispară din calea mea majoritatea celor mai în etate decât mine. De o bună bucată de vreme, pe secţia mea nu mai lucrează persoane mai vârstnice decât mine, eu fiind fosila cea mai veche. De o vreme încoace observ cu tristeţe oastea anonimă, tot mai numeroasă, a tinerilor mei succesori. O parte din ei aşteaptă cu nerăbdare plecarea mea, pentru a se folosi de şansa avansării. Desigur, ştiu foarte bine că toate acestea sunt în firea lucrurilor şi e inutil să mă ataşez atât de mult de un loc de muncă, mai ales că nu este proprietatea mea. Nu-mi pot imagina că aş fi de neînlocuit. Pur şi simplu e o eroare să-mi închipui după plecarea mea vor trage obloanele… În scurt timp totul va merge ca pe roate, ca şi când nici nu aş fi fost vreodată pe acolo.

Dar de ce aş fi atât de pesimist?!

Trebuie să mă dezvăţ să mă trezesc în mod automat cu trei minute înaintea deşteptătorului, aşa cum am făcut-o până acum, în fiecare dimineaţă. Chiar dacă îmi voi arunca ochii pe cifrele ceasului proiectat pe tavan, nu am să sar sprinten din pat, gata de munca zilnică, ci voi mai lâncezi în pat, o oră întreagă, urmărind cu plăcere trecerea timpului. Apoi mă voi ridica alene, îmi voi pregăti ceremonios micul dejun, celebrând aproape liturgic inutilitatea mea socialmente tolerată. Apoi mă voi face util – între limitele permise – făcând unele treburi prin casă: voi aşeza ceaşca (răsturnată) în maşina de spălat vase, în timp ce voi medita asupra existenţei trecătoare a dulceţei de căpşuni recent descoperite… Cu atât mai mult cu cât acest fapt îmi va aduce un dram de consolare.

Mai târziu voi urmări ştirile pentru a afla ce s-a mai deteriorat în lume în răstimpul în care am dormit netulburat, lăsând toţi actorii să evolueze după propria voinţă. După aceea voi trece în revistă evenimentele de dimineţi şi, probabil, voi fi uimit de faptul extraordinar şi minunat că încă e devreme! Mă aşteaptă ore lungi, asemeni un tronson de urcuş obositor, aparent fără sfârşit. O zi de lucru care pare duminică şi totuşi nu este!

Şi tot acest răstimp ar trebui să-l umplu cu ceva care are rost… Dar oare cu ce?

Peter Biro