ASPIRANTURA (1951-54) [1]

Am ajuns la Catedra de chimie co­lo­i­­da­lă a In­sti­tu­tu­lui Men­de­le­ev din Mos­cova.

În “zemliacestvo” (grupa românească) din institut, am fost singurul as­­pi­­rant, ală­turi de 8 sau 9 stu­denți ro­mâni.

Între urmele lăsate de pri­mul an, pri­mul loc îl ocu­pă con­se­cin­ța fe­­lu­­lui meu prea ze­los de a stu­dia lim­ba ru­să, în can­to­na­ment.

Neștiind să vor­besc în lim­ba ru­să, nu pu­team mân­ca sin­gu­ră în res­ta­u­ran­tul in­sti­tu­­tu­­lui. Acolo ar fi trebuit să co­mu­nic cu cea care ser­vea la me­se. De aceea zilnic cum­pă­ram la bu­fet mân­ca­rea de prânz. Ară­tam cu de­ge­tul ce do­­ream să cum­păr, apoi în­tre­bam cât cos­tă. Mi se răs­pun­dea ce­va ce nu în­țe­le­geam, iar eu în­tin­deam o banc­notă mai de va­loa­re și res­tul pri­mit îl în­ghe­su­iam în bu­zu­nar. Doar că, în câ­te­va zile, sis­te­mul a de­ve­nit inu­ti­li­za­bil. Bu­zu­na­re­le me­le au de­ve­nit dol­do­ra de bani, dar eu nu a­veam cu ce plă­ti. Banc­notele mari s‑au e­pu­i­zat re­pe­de. Și eu a tre­bu­it să‑mi ca­ut par­te­ner de ma­să în­tre stu­den­ții ro­mâni.

O a doua ur­mă a fost o lec­ți­e în­vă­ța­tă și fo­lo­si­tă apoi toa­tă via­ța. Lo­cul meu de mun­că a fost în la­bo­ra­tor, îm­pre­u­nă cu la­bo­ran­te­le. Ele dis­cu­tau toa­tă zi­ua în­tre ele, ne­stin­ghe­ri­te de pre­zen­ța mea. Pen­tru e­le eu eram “as­pi­ran­tul ro­mân” des­pre a că­rei a­par­te­nen­ță et­ni­că nu ve­ni­se vor­ba an­te­ri­or. În plus, con­si­de­rau că eu nu cu­nosc lim­ba în ca­­­re vor­besc ele. Eu în­să am re­u­șit să în­țe­leg din dis­cu­ți­i­le lor un an­ti­­se­mi­tism plin de ură, ca­re acu­za e­vreii pen­tru toa­te ne­ca­zu­ri­le și lip­su­ri­le ca­re le su­pă­rau. Du­pă ce­le a­u­zi­te, nu le‑am mai spus că sunt evrei­că. Mi‑am în­chi­pu­it că s‑ar fi ru­și­nat. Poa­te m-am în­șe­lat. Ori­cum, s‑ar fi je­nat, dis­cri­mi­na­rea et­ni­că fi­ind in­ter­zi­să de le­ge în re­gi­­mu­­ri­­le co­mu­nis­te. Atunci am ho­tă­rât ca pe vi­i­tor, cu ori­ci­ne voi fa­ce cu­noș­tin­ță, să spun în pri­me­le mi­nu­te ce­va din ca­re să re­ia­să că sunt e­vrei­că. M‑am stră­du­it apoi toa­tă via­ța să mă țin de a­ceas­­tă de­ci­zie.

O altă urmă care mi se pare in­te­re­san­tă es­te le­ga­tă de fap­tul că erau in­terzi­se că­să­to­ri­i­le mix­te ale ce­tă­țe­ni­lor so­vie­tici cu alți ce­tă­țeni. În con­se­cință, Or­ga­ni­za­ția Stu­den­ți­lor și As­pi­ran­ți­lor Ro­mâni (pe scurt îi voi spu­ne OSAR) con­dam­na re­la­ți­i­le a­mo­roa­se din­tre stu­den­ții ro­mâni cu ru­­soai­ce (și in­vers, de­si­gur). Ori exact as­ta era si­tu­a­ția în­tre stu­den­tul Ambrus Ivan, din gru­pa noas­tră și Ta­ma­ra, ca­re ter­mi­na­se fa­cul­ta­tea cu un an îna­in­te și lu­cra de­ja în Si­be­ria. Cu oca­zia unor săr­bă­tori, Ta­ma­ra a ve­­nit la Mos­co­va să se în­tâl­neas­că cu Ivan. Dar șe­fa noas­tră de gru­­pă, Ni­na Șer­bă­nes­cu, nu tre­bu­ia să afle des­pre în­tâl­ni­rea lor. Dân­sa, de­și so­ți­a lui Ion Ili­es­cu, (se­cre­ta­rul OSAR pe Uni­u­ne în acea vre­me) lo­cu­ia cu noi la că­­mi­­nul din So­kol. Cât timp era Ta­ma­ra la Mos­co­va, Ivan și cu mi­ne ple­­cam du­pă ma­să îm­pre­u­nă din că­min și sea­ra la 10 ne în­tor­ceam, tot îm­pre­u­nă. Eu între timp îmi pe­tre­ceam tim­pul cu pri­e­te­nii mei, Na­na Com­șa și Ti­bi Be­ne­dek la In­sti­tu­tul de Ar­hi­tec­tu­ră, un­de ei erau as­pi­ranți și mă pri­meau cu bu­cu­rie.

---

[1] Aspirantura era o formă de specializare postuniversitară din sistemul de învăţământ superior sovietic. Dura 3-4 ani şi se finaliza cu o disertaţie în urma căreia se obţinea titlul ştiinţific de „candidat în ştiinţe”. De fapt, era echivalentul studiilor doctorale din România şi ţările occidentale, motiv pentru care a şi fost echivalat cu doctoratul şi titlul ştiinţific de doctor. În anii aceia, în URSS, doctoratul era un titlu ştiinţific superior care în România a fost echivalat cu „doctor docent”.

La cămin am stat cu trei stu­den­te în ca­me­ră. O ru­soai­că Mașa, o gru­zin­că Nunușa și o clu­jean­că Lena.  Pe ul­ti­ma o ști­am de mi­că. E­ram co­le­ge în cla­sa I ele­men­ta­ră. Apoi nu ne‑am prea vă­zut. În ul­ti­mii pa­tru ani ea stă­tea la Mos­co­va, fi­ind stu­den­tă la In­sti­tu­tul de Chi­mie Ali­men­tară. E les­ne de ima­gi­nat bu­cu­ria re­în­tâl­ni­rii noas­tre aici, la că­mi­nul din So­kol, ca­re găz­du­ia stu­den­ții mai mul­tor in­sti­tu­te de chi­mie.

Am ce­rut să stăm îm­pre­u­nă. În cu­rând am ajuns să îm­păr­țim nu doar ca­me­ra, ci și pro­ble­me­le gos­po­dă­rești. Alt­fel spus, am cre­at un fond co­mun și am al­ter­nat săp­tă­mâ­nal sar­ci­na de a pro­cu­ra și pre­pa­ra mân­­care (cu ex­cep­ția prân­zu­lui, pe ca­re fi­e­ca­re îl lu­am la lo­cul de mun­că). Am dus‑o foar­te bi­ne. Eram în­gri­ji­te şi ne stră­du­iam să ne achi­tăm cât mai bi­ne de sar­ci­na de a în­des­tu­la și a ne sur­prin­de una pe cealaltă cu bu­nă­tăți, ade­sea ne­cu­nos­cu­te. Pen­tru mi­ne a fi de ser­vici în gos­po­dă­ria co­mu­nă era o ade­vă­ra­tă plă­ce­re. Cu atât mai mult cu cât ști­am că Lena avu­se­se o co­pi­lărie grea, cu mul­te frus­trări și nea­jun­suri, lân­gă o ma­mă strâm­to­ra­tă și foar­te bol­na­vă. A și pierdut‑o de mi­că. Ul­te­ri­or a fost adop­ta­tă de un cu­plu fă­ră co­pii.

Ne‑am în­țe­les foar­te bi­ne și cu ce­le­lal­te două fe­te din ca­me­ră, care erau co­le­ge de an și pri­e­te­ne. Ade­sea ci­nam îm­pre­u­nă toa­te pa­tru. Par­că o aud și acum pe Nu­nu­șa po­ves­tind des­pre stră­bu­ni­cul ei de 117 ani, ca­re la ci­nă obiș­nu­ia să bea câte 6 cești de chi­pi­tok (apă fiartă) din samovar, în timp ce ți­nea în gu­ră câ­te o bom­boa­nă.

Nu am avut nici cea mai mi­că ne­în­țe­le­ge­re sau cear­tă în ca­me­ră, în de­cur­sul în­tre­gu­lui an șco­lar. To­tuși el a tre­cut foar­te greu. Mă chi­nu­ia do­rul de ca­să. Spu­neam că tân­jesc pâ­nă și du­pă la­da de gu­noi din fa­ța ca­sei.

În sfâr­șit, a so­sit va­can­ța și am ve­nit aca­să la ma­ma. Pe San­du abia l‑am în­tâl­nit, căci era în can­to­na­ment, pen­tru a ple­ca la as­pi­ran­tu­ră. Eram foar­te bu­cu­roși că din toam­nă vom fi îm­pre­u­nă.

Reîntoarsă la Moscova, l-am aș­tep­tat în­să de­gea­ba. El s-a îm­bol­nă­vit de he­pa­ti­tă în can­to­na­ment și gru­pul de stu­denți și as­pi­ranți a ve­nit fă­­­ră el. Când s‑a vin­de­cat i s-a spus să aștep­te se­ria din anul ur­mă­tor.

Vestea era dezolantă. Dacă initial credeam că în timpul aspiranturii vom fi separaţi doar un an şi ceilalţi doi aveam să-i petrecem împreună, lucrurile se arătau a fi exact invers!

Eram așa de su­pă­ra­tă, în­cât la vi­zi­ta lui Al. Mo­ghio­roș, care venise la am­­ba­­sa­dă cu oca­zia în­ce­pu­tu­lui de an șco­lar, m‑am lă­sat îm­pin­să în fa­ță de Ivan Am­brus și Tibi Be­ne­dek, pen­tru a‑i ce­re oas­pe­te­lui ca so­țul meu (în­că nu eram că­să­to­riți, dar așa mi-au zis bă­ie­ții să spun) să fie tri­mis la Mos­co­va in­di­vi­du­al. Doar Ili­es­cu mi‑a luat în nu­me de rău că l‑am de­ran­jat pe to­va­ră­șul pen­tru atâ­ta lucru. Dar a me­ri­tat. Ru­gă­min­tea mea a fost în­de­pli­ni­tă. San­du a ve­nit cu pu­țin după în­ce­pe­rea a­nu­­lui șco­lar și a fost re­par­ti­zat la ca­te­dra de epi­de­mi­o­lo­gie a In­sti­tu­tu­lui de Per­­fec­­ți­­o­­na­­re a Me­di­ci­lor (IPM).

După ce a locuit câteva luni la ho­te­lul Me­tro­pol, el a pri­mit o ca­me­ră în că­mi­nul IPM, ca­me­ră ca­re a de­ve­nit cu­rând și a mea.

Ne-am și că­să­to­rit în cu­rând. For­ma­li­tă­ți­le pen­tru ce­tă­țe­nii ace­le­iași țări stră­i­ne erau foarte sim­ple. Nu aveam ne­vo­ie nici de mar­tori, nici de acte, ci doar de pa­șa­poar­te. Nici de răb­da­re nu era ne­vo­ie. La ru­gă­min­tea noas­tră de a nu amâ­na ce­re­mo­nia prea mult – ex­pri­ma­tă la de­pu­ne­rea ac­te­lor – ne‑au în­tre­bat: “poi­mâi­ne e prea târ­ziu?”

Că­mi­nul era dotat cu un con­fort mult su­pe­ri­or celor stu­den­țești, pen­­tru că aici se ca­zau nu stu­denți, ci doctori cu func­ții ad­mi­nis­tra­ti­ve, ade­sea foar­te înal­te (pâ­nă la mi­niș­tri ad­juncți). El era situat într-un loc li­niș­tit din cen­trul Mos­co­vei. Toa­te ca­me­re­le erau de do­uă per­soa­ne. Baia şi bucătăria comune – un lu­­cru obiș­nu­it atunci la Mos­co­va – se aflau la capătul coridorului.

În bu­că­tă­rie ne în­tâl­neam cu ce­i­lal­ți lo­ca­tari, cu ca­re ne sa­lu­tam fă­ră să ne cu­noaș­tem. În­tre noi fo­lo­seam lim­ba ro­mâ­nă.

Două din­tre doc­to­ri­țe­le des în­tâl­ni­te au re­cu­nos­cut de abia du­pă moar­tea lui Sta­lin că au în­țe­les tot ce am vor­bit în­tre noi. A re­ie­șit că erau mol­do­ven­ce din Chi­și­nău, dar nu‑și pu­teau per­mite să dea sem­ne că ne în­țe­leg, căci prin as­ta ar fi ad­mis că lim­ba mol­do­ve­neas­că es­te iden­ti­că cu cea ro­mâ­nă.

În pe­ri­oa­da dic­ta­tu­rii lui Sta­lin era o cri­mă să ai ru­de în stră­­ină­ta­te. În tim­pul lui Hruș­ciov a mai ce­dat și acest fel de te­roa­re, du­pă cum am con­sta­tat dintr-un alt exem­plu. La ca­te­dra mea, con­fe­ren­ți­a­rul Țiu­ru­pa, fiu al unui vechi bol­șe­vic, chiar în­mor­mân­tat în zi­du­ri­le Krem­li­nu­lui, nu a avut cu­ra­jul să re­cu­noas­că că are un unchi la Bu­cu­rești atât timp câteram co­legi la ca­ted­ră. A re­cu­nos­cut doar la doi ani du­­pă ce-mi susţinusem disertaţia şi am fost în vi­zi­tă par­ti­cu­la­ră la Mos­co­va (m‑a și ru­gat să‑i aduc ce­va un­chiu­lui).

În perioada aspiranturii am mai pri­mit con­fir­mări ale an­ti­­se­­mi­­tis­mu­lui. De astă dată nu din par­tea la­bo­ran­te­lor, ci a me­di­ci­lor la ca­re au fost în “vi­zi­tă de spe­ci­a­li­za­re” doi me­dici ro­mâni, cu­nos­cuți de noi. Unul era San­du Săsărman, prie­ten din Cluj, ro­mân, cu nas mare, blond-roș­cat, ce­­lă­­lalt un co­leg de‑al lui din București, evreu, bru­net și pur­tând nu­me­le de Io­nes­cu. Gaz­de­le, în­cur­ca­te de apa­ren­țe, aveau față de Io­nes­cu ie­­șiri an­ti­se­mi­te cu pri­vi­re la Să­săr­man.

Pentru noi doi, însă, anii pe­tre­cuți la Mos­co­va au fost cei mai fe­ri­ciți și fă­ră griji. În tim­pul săp­tă­mâ­nii tră­geam din greu pâ­nă sea­ra, dar zi­ua de du­mi­ni­că o fo­lo­seam pen­tru re­la­xa­re. În fi­e­ca­re săp­tă­mâ­nă mer­geam un­deva, de exem­plu la ope­ră, te­a­tru, mu­zee, ex­cur­sii, etc.

             

În noiembrie 1954 mi‑am sus­ți­nut di­ser­ta­ția și m‑am întors aca­să.

Mi-am început activitatea la ca­ted­ra de Chi­mi­e Fi­zi­că a uni­ver­si­tă­ții Bo­lyai (apoi Ba­beș Bo­lyai), ac­ti­vi­ta­te fă­cu­tă cu mul­tă plă­ce­re și du­pă pensionarea mea, în vara anului 1989.

În 1955 s-a născut fetița noastră, Luci.

La începutul anului 1956 m-am dus pen­tru do­uă săp­tă­mâni la Mos­co­va, pe cont pro­priu, pen­tru a‑l vi­zi­ta pe San­du, făcându‑mi griji pen­tru ul­ce­rul lui. Colegul de ca­me­ră al lui San­du, un doc­tor chi­nez, mi‑a ce­dat pa­tul lui pen­tru du­ra­ta vi­zi­tei me­le. Ast­fel am pu­tut lo­cui cu Sandu în ve­chea noas­tră ca­me­ră. Eram acolo când Sandu a fă­cut o he­mo­ra­gie gas­tri­că se­ve­ră. A fost in­ter­nat de ur­gen­ță la spi­ta­lul Bot­kin și i s‑au în­de­păr­tat ¾ din sto­mac.

Întors la Moscova după o pe­ri­oa­dă de re­cu­pe­ra­re pe­tre­cu­tă aca­să, San­du a a­vut par­te de eve­ni­men­te chi­nu­i­toa­re. Poa­te și aces­te su­pă­rări umi­li­toa­re au con­tri­bu­it la mul­tip­le­le lui boli gra­ve care s‑au suc­ce­dat, fu­rân­du‑mi până la ur­mă so­țul cu mult îna­in­te de vre­me.

Dar să mă întorc la des­cri­e­rea eve­ni­men­te­lor care‑l aș­tep­tau la Mos­co­va. Fi­e­că­rui stu­dent și as­pi­rant ro­­mân i s‑a ce­rut ca, în șe­din­țe spe­ci­al or­ga­ni­za­te, să‑și ex­pri­me “en­tu­zi­as­mul” că tru­pele so­vie­ti­ce au înăbuşit în sân­ge așa nu­mi­ta “con­tra­re­vo­lu­ție” din Un­ga­ria. Sandu – ne­ști­ind să min­tă – a spus că el nu poa­­te cre­de că ea a fost ope­ra unor unel­tiri ale im­pe­ri­a­lis­mu­lui (for­mu­la­rea ofi­ci­a­lă a eve­ni­men­te­lor din 1956), căci așa ce­­va nu ar fi pu­tut să an­tre­ne­ze ma­se atât de mari de oa­meni. Sa­la a în­ghe­țat. L‑au ex­clus din OSAR. San­du a ajuns în izo­la­re to­ta­lă, ni­meni nu mai avea cu­­ra­jul să se apro­pie de el, cu atât mai pu­țin să stea de vor­bă cu el. I s‑a fă­cut do­sar de ex­clu­de­re din par­­tid.

Am aș­tep­tat cu lu­ni­le eve­ni­men­tul ne­plă­cut al ex­clu­derii. Degeaba. Do­sa­rul de ex­clu­dere nu a so­sit. Ci­ne­va a lă­sat să i se piar­dă urma, un­deva în drum spre Cluj, pro­ba­bil ci­ne­va ca­re era de ace­eași pă­re­re, dar fă­­ră cu­ra­jul de a și‑o asu­ma. Sau ci­ne­va ca­re l‑a cu­nos­cut și, în con­se­cin­ță, ți­nea la el.

Întreruperile lungi din ca­u­za să­nă­tă­ții au pre­lun­git du­ra­ta as­pi­ran­tu­rii lui San­du, ast­fel că sus­ți­ne­rea di­ser­ta­ți­ei de doc­to­rat a avut loc a­bia în iunie 1959, cam când am îm­pli­nit 30 de ani. Ca­do­ul de ani­ver­sare l‑a tri­mis an­te­ri­or în ța­ră cu pro­fe­so­rul Valeriu Bologa, pe ca­re îl plim­ba­se prin Mos­co­va. Aces­ta mi‑a trans­mis chiar de zi­ua mea ca­do­ul, îm­pre­­­u­­nă cu un buchet, din par­tea lui, for­mat din 30 de ga­roa­fe uri­a­șe, ro­șii ca fo­cul. M-a im­pre­si­o­nat mult.

Soarta a fost însă crudă cu familia noastră. Peste chi­nu­ri­le în­du­rate la Moscova, pes­te bo­li­le gra­ve suc­ce­si­ve ale lui Sandu, s‑a mai supra­pus șo­cul su­fe­rit cu oca­zia cu­tre­mu­ru­lui din 1977 (când Luci a noas­tră se afla la Bu­cu­rești. la facultate). Un in­farct uci­gaș a pus capăt în ia­nu­a­rie 1978 căs­ni­ci­ei noas­tre fe­ri­ci­te, cu trei luni îna­in­te de a-i săr­bă­tori a 25-a aniversare (aveam deja pre­gă­ti­te ve­ri­ghe­te­le de ar­gint).

Sandu al meu era prieten cu fiul pro­fe­so­ru­lui Bologa, tot doc­­tor, tot profesor universitar, dar nu de istoria medicinii, ca tatăl, ci chi­­­rurg. Se nu­mea tot Sandu. Am cu el niș­te amin­tiri deo­se­bi­te  Cea mai im­por­tan­tă amin­ti­re este că mi‑a sal­­vat via­ța. Era unul din­tre cei care nu au lăsat să mă ră­pu­nă o boa­lă ne­cru­ță­toa­re, boa­lă ca­re s-a do­ve­dit a fi în­căpă­țâ­na­tă, în­cer­când în mai mul­te rân­duri să câș­ti­ge lup­ta, pâ­nă să de­pu­nă ar­me­le.

O al­tă amin­ti­re s‑a pe­tre­cut cu mult îna­in­te. Ta­tăl lui San­du Bo­lo­ga și ma­ma mea erau in­ter­nați în ace­lași timp la cli­ni­ca me­di­ca­lă I. San­du și cu mi­ne ne în­tâl­neam în apro­pi­e­rea cli­ni­cii, prac­tic în fie­ca­re di­mi­nea­ță, mer­gând să ne ve­dem pă­­rin­­ții îna­in­te de lu­cru. El in­tra zil­nic și la ma­ma în du­bla sa ca­li­ta­te de me­dic și de pri­e­ten.

Într-o dimineață, când dau să in­tru în spi­tal, el toc­mai ie­se. Es­te foar­te trist. Îmi po­ves­teș­te că în aceeași noap­te i‑a mu­rit ta­tăl. In­trând la ma­ma, o gă­sesc ve­se­lă. Îmi dau sea­ma că nu știe ce s‑a în­tâm­plat. La în­tre­ba­rea da­că Sandu a venit și în di­mi­nea­ța res­­pec­ti­vă și da­că ma­ma știe ceva des­pre sta­rea ta­tă­lui său, mi‑a răs­puns că: “da, San­du a fost și sta­rea ta­tă­lui său e ne­schim­ba­tă”. Sandu, deși om foar­te sen­­si­­bil, fu­se­se întot­dea­u­na îna­in­te de toa­te me­dic. În acea di­mi­nea­ță, în po­fi­da du­re­rii, se pur­ta­se ca în orice altă zi. Știa să su­pu­nă pro­pria su­fe­rin­ță li­niș­tii bol­na­vu­lui!

Odată cu aspirantura s-au în­che­iat for­me­le or­ga­ni­za­te de studiu la ca­re am participat.

Trecând în revistă urmele lăsate în me­mo­ria și ini­ma mea de toa­­te ni­ve­le­le de studiu, ajung la con­clu­zia că ele sunt fie foar­te tris­te, fie, dim­po­tri­vă, haz­lii. Se pare că ma­jo­ri­ta­tea eve­ni­men­te­lor ca­re nu sunt nici dra­ma­ti­ce, nici dis­trac­ti­ve sau umo­ris­ti­ce, pur și sim­plu se uită, nu lasă ur­me. Cel puțin la mi­ne așa s-a în­tâm­plat. Ce-i drept, eu nu ex­ce­lez cu me­mo­ria. Pentru a ține minte, trebuie să îmi amin­tesc orice în mai multe rân­duri. Ori asta se întâm­plă doar cu ace­le amin­tiri care te mar­chează profund, fie în sens po­zi­tiv, fie dim­po­tri­vă, dureros.

Judit Mureşan (n. Kertész)