Ce urme lasa studiile? (4)

ASPIRANTURA (1951-54) [1]

Am ajuns la Catedra de chimie co­lo­i­­da­lă a In­sti­tu­tu­lui Men­de­le­ev din Mos­cova.

În “zemliacestvo” (grupa românească) din institut, am fost singurul as­­pi­­rant, ală­turi de 8 sau 9 stu­denți ro­mâni.

Între urmele lăsate de pri­mul an, pri­mul loc îl ocu­pă con­se­cin­ța fe­­lu­­lui meu prea ze­los de a stu­dia lim­ba ru­să, în can­to­na­ment.

Neștiind să vor­besc în lim­ba ru­să, nu pu­team mân­ca sin­gu­ră în res­ta­u­ran­tul in­sti­tu­­tu­­lui. Acolo ar fi trebuit să co­mu­nic cu cea care ser­vea la me­se. De aceea zilnic cum­pă­ram la bu­fet mân­ca­rea de prânz. Ară­tam cu de­ge­tul ce do­­ream să cum­păr, apoi în­tre­bam cât cos­tă. Mi se răs­pun­dea ce­va ce nu în­țe­le­geam, iar eu în­tin­deam o banc­notă mai de va­loa­re și res­tul pri­mit îl în­ghe­su­iam în bu­zu­nar. Doar că, în câ­te­va zile, sis­te­mul a de­ve­nit inu­ti­li­za­bil. Bu­zu­na­re­le me­le au de­ve­nit dol­do­ra de bani, dar eu nu a­veam cu ce plă­ti. Banc­notele mari s‑au e­pu­i­zat re­pe­de. Și eu a tre­bu­it să‑mi ca­ut par­te­ner de ma­să în­tre stu­den­ții ro­mâni.

O a doua ur­mă a fost o lec­ți­e în­vă­ța­tă și fo­lo­si­tă apoi toa­tă via­ța. Lo­cul meu de mun­că a fost în la­bo­ra­tor, îm­pre­u­nă cu la­bo­ran­te­le. Ele dis­cu­tau toa­tă zi­ua în­tre ele, ne­stin­ghe­ri­te de pre­zen­ța mea. Pen­tru e­le eu eram “as­pi­ran­tul ro­mân” des­pre a că­rei a­par­te­nen­ță et­ni­că nu ve­ni­se vor­ba an­te­ri­or. În plus, con­si­de­rau că eu nu cu­nosc lim­ba în ca­­­re vor­besc ele. Eu în­să am re­u­șit să în­țe­leg din dis­cu­ți­i­le lor un an­ti­­se­mi­tism plin de ură, ca­re acu­za e­vreii pen­tru toa­te ne­ca­zu­ri­le și lip­su­ri­le ca­re le su­pă­rau. Du­pă ce­le a­u­zi­te, nu le‑am mai spus că sunt evrei­că. Mi‑am în­chi­pu­it că s‑ar fi ru­și­nat. Poa­te m-am în­șe­lat. Ori­cum, s‑ar fi je­nat, dis­cri­mi­na­rea et­ni­că fi­ind in­ter­zi­să de le­ge în re­gi­­mu­­ri­­le co­mu­nis­te. Atunci am ho­tă­rât ca pe vi­i­tor, cu ori­ci­ne voi fa­ce cu­noș­tin­ță, să spun în pri­me­le mi­nu­te ce­va din ca­re să re­ia­să că sunt e­vrei­că. M‑am stră­du­it apoi toa­tă via­ța să mă țin de a­ceas­­tă de­ci­zie.

O altă urmă care mi se pare in­te­re­san­tă es­te le­ga­tă de fap­tul că erau in­terzi­se că­să­to­ri­i­le mix­te ale ce­tă­țe­ni­lor so­vie­tici cu alți ce­tă­țeni. În con­se­cință, Or­ga­ni­za­ția Stu­den­ți­lor și As­pi­ran­ți­lor Ro­mâni (pe scurt îi voi spu­ne OSAR) con­dam­na re­la­ți­i­le a­mo­roa­se din­tre stu­den­ții ro­mâni cu ru­­soai­ce (și in­vers, de­si­gur). Ori exact as­ta era si­tu­a­ția în­tre stu­den­tul Ambrus Ivan, din gru­pa noas­tră și Ta­ma­ra, ca­re ter­mi­na­se fa­cul­ta­tea cu un an îna­in­te și lu­cra de­ja în Si­be­ria. Cu oca­zia unor săr­bă­tori, Ta­ma­ra a ve­­nit la Mos­co­va să se în­tâl­neas­că cu Ivan. Dar șe­fa noas­tră de gru­­pă, Ni­na Șer­bă­nes­cu, nu tre­bu­ia să afle des­pre în­tâl­ni­rea lor. Dân­sa, de­și so­ți­a lui Ion Ili­es­cu, (se­cre­ta­rul OSAR pe Uni­u­ne în acea vre­me) lo­cu­ia cu noi la că­­mi­­nul din So­kol. Cât timp era Ta­ma­ra la Mos­co­va, Ivan și cu mi­ne ple­­cam du­pă ma­să îm­pre­u­nă din că­min și sea­ra la 10 ne în­tor­ceam, tot îm­pre­u­nă. Eu între timp îmi pe­tre­ceam tim­pul cu pri­e­te­nii mei, Na­na Com­șa și Ti­bi Be­ne­dek la In­sti­tu­tul de Ar­hi­tec­tu­ră, un­de ei erau as­pi­ranți și mă pri­meau cu bu­cu­rie.


[1] Aspirantura era o formă de specializare postuniversitară din sistemul de învăţământ superior sovietic. Dura 3-4 ani şi se finaliza cu o disertaţie în urma căreia se obţinea titlul ştiinţific de „candidat în ştiinţe”. De fapt, era echivalentul studiilor doctorale din România şi ţările occidentale, motiv pentru care a şi fost echivalat cu doctoratul şi titlul ştiinţific de doctor. În anii aceia, în URSS, doctoratul era un titlu ştiinţific superior care în România a fost echivalat cu „doctor docent”.

Între Tamara și Ivan Ambrus după ce au ajuns să se căsătorească
Cu studenți români din Institutul Mendeleev. Lângă mine Ivan Ambrus, în spatele meu Nina Șerbănescu

La cămin am stat cu trei stu­den­te în ca­me­ră. O ru­soai­că Mașa, o gru­zin­că Nunușa și o clu­jean­că Lena.  Pe ul­ti­ma o ști­am de mi­că. E­ram co­le­ge în cla­sa I ele­men­ta­ră. Apoi nu ne‑am prea vă­zut. În ul­ti­mii pa­tru ani ea stă­tea la Mos­co­va, fi­ind stu­den­tă la In­sti­tu­tul de Chi­mie Ali­men­tară. E les­ne de ima­gi­nat bu­cu­ria re­în­tâl­ni­rii noas­tre aici, la că­mi­nul din So­kol, ca­re găz­du­ia stu­den­ții mai mul­tor in­sti­tu­te de chi­mie.

Am ce­rut să stăm îm­pre­u­nă. În cu­rând am ajuns să îm­păr­țim nu doar ca­me­ra, ci și pro­ble­me­le gos­po­dă­rești. Alt­fel spus, am cre­at un fond co­mun și am al­ter­nat săp­tă­mâ­nal sar­ci­na de a pro­cu­ra și pre­pa­ra mân­­care (cu ex­cep­ția prân­zu­lui, pe ca­re fi­e­ca­re îl lu­am la lo­cul de mun­că). Am dus‑o foar­te bi­ne. Eram în­gri­ji­te şi ne stră­du­iam să ne achi­tăm cât mai bi­ne de sar­ci­na de a în­des­tu­la și a ne sur­prin­de una pe cealaltă cu bu­nă­tăți, ade­sea ne­cu­nos­cu­te. Pen­tru mi­ne a fi de ser­vici în gos­po­dă­ria co­mu­nă era o ade­vă­ra­tă plă­ce­re. Cu atât mai mult cu cât ști­am că Lena avu­se­se o co­pi­lărie grea, cu mul­te frus­trări și nea­jun­suri, lân­gă o ma­mă strâm­to­ra­tă și foar­te bol­na­vă. A și pierdut‑o de mi­că. Ul­te­ri­or a fost adop­ta­tă de un cu­plu fă­ră co­pii.

Cu Lena
Cu fetele din camera de cămin: Lena (lângă mine) – Mașa (stânga sus) – Nunușa (dreapta sus)
Fetele din cameră iau cina împreună (eu torn ceaiul)
La căminul din Sokol cu studenții în camera de lectură

Ne‑am în­țe­les foar­te bi­ne și cu ce­le­lal­te două fe­te din ca­me­ră, care erau co­le­ge de an și pri­e­te­ne. Ade­sea ci­nam îm­pre­u­nă toa­te pa­tru. Par­că o aud și acum pe Nu­nu­șa po­ves­tind des­pre stră­bu­ni­cul ei de 117 ani, ca­re la ci­nă obiș­nu­ia să bea câte 6 cești de chi­pi­tok (apă fiartă) din samovar, în timp ce ți­nea în gu­ră câ­te o bom­boa­nă.

Nu am avut nici cea mai mi­că ne­în­țe­le­ge­re sau cear­tă în ca­me­ră, în de­cur­sul în­tre­gu­lui an șco­lar. To­tuși el a tre­cut foar­te greu. Mă chi­nu­ia do­rul de ca­să. Spu­neam că tân­jesc pâ­nă și du­pă la­da de gu­noi din fa­ța ca­sei.

În sfâr­șit, a so­sit va­can­ța și am ve­nit aca­să la ma­ma. Pe San­du abia l‑am în­tâl­nit, căci era în can­to­na­ment, pen­tru a ple­ca la as­pi­ran­tu­ră. Eram foar­te bu­cu­roși că din toam­nă vom fi îm­pre­u­nă.

Reîntoarsă la Moscova, l-am aș­tep­tat în­să de­gea­ba. El s-a îm­bol­nă­vit de he­pa­ti­tă în can­to­na­ment și gru­pul de stu­denți și as­pi­ranți a ve­nit fă­­­ră el. Când s‑a vin­de­cat i s-a spus să aștep­te se­ria din anul ur­mă­tor.

Vestea era dezolantă. Dacă initial credeam că în timpul aspiranturii vom fi separaţi doar un an şi ceilalţi doi aveam să-i petrecem împreună, lucrurile se arătau a fi exact invers!

Eram așa de su­pă­ra­tă, în­cât la vi­zi­ta lui Al. Mo­ghio­roș, care venise la am­­ba­­sa­dă cu oca­zia în­ce­pu­tu­lui de an șco­lar, m‑am lă­sat îm­pin­să în fa­ță de Ivan Am­brus și Tibi Be­ne­dek, pen­tru a‑i ce­re oas­pe­te­lui ca so­țul meu (în­că nu eram că­să­to­riți, dar așa mi-au zis bă­ie­ții să spun) să fie tri­mis la Mos­co­va in­di­vi­du­al. Doar Ili­es­cu mi‑a luat în nu­me de rău că l‑am de­ran­jat pe to­va­ră­șul pen­tru atâ­ta lucru. Dar a me­ri­tat. Ru­gă­min­tea mea a fost în­de­pli­ni­tă. San­du a ve­nit cu pu­țin după în­ce­pe­rea a­nu­­lui șco­lar și a fost re­par­ti­zat la ca­te­dra de epi­de­mi­o­lo­gie a In­sti­tu­tu­lui de Per­­fec­­ți­­o­­na­­re a Me­di­ci­lor (IPM).

După ce a locuit câteva luni la ho­te­lul Me­tro­pol, el a pri­mit o ca­me­ră în că­mi­nul IPM, ca­me­ră ca­re a de­ve­nit cu­rând și a mea.

Cu Sandu la hotelul Metropol unde a fost cazat înainte de a primi cameră la cămin
Cu Sandu in camera noastră de la Că­mi­nul IPM (aveam deja achiziționată tehnica pentru muzică)

Ne-am și că­să­to­rit în cu­rând. For­ma­li­tă­ți­le pen­tru ce­tă­țe­nii ace­le­iași țări stră­i­ne erau foarte sim­ple. Nu aveam ne­vo­ie nici de mar­tori, nici de acte, ci doar de pa­șa­poar­te. Nici de răb­da­re nu era ne­vo­ie. La ru­gă­min­tea noas­tră de a nu amâ­na ce­re­mo­nia prea mult – ex­pri­ma­tă la de­pu­ne­rea ac­te­lor – ne‑au în­tre­bat: “poi­mâi­ne e prea târ­ziu?”

Că­mi­nul era dotat cu un con­fort mult su­pe­ri­or celor stu­den­țești, pen­­tru că aici se ca­zau nu stu­denți, ci doctori cu func­ții ad­mi­nis­tra­ti­ve, ade­sea foar­te înal­te (pâ­nă la mi­niș­tri ad­juncți). El era situat într-un loc li­niș­tit din cen­trul Mos­co­vei. Toa­te ca­me­re­le erau de do­uă per­soa­ne. Baia şi bucătăria comune – un lu­­cru obiș­nu­it atunci la Mos­co­va – se aflau la capătul coridorului.

În bu­că­tă­rie ne în­tâl­neam cu ce­i­lal­ți lo­ca­tari, cu ca­re ne sa­lu­tam fă­ră să ne cu­noaș­tem. În­tre noi fo­lo­seam lim­ba ro­mâ­nă.

Două din­tre doc­to­ri­țe­le des în­tâl­ni­te au re­cu­nos­cut de abia du­pă moar­tea lui Sta­lin că au în­țe­les tot ce am vor­bit în­tre noi. A re­ie­șit că erau mol­do­ven­ce din Chi­și­nău, dar nu‑și pu­teau per­mite să dea sem­ne că ne în­țe­leg, căci prin as­ta ar fi ad­mis că lim­ba mol­do­ve­neas­că es­te iden­ti­că cu cea ro­mâ­nă.

În pe­ri­oa­da dic­ta­tu­rii lui Sta­lin era o cri­mă să ai ru­de în stră­­ină­ta­te. În tim­pul lui Hruș­ciov a mai ce­dat și acest fel de te­roa­re, du­pă cum am con­sta­tat dintr-un alt exem­plu. La ca­te­dra mea, con­fe­ren­ți­a­rul Țiu­ru­pa, fiu al unui vechi bol­șe­vic, chiar în­mor­mân­tat în zi­du­ri­le Krem­li­nu­lui, nu a avut cu­ra­jul să re­cu­noas­că că are un unchi la Bu­cu­rești atât timp câteram co­legi la ca­ted­ră. A re­cu­nos­cut doar la doi ani du­­pă ce-mi susţinusem disertaţia şi am fost în vi­zi­tă par­ti­cu­la­ră la Mos­co­va (m‑a și ru­gat să‑i aduc ce­va un­chiu­lui).

Ciocnind cu conferențiarul Țiurupa la banchetul susținerii mele. La dreapta conducătoarea mea de doctorat Elizaveta Mihailovna Alexandrova

În perioada aspiranturii am mai pri­mit con­fir­mări ale an­ti­­se­­mi­­tis­mu­lui. De astă dată nu din par­tea la­bo­ran­te­lor, ci a me­di­ci­lor la ca­re au fost în “vi­zi­tă de spe­ci­a­li­za­re” doi me­dici ro­mâni, cu­nos­cuți de noi. Unul era San­du Săsărman, prie­ten din Cluj, ro­mân, cu nas mare, blond-roș­cat, ce­­lă­­lalt un co­leg de‑al lui din București, evreu, bru­net și pur­tând nu­me­le de Io­nes­cu. Gaz­de­le, în­cur­ca­te de apa­ren­țe, aveau față de Io­nes­cu ie­­șiri an­ti­se­mi­te cu pri­vi­re la Să­săr­man.

Pentru noi doi, însă, anii pe­tre­cuți la Mos­co­va au fost cei mai fe­ri­ciți și fă­ră griji. În tim­pul săp­tă­mâ­nii tră­geam din greu pâ­nă sea­ra, dar zi­ua de du­mi­ni­că o fo­lo­seam pen­tru re­la­xa­re. În fi­e­ca­re săp­tă­mâ­nă mer­geam un­deva, de exem­plu la ope­ră, te­a­tru, mu­zee, ex­cur­sii, etc.

             

Cu Sandu şi un grup de studenţi români în excursie la Arhanghelskoe în mai 1954

În noiembrie 1954 mi‑am sus­ți­nut di­ser­ta­ția și m‑am întors aca­să.

Mi-am început activitatea la ca­ted­ra de Chi­mi­e Fi­zi­că a uni­ver­si­tă­ții Bo­lyai (apoi Ba­beș Bo­lyai), ac­ti­vi­ta­te fă­cu­tă cu mul­tă plă­ce­re și du­pă pensionarea mea, în vara anului 1989.

În 1955 s-a născut fetița noastră, Luci.

Noi trei în 1955

La începutul anului 1956 m-am dus pen­tru do­uă săp­tă­mâni la Mos­co­va, pe cont pro­priu, pen­tru a‑l vi­zi­ta pe San­du, făcându‑mi griji pen­tru ul­ce­rul lui. Colegul de ca­me­ră al lui San­du, un doc­tor chi­nez, mi‑a ce­dat pa­tul lui pen­tru du­ra­ta vi­zi­tei me­le. Ast­fel am pu­tut lo­cui cu Sandu în ve­chea noas­tră ca­me­ră. Eram acolo când Sandu a fă­cut o he­mo­ra­gie gas­tri­că se­ve­ră. A fost in­ter­nat de ur­gen­ță la spi­ta­lul Bot­kin și i s‑au în­de­păr­tat ¾ din sto­mac.

Cu Sandu și colegii lui de cămin cu ocazia vizitei mele din 1956
Sandu și colegul lui de cameră chinez (urmașul meu după 1954)
Sandu în perioada finală a aspiranturii (1958-1959) cu prietenul Amiras Gabriel (devenit ulterior un pianist cunoscut)

Întors la Moscova după o pe­ri­oa­dă de re­cu­pe­ra­re pe­tre­cu­tă aca­să, San­du a a­vut par­te de eve­ni­men­te chi­nu­i­toa­re. Poa­te și aces­te su­pă­rări umi­li­toa­re au con­tri­bu­it la mul­tip­le­le lui boli gra­ve care s‑au suc­ce­dat, fu­rân­du‑mi până la ur­mă so­țul cu mult îna­in­te de vre­me.

Dar să mă întorc la des­cri­e­rea eve­ni­men­te­lor care‑l aș­tep­tau la Mos­co­va. Fi­e­că­rui stu­dent și as­pi­rant ro­­mân i s‑a ce­rut ca, în șe­din­țe spe­ci­al or­ga­ni­za­te, să‑și ex­pri­me “en­tu­zi­as­mul” că tru­pele so­vie­ti­ce au înăbuşit în sân­ge așa nu­mi­ta “con­tra­re­vo­lu­ție” din Un­ga­ria. Sandu – ne­ști­ind să min­tă – a spus că el nu poa­­te cre­de că ea a fost ope­ra unor unel­tiri ale im­pe­ri­a­lis­mu­lui (for­mu­la­rea ofi­ci­a­lă a eve­ni­men­te­lor din 1956), căci așa ce­­va nu ar fi pu­tut să an­tre­ne­ze ma­se atât de mari de oa­meni. Sa­la a în­ghe­țat. L‑au ex­clus din OSAR. San­du a ajuns în izo­la­re to­ta­lă, ni­meni nu mai avea cu­­ra­jul să se apro­pie de el, cu atât mai pu­țin să stea de vor­bă cu el. I s‑a fă­cut do­sar de ex­clu­de­re din par­­tid.

Am aș­tep­tat cu lu­ni­le eve­ni­men­tul ne­plă­cut al ex­clu­derii. Degeaba. Do­sa­rul de ex­clu­dere nu a so­sit. Ci­ne­va a lă­sat să i se piar­dă urma, un­deva în drum spre Cluj, pro­ba­bil ci­ne­va ca­re era de ace­eași pă­re­re, dar fă­­ră cu­ra­jul de a și‑o asu­ma. Sau ci­ne­va ca­re l‑a cu­nos­cut și, în con­se­cin­ță, ți­nea la el.

Întreruperile lungi din ca­u­za să­nă­tă­ții au pre­lun­git du­ra­ta as­pi­ran­tu­rii lui San­du, ast­fel că sus­ți­ne­rea di­ser­ta­ți­ei de doc­to­rat a avut loc a­bia în iunie 1959, cam când am îm­pli­nit 30 de ani. Ca­do­ul de ani­ver­sare l‑a tri­mis an­te­ri­or în ța­ră cu pro­fe­so­rul Valeriu Bologa, pe ca­re îl plim­ba­se prin Mos­co­va. Aces­ta mi‑a trans­mis chiar de zi­ua mea ca­do­ul, îm­pre­­­u­­nă cu un buchet, din par­tea lui, for­mat din 30 de ga­roa­fe uri­a­șe, ro­șii ca fo­cul. M-a im­pre­si­o­nat mult.

Soarta a fost însă crudă cu familia noastră. Peste chi­nu­ri­le în­du­rate la Moscova, pes­te bo­li­le gra­ve suc­ce­si­ve ale lui Sandu, s‑a mai supra­pus șo­cul su­fe­rit cu oca­zia cu­tre­mu­ru­lui din 1977 (când Luci a noas­tră se afla la Bu­cu­rești. la facultate). Un in­farct uci­gaș a pus capăt în ia­nu­a­rie 1978 căs­ni­ci­ei noas­tre fe­ri­ci­te, cu trei luni îna­in­te de a-i săr­bă­tori a 25-a aniversare (aveam deja pre­gă­ti­te ve­ri­ghe­te­le de ar­gint).

Sandu al meu era prieten cu fiul pro­fe­so­ru­lui Bologa, tot doc­­tor, tot profesor universitar, dar nu de istoria medicinii, ca tatăl, ci chi­­­rurg. Se nu­mea tot Sandu. Am cu el niș­te amin­tiri deo­se­bi­te  Cea mai im­por­tan­tă amin­ti­re este că mi‑a sal­­vat via­ța. Era unul din­tre cei care nu au lăsat să mă ră­pu­nă o boa­lă ne­cru­ță­toa­re, boa­lă ca­re s-a do­ve­dit a fi în­căpă­țâ­na­tă, în­cer­când în mai mul­te rân­duri să câș­ti­ge lup­ta, pâ­nă să de­pu­nă ar­me­le.

O al­tă amin­ti­re s‑a pe­tre­cut cu mult îna­in­te. Ta­tăl lui San­du Bo­lo­ga și ma­ma mea erau in­ter­nați în ace­lași timp la cli­ni­ca me­di­ca­lă I. San­du și cu mi­ne ne în­tâl­neam în apro­pi­e­rea cli­ni­cii, prac­tic în fie­ca­re di­mi­nea­ță, mer­gând să ne ve­dem pă­­rin­­ții îna­in­te de lu­cru. El in­tra zil­nic și la ma­ma în du­bla sa ca­li­ta­te de me­dic și de pri­e­ten.

Într-o dimineață, când dau să in­tru în spi­tal, el toc­mai ie­se. Es­te foar­te trist. Îmi po­ves­teș­te că în aceeași noap­te i‑a mu­rit ta­tăl. In­trând la ma­ma, o gă­sesc ve­se­lă. Îmi dau sea­ma că nu știe ce s‑a în­tâm­plat. La în­tre­ba­rea da­că Sandu a venit și în di­mi­nea­ța res­­pec­ti­vă și da­că ma­ma știe ceva des­pre sta­rea ta­tă­lui său, mi‑a răs­puns că: “da, San­du a fost și sta­rea ta­tă­lui său e ne­schim­ba­tă”. Sandu, deși om foar­te sen­­si­­bil, fu­se­se întot­dea­u­na îna­in­te de toa­te me­dic. În acea di­mi­nea­ță, în po­fi­da du­re­rii, se pur­ta­se ca în orice altă zi. Știa să su­pu­nă pro­pria su­fe­rin­ță li­niș­tii bol­na­vu­lui!

Odată cu aspirantura s-au în­che­iat for­me­le or­ga­ni­za­te de studiu la ca­re am participat.

Trecând în revistă urmele lăsate în me­mo­ria și ini­ma mea de toa­­te ni­ve­le­le de studiu, ajung la con­clu­zia că ele sunt fie foar­te tris­te, fie, dim­po­tri­vă, haz­lii. Se pare că ma­jo­ri­ta­tea eve­ni­men­te­lor ca­re nu sunt nici dra­ma­ti­ce, nici dis­trac­ti­ve sau umo­ris­ti­ce, pur și sim­plu se uită, nu lasă ur­me. Cel puțin la mi­ne așa s-a în­tâm­plat. Ce-i drept, eu nu ex­ce­lez cu me­mo­ria. Pentru a ține minte, trebuie să îmi amin­tesc orice în mai multe rân­duri. Ori asta se întâm­plă doar cu ace­le amin­tiri care te mar­chează profund, fie în sens po­zi­tiv, fie dim­po­tri­vă, dureros.

Judit Mureşan (n. Kertész)

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

2 Comments

  • Veronica commented on February 11, 2021 Reply

    Dna Judith e ora 1 am.
    Adeseori, stiind ca apare noua editie trag cu ochiul pe telefon stiind ca apare deja revista, cateodata.
    E primul articol, care mi a oprit degetul din rasfoit, am urmarit trairile tineretii dvs la Moscova, pozele atat de bine pastrate si evocatoare pt. o vreme nu tocmai apropiata, am retrait, cum doar moldovencele mele spun tristetea anului al 25 lea, si va admir in prag de noapte curajul tenacitatea si claritatea naratiunii. Un weekend luminos si bogat in amintiri, poate mai vesele.

    • Muresan Judit commented on February 11, 2021 Reply

      Va multumesc din tot sufletul Dna Veronica!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *