(De data aceasta se recomandă a se citi până la sfârșit)

Nu intenționez să fac aici apologia vizionării la televiziune a manifestărilor sportive. Am fost și rămân la părerea că în vremuri de COVID 19 emisiunile sportive au darul să ocupe o bună parte din timpul prea liber și să-ți îndepărteze gândurile de la ce se întâmplă (rău) în jurul tău. Pe mine asta mă ajută, îmi închipui că și pe alții.

Motivul scrierii acestor rânduri e cu totul altul, deși, recunosc, sursa de inspirație e înmulțirea emisiunilor de sport pe care le vizionez în ultimul timp. Nu mă limitez la meciuri (fotbal, baschet), ci urmăresc și comentariile pe marginea ultimelor evenimente de pe stadioanele și sălile fără spectatori.

Deunăzi am ”căzut” pe o foarte interesantă discuție despre titlul de cel mai bun fotbalist al tuturor timpurilor. Participau la dezbatere patru foarte docți comentatori de sport, iar faptul că ei știau să aducă argumente serioase în favoarea unuia sau altuia din fotbaliștii cei mai cunoscuți dădea o culoare vie discuției, mai ales că, așa cum era de așteptat, părerile erau divergente, ceea ce a dus la schimburi de opinii foarte vii, pe ton înalt, ajungându-se chiar la minore invective reciproce privitoare la criteriile care trebuie folosite (sau nu!) pentru a se ajunge la un verdict acceptat de toți.

Și cum spune românul, stăteam strâmb (o durere de șale!) dar judecam drept, și urmărind discuția învolburată, am ajuns rapid la concluzia că cei trei pentru care se băteau comentatorii erau cu toții atacanți. De aceea nu era de mirare că se punea pe tapet numărul de goluri din palmaresul fiecăruia, numărul de victorii al echipelor naționale în care jucaseră, numărul total de meciuri în întreaga carieră a fiecăruia din ei ș.a.m.d.

Deodată mi-am dat seama că totul se axa pe atac! Niciun cuvânt despre apărători, nemaivorbind de portari, ca și cum fotbalul se desfășoară într-o singură direcție și cu un singur scop: șuturi glorioase la poartă și marcarea de goluri.

Nu e niciun mister că deși ”cea mai bună apărare e atacul” (o propoziție care mă enervează), fără o linie de apărare eficace orice echipă riscă să piardă meciul, pentru că ideea de bază nu este de a marca goluri, ci de a primi mai puține goluri decât ai băgat în poarta adversă!

În fiecare an UEFA (organul oficial al fotbalului european) decernează titlul pentru cel mai bun fotbalist al anului. În ultimii ani lupta s-a dat între Messi și Ronaldo, deși anul trecut titlul i-a fost decernat lui Lewandowski, celebrul atacant polonez al lui Bayern München.

Uneori se adaugă și titlul de cel mai bun portar al anului, dar acesta rămâne în umbră, cu mult în urma titlului de fotbalist al anului (de parcă portarul nu e și el fotbalist). Dar gurile rele susțin că titlul de cel mai bun portar se decernează separat (printre altele), tocmai pentru a nu afecta gloria atacantului ales! În fiecare an un atacant trebuie să primească titlul; celelalte premii sunt atât de puțin importante încât sunt uitate imediat.

Nu întâmplător, imediat după emisiunea cu pricina am urmărit un meci de fotbal din liga spaniolă, 90 minute de fotbal de calitate, prestat de jucători de valoare, veniți din toate țările lumii (mai ales din America de Sud, patria fotbalului adevărat!), o adevărată bucurie pentru ochi și minte.

La câteva minute de la începutul meciului mi-a venit o idee năstrușnică: să număr ocaziile de gol la fiecare poartă (adică șuturile apărate de portar) și să le compar cu numărul de situații în care apărătorii au salvat poarta, respingând balonul înainte măcar ca înaintașul să șuteze. Ei bine, numărul de intervenții de succes al apărătorilor a fost de două ori mai mare ca cel al șuturilor care au aterizat pe suprafața celor două porți!

Prin urmare, nedreptatea e strigătoare la cer! Echipa câștigătoare a reușit nu pentru că atacanții au marcat multe goluri (meciul s-a terminat cu 1:0), ci pentru că apărătorii au reușit să ”sugrume în fașă” toate încercările adversarului de a se apropia de poartă, și chiar de careul de 16 metri. Inutil să remarc că mai toate comentariile privitoare la acest meci se refereau numai la atacantul care a marcat golul!!

N-am să intru în capcana pe care mi-am întins-o singur, să încep să filozofez pe marginea acestei realități care, îmi închipui, e dureroasă pentru miile de fotbaliști uitați de istorie, pentru că niciodată nu au primit onoarea care li se cuvenea. Remarc doar că și aici, în fotbal, ca în multe domenii ale activității de zi cu zi, adevărații eroi rămân necunoscuți, nepremiați, neevidențiați, uitați, ignorați.

***

Cum v-am păcălit, sper, pe toți!!! Nu despre fotbal și fotbaliști voiam să scriu, ci despre nedreapta împărțire a gloriei între membrii echipei chirurgicale. Acum, cred eu, totul devine clar.

M-am referit pe scurt la acest subiect, atunci când descriam atitudinea autorităților israeliene față de medicul anestezist Dr. Elian, cel care îl sedase pe Eichmann în drum spre avionul care urma să-l aducă în fața tribunalului. Am amintit cu acea ocazie faptul mai mult decât penibil că Elian nu a fost invitat la celebrarea răpirii călăului nazist, mulți ani după fantastica aventură a Mosadului.

În medicină se vorbește de importanța semnelor indirecte în diagnosticarea unor maladii. E ușor să pui diagnosticul de pneumonie când pacientul are febră, tușește și la auscultarea plămânilor decelezi sunetele caracteristice bolii. Dar ce te faci când simptomele nu apar așa cum le-ai vrea tu?!

Povestea răposatului Dr. Elian e un semn indirect de boală a vremurilor în care trăim, și pentru care societatea plătește – uneori fără a-și da seama – cu vârf și îndesat.

În foarte multe (prea multe!) țări ale lumii medicul anestezist, profesiune pe care am practicat-o mai bine de jumătate de secol, are o poziție de inferioritate profesională și socială.

Iată semnul indirect care va deschide ochii celui care nu înțelege: încercați să vă amintiți numele chirurgului care v-a operat cândva, în urmă cu ani. Așa-i că-l aveți în memorie? Și acum faceți efortul de a vă aminti numele medicului ATI care v-a însoțit în sala de operație, v-a anesteziat, v-a stat la căpătâi tot timpul (da, tot timpul!) operației, v-a trezit, v-a condus în sala de reanimare postoperatorie și foarte probabil v-a prescris tratamentul pentru următoarele 24 ore? Vă amintiți? Mă îndoiesc, și tare aș vrea să nu am dreptate.

Dar ce legătură are povestea medicului ATI cu competiția pentru cel mai bun fotbalist??

Iată răspunsul: medicii ATI sunt apărătorii porții vieții fiecăruia din pacienții pe care îi au în grijă, ei știu ce au de făcut pentru a împiedica ca un atacant (adică de fapt un coleg ”agresor”) să facă rău organismului mai mult decât e nevoie, pentru că actul chirurgical e de fapt un act agresiv împotriva corpului pacientului, un act de destabilizare a ceea ce noi numim homeostazie, acea stare normală care permite o funcționare armonioasă a tuturor organelor. Intervenția chirurgicală afectează această stare normală, iar rolul medicului ATI este să prevină modificări patologice ireversibile provocate de bisturiu. Apărătorul homeostaziei reprezintă ultima barieră în drumul răului spre organismul aflat pe masa de operație. La fel ca apărătorul aflat în careul de 16 m, în fața unui Pele, Messi, sau Ronaldo, împiedicându-i de a marca golul următor, medicul anestezist e atent la orice schimbare în rău a situației pacientului și doar el știe ce are de făcut în (aproape) fiecare situație. Vai de soarta pacientului chirurgical dacă medicul ATI nu e alert la ce se întâmplă cu organismul al cărui apărător este.

Și acum încă o întrebare: dvs, cei care citiți presa sportivă, sau urmăriți la radio sau la televiziune transmisii sportive, ați auzit vreodată, măcar o dată, un apărător plângându-se că nerecunoașterea meritelor sale a devenit un fapt prea obișnuit și banal? De câte ori ați auzit sau ați citit o frază ca aceasta: ”meciul a fost câștigat nu atâta pentru că echipa XYZ a marcat trei goluri, ci datorită excelentei apărări, care a dejucat tactica atacatoare a echipei adverse”?

Așa și cu noi, medicii ATI, ”the sleeping partner” sau ”medicul pe jumătate adormit lângă un pacient pe jumătate treaz”, cum am fost blagosloviți de colegii noștri, cei cu cuțitul în mână.

”La spitalul cutare s-a practicat de curând o intervenție chirurgicală inovatoare, care a salvat un pacient aflat într-o situație foarte complexă, agravată de o insuficiență cardio-respiratorie, dublată de insuficiență renală și hepatică. Fără această intervenție, făcută de cunoscutul chirurg Prof. Dr. Cutărică, șansele pacientului de a rămâne în viață ar fi fost extrem de șubrede”.

Cunoașteți acest stil de articole în toate ziarele și în toate limbile?

Pentru numele Ăluia de Sus, cum putea celebrul chirurg măcar să se apropie de pacient și să pună bisturiul pe el, fără să fie sigur că cel care se ocupă direct și personal de viața acestuia este umilul Dr. Anonimescu, unul din cei mai capabili și cu experiență medici ATI din spital, care prin felul cum a pregătit pacientul pentru operație și i-a purtat de grijă în timpul operației și apoi în secția de terapie intensivă, a asigurat succesul intervenției chirurgicale și supraviețuirea pacientului?

Oare ați citit a doua zi în același ziar protestul medicului ATI care nu a fost amintit, și de a cărui existență redacția ”s-a făcut că plouă”?!

Oh, da, tipul care scrie aceste rânduri nu e obiectiv, e cel care nu de mult a publicat un roman în care încearcă să prezinte activitatea medicului ATI în culori naturale, așa vor gândi mulți dintre cititori.

Exact. Așa e cel care semnează acest eseu. Și numai așa el mai poate încerca, poate pentru ultima oară, să contribuie la lupta surdă, neauzită și nepercepută de cei din jur, lupta pentru a pune medicul ATI pe locul care i se cuvine. Altminteri va veni o zi când dumneata, cititorule, sau copiii sau nepoții dumitale nu vor putea ajunge pe masa de operație pentru a fi tratați de o maladie care le pune în pericol existența, și acesta va fi rezultatul unei stări de lucruri pe care societatea de azi o ignoră complet.

Numărul de medici ATI e insuficient în toată lumea. O mulțime de pacienți suferă din această cauză iar acum, în timpul COVID-ului, această stare de fapt a devenit extrem de evidentă, periculoasă și dureroasă.

Domnilor, doamnelor, sunt convins că cei care mă cunosc își pun legitima întrebare: unde e poanta, vorba de duh cu care autorul obișnuiește să-și înflorească scrisul. Iat-o: unui chirurg bun i se cuvine un anestezist bun, un chirurg slab are neapărată nevoie de el!!!

PS. În fiecare an în 30 martie, Statele Unite sărbătoresc Ziua Medicilor (Doctors’ Day). La acea dată, în 1842, Dr. Crawford Long a administrat prima anestezie cu eter, în Jefferson, Georgia. Evenimentul a trecut neobservat. Patru ani mai târziu dentistul Bill Morton a folosit eterul pentru o intervenție la Massachussets General Hospital, în Boston, un eveniment care a cucerit imediat toate mijloacele de comunicație. Au trecut sute de ani până ce lui Long i s-a atribuit titlul de primul anestezist care a folosit eterul pentru un act chirurgical pe om. 

Din 1842 încă nu au trecut sute de ani. https://journals.sagepub.com/doi/pdf/10.1177/003591571200501305 

La ședința Royal Society of Medicine din 1.12.1911, Dr. Dudley W. Buxton a adus o serie întreagă de mărturii care dovedesc că Dr. Crawford Long a fost primul care a folosit anestezia cu eter în 1842.  Royal Society of Medicine a acceptat mărturiile și a recunoscut meritul lui Long după 69 de ani.  

Poate voi scrie odată despre tragica confruntare dintre cei doi americani, dar aici e cazul să atrag atenția cititorului că alegerea datei de mai sus nu a fost întâmplătoare: Statele Unite consideră că anestezia cu eter a fost cea mai importantă invenție în medicina americană din toate timpurile. Iată un amănunt care ar trebui să devină un argument extrem de puternic în lupta pentru reconsiderarea specialității de ATI în toată lumea, inclusiv în țara mea…

Gabriel Ben Meron