Moartea se numește Covid-19

Cred că aveam șapte sau opt ani când am auzit pentru prima oară cuvântul „cancer”, sau poate atunci am devenit conștient de el. Am întrebat-o pe mama și ea mi-a explicat că este o boală, în cele mai multe cazuri mortală. M-am întrebat de ce nu auzisem termenul până atunci. Și după un timp de gândire, am decis că viața trebuie să fie în straturi și că o vezi doar pe orizontală. La vârsta mea de atunci, în stratul în care se afla capul meu, nu exista cancer, de aceea nu puteam să-l văd sau să aud despre el. Dar pe măsură ce cresc și devin tot mai înalt, continua raționamentul meu, voi intra cu capul în straturi superioare, unde voi întâlni tot felul de lucruri noi.

            Cam tot în aceeași perioadă am început să mă gândesc mult la moarte și eram terorizat. Locuiam în zona cimitirului orașului și vedeam adesea trecând cortegii funerare. Mă mira de fiecare dată liniștea, smerenia, stoicismul, chiar fatalismul cu care era acceptată despărțirea definitivă de cel sau cea din sicriu. Cum acceptă așa fără să protesteze, fără să urle, fără să spargă sau să rupă totul în bucăți? Cum acceptă această uriașă nedreptate? Și cum a acceptat defunctul moartea? De ce a lăsat-o să-i închidă ochii? De ce nu s-a împotrivit? Nu puteam accepta nicicum ideea morții. Așa cum nu-mi puteam imagina cum poate exista „o mare fără fund”, cum nu puteam concepe infinitul, tot așa nu puteam accepta neantul, dispariția eu-lui meu.

            Gânduri de copil, evident, dar pe care le-am regăsit mai târziu mult mai bine formulate de Guy de Maupassant, Eugen Ionescu și alții. „Vă gândiți des la moarte?” a fost întrebat dramaturgul american Arthur Miller într-un interviu luat pe când avea peste 80 de ani. „În fiecare zi”, a răspuns el. Evident, frica de moarte, de necunoscut, este omniprezentă în tot cursul vieții unei persoane, care face tot ce poate pentru a evita accidentele sau a-și îngriji sănătatea. Dar, de-a lungul timpului, mulți au reușit să și-o învingă, sau să accepte ideea că sfârșitul vieții este inevitabil. Treptat, frica de moarte și de pedepsele promise păcătoșilor la judecata de apoi s-a estompat, pe măsură ce influența religiei a scăzut. Dar a mai fost ceva. Ne îndepărtaserăm de moarte. De câteva decenii, mai ales în țările dezvoltate, nu se mai moare acasă, în mijlocul celor dragi, ci ori în case de bătrâni, ori în spitale, de unde cadavrul este transportat rapid la sediul societății de pompe funebre și de acolo la crematoriu sau la cimitir. La ambele, serviciul funerar durează în general doar jumătate de oră, timp în care cel care ne-a părăsit este pomenit, elogiat și expediat apoi în grabă spre „o lume mai bună”. Deci chiar și în prezența morții, nu o vedem, sau preferăm să o ignorăm și să trecem repede peste ea.

            Sigur, acceptăm ca de la sine înțeles că mulți mor în accidente aviatice, rutiere, sportive, sau în tot felul de catastrofe naturale, conflicte și războaie. Dar oricum, cele din urmă se întâmplă în general destul de departe de noi, în Darfur, Etiopia, Yemen etc. Adevărat, au murit mulți și mai aproape de noi, în fosta Iugoslavie, dar cu excepția celor direct implicați, noi, cei din afară, nu ne-am speriat prea tare. În definitiv, conducătorii noștri au știut cum să limiteze și în cele din urmă să calmeze spiritele prea înfierbântate. Ba chiar, „pour décourager les autres”, au arestat, judecat și condamnat pe câțiva dintre protagoniștii de frunte ai acestor orori.

            Și în fine, simțurile ne-au fost tocite și de un grad fără precedent de violență urbană, sau zugrăvită în filmele de pe micul și marele ecran. Am continuat așadar să ne trăim viața, prea ocupați cu casa, serviciul, vacanțele și distracțiile ca să ne gândim la moarte. Pe scurt, moartea nu ne mai speria ca odinioară. Era acceptată ca parte din viața de zi cu zi.

            Poate, dar noua formă, Covid-19, nu face parte din viața pe care o cunoșteam până nu de mult. Când nu te gândeai că poți să mori dacă te duci la o nuntă, sau la o berărie, sau să vezi o piesă de teatru, sau să asculți un concert la Filarmonică. Toate aceste îndeletniciri sunt asociate azi în mintea noastră cu un craniu și două oase încrucișate: Pericol de moarte.

            Noi poate voiam să ignorăm moartea, sau să uităm de ea, fie și temporar, dar ea nu ne-a uitat. Și ne-a reamintit existența ei printr-una din cele mai brutale forme posibile, printr-o pandemie. Iar ca să-și dovedească omnipotența, a cuprins aproape tot globul. Soldații ei invizibili, adică virușii, s-au răspândit peste tot, în lung și latul lumii, de la Wuhan la Los Angeles, de la Rio de Janeiro la Stockholm. De data aceasta, conducătorii noștri nu au mai știut cum să reacționeze, ba chiar mulți dintre ei au luat tocmai măsurile contraindicate, situație care spune mult despre așa-zisa artă a planificării din timp. (Realitatea a spulberat rapid asigurarea dată inițial de guvernul britanic că țara „este bine pregătită să facă față situației, oricât de gravă ar putea ea deveni”.)

            Și după peste un an de bâjbâieli, decizii contradictorii, anunțuri, contramandări, zvonuri, teorii conspiraționiste, agonii și peste două milioane morți (mai mult de o sută de mii numai în Marea Britanie), populația ca un tot, a realizat deodată că decesele cauzate de Covid-19 nu sunt „cazuri” sau „grafice” ci mame, tați, frați, surori, soți, soții, fii, fiice etc. Aceste milioane de tragedii umane, plus cele asociate (văduvi, văduve, orfani, cei care au murit din alte cauze pentru că nu au putut fi tratați de spitalele și medicii copleșiți de victimele virusului) au avut și alt efect, pe lângă durerea cauzată familiilor și pagubele cauzate economiei, comerțului, culturii, pe scurt vieții în general. Ne-au scuturat și ne-au făcut să recunoaștem că moartea, care pentru mulți era până recent o perspectivă îndepărtată și în timp și în spațiu, este prezentă aici, acum. Și ne sperie din nou. Am învățat să-i recunoaștem soldații, dar ea îi deghizează permanent, le schimbă tot timpul uniformele ca să ne înșele și în cele din urmă să ne ucidă.

            Este foarte posibil ca în cele din urmă inventivitatea omului să vină de hac și acestui flagel. El a produs și continuă să producă pagube umane și materiale incalculabile, dar ne reamintește în același timp un lucru esențial, poate chiar vital pentru noi: că deși speranța de viață a crescut enorm în ultimul veac, rămânem literalmente tot timpul la un pas de moarte. Dacă nu vom uita însă acest mesaj și dacă vom trăi permanent conștienți de el, prețuind fiecare clipă, vom avea o viață infinit mai bună, nu doar noi ci și cei din jurul nostru. 30 ianuarie 2021

Dorian Galbinski

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

12 Comments

  • Tiberiu Georgescu commented on February 17, 2021 Reply

    Impresionant si adevarat.Intelegi cat de cat fenomenul numai cand asisti la asa ceva;.te va calauzi/insoti toata viata, pana in clipa in care devenind realitate vei zice in gand; a venit !

  • Julia Kakucs commented on February 12, 2021 Reply

    Un eseu ce atinge o temă universală, bine scris și mereu actual. Felicitări!
    La noi în familie nu s-a vorbit de moarte. Nici atunci când se apropia atât de mult, încât îi auzeai pașii târșiți… Ne îngrijeam și ne îngrijim amintirile și mormintele cu respect și drag, dar viața era și este cea care ne preocupă pe toți. Viața, cu toate greutățile și bucuriile ei. Există multe școli elementare în care la ora de religie sau etică se vorbește despre moarte. Tema este abordată deseori cu ajutorul cărților scrise în acest scop pentru copii. Nu sunt adepta lor. Copilul, așa cum scrie și autorul, vede, simte viața. Crede în ea, în perpetuarea ei jucăușă, luminoasă, senină. Felul în care o acceptăm, o celebrăm depinde de contextul cultural, religios, etic în care trăim. Așa cum ne “înălțam” spre stele, tot așa ne întâlnim tot mai des cu despărțirile inevitabile, dureroase. Dorian Galbinski descrie foarte plastic fenomenul. Un eseu care ne reamintește încă o dată că merită să credem în viziunea lui Rabindranath Tagore, care echivalează moartea cu libertatea ce o simțim plutind în mica barcă în mijlocul oceanului…

    • Michael Lavie commented on February 12, 2021 Reply

      Julia,
      Nivelul comentariului tau, un supliment la valorificarea acestui articol.
      Oamenii buni se intalnesc pe drumul cel bun.
      Felicitari

      • Julia Kakucs commented on February 13, 2021 Reply

        Multumesc, Michael …

  • Michael Lavie commented on February 12, 2021 Reply

    Genial!
    Figura de stil cu viața stratificata, originala și inspirată
    Toată admirația pentru autor.

  • eva galambos commented on February 11, 2021 Reply

    Îi admir pe cei care acceptă moartea și nu se sperie de ea. Personal, deși am vârsta la care ar trebui să mă confrunt cu ideea, caut să nu mă gândesc la ea, cu toate că cei din jurul meu îmi reamintesc. De pildă ,recent am primit un telefon de la o instituție care se ocupă de vârstnici și am fost întrebată- e drept cu scuzele de rigoare – cine se va ocupa de înmormântarea mea. Nu m-am supărat, este adevărat, în jurul meu au murit câțiva apropiați de Covid, alții, generația mea-de bătrânețe. Și totuși, oricât am încercat și încerc, nu mă pot împăca cu ideea morții. Prea mult îmi place viața chiar și peste 80 de ani!

    • Marica Lewin commented on February 12, 2021 Reply

      D- na Eva Galambos, va felicit și va admir!

  • Tiberiu ezri commented on February 11, 2021 Reply

    De acord cu fiecare cuvant!

  • Eva Grosz commented on February 11, 2021 Reply

    Impresionant !

  • Klein Ivan commented on February 11, 2021 Reply

    Marin Moraru , actor romîn ( 1937 – 2016 ) : ” Nu mi-e frică de moarte , ci de pragul de dinaintea ei . ” – K.I.

  • Veronica Rozenberg commented on February 11, 2021 Reply

    Eseul acesta este pe cat de sincer, pe atat de macabru, si desi scris din inima, cred ca produce o stare de “tzmarmoret” (ebraica) (sau gooseflash) asupra oricarei persoane care reuseste sa-l citeasca pana la capat.

    Pana la o anumita varsta, care depinde de personalitatea fiecaruia, de sensibiitate sa si de propria experienta de viata, cred ca oamenii nu sunt atat de preocupati de moarte. Vine insa varsta cu momentul in care intreaga structura umana se rastoarna cu privire la referintele la acest subiect. Si nu ma refer aici la situatiile in care oameni foarte apropiati, in general din familie, dispar in mod tragic.

    Incepand cu acel moment, la care ma refeream mai sus, gandul si teama apropierii de moarte incep sa devina un “tovaras” al calatoriilor zilnice prin viata. Cu toate acestea inaintarea in varsta aduce cu sine – o spun cu tristete – dar stiu ca aceasta tristete nu e justificata, cicul vietii are nevoie de refacare si innoire, iar moartea este o parte a sa, o modalitate prin care oamenii incep a se obisnui cu finalul. Fiecare in felul sau, in functie de bucuriile si tristetile pe care le experimenteaza.
    Personal nu cred ca nu trebuie “sa nu uitam acest mesaj “, pe care il mentioneaza autorul in final,
    “și sa-l constientizam permanent”, dar punand in aplicare vorba veche CARPE DIEM, va ajuta ca poate “vom avea o viață infinit mai bună, nu doar noi ci și cei din jurul nostru.”

  • Christian commented on February 11, 2021 Reply

    Admirabil eseu. Surprinzator de simplu si adanc.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *