Am ajuns în faţa intrării expoziţiei Dali Universe din County Hall Gallery, în mod absolut întâmplător.

În timp ce încercam să înregistrez pe peliculă siluetele crenelate ale parlamentului şi  Westminster Abbey, am remarcat prin obiectivul aparatului Cannon un element distonant care apărea în mod sistematic.

Abia după ce am traversat Tamisa peste renumitul pod din faţa parlamentului britanic, am realizat că elementul disonant era o roată gigantică, denumită Ochiul Londrei, echivalentă cu ceea ce se poate vedea în Praterul vienez, dar diferită de aceasta prin tehnologia modernă de acţionare hidraulică şi mai ales prin amplasarea urbanistică total neadecvată…

După sfertul de oră de rigoare în care am examinat cu spirit critic dar şi cu oarecare invidie profesională partea tehnică a problemei, am părăsit roata, nu fără a remarca nişte tineri vorbitori ivrit aşteptându-şi rândul la casa de bilete.

După o scurtă plimbare pe malul Tamisei, în care încercam să explic soţiei de ce instalaţia sus-menţionată este sortită prin concept unei anduranţe reduse, am descoperit expoziţia Dali Universe, care mi-a atras atenţia cu statuile neconvenţionale din faţa intrării.

În interior mi-a făcut plăcere să aflu că dl. Benjamin Levy, curatorul expoziţiei şi prieten personal al artistului, a ales pentru secţia permanentă a acestui lăcaş de cultură trei teme interesante din opera lui Dali:

Senzualitatate şi Feminitate, Religie şi Mitologie şi Visuri şi Fantezie.

Printre admirabilele lucrări ale primei teme sunt 15 gravuri inspirate din clasica lucrare a lui Ovidiu “Arta iubirii”. Această lucrare a scandalizat într-o asemenea măsură societatea romană în care a trăit celebrul poet, încât acesta a fost exilat pe ţărmul Mării Neagre, la Tomis.

Am fost impresionaţi şi de ilustraţiile pe teme precum fi Romeo şi Julieta, Casanova, Decameronul, Marchizul de Sade.

Dintre sculpturi am admirat o superbă Venus, echipată cu numeroase sertare, prin care frumoasa zeiţă (în viziunea lui Dali) devenea utilă şi în alt mod decât acela atribuit în mod clasic…

Tema a doua, Religie şi Mitologie, prezenta numeroase sculpturi din care cel puţin două dominau în mod categoric sala: Sfântul Gheorghe şi Dragonul, şi Melcul şi Ingerul.

Ilustraţiile pentru cărţi precum: Biblia, Cele 12 triburi ale lui Israel, Moise şi monoteismul, Cântarea Cântărilor a lui Solomon şi desigur Alia erau categoric interesante pentru evrei şi creştini laolaltă.

Nu am să descriu tablourile reunite sub genericul Visuri şi Fantezie, doar am să trec în revistă titlurile sugestive: Persistenţa Memoriei, Profilul Timpului şi Dorinţa Hiper-raţională.

La sfârşitul acestui superb traseu prin fantastica artă a lui Salvador Dali, trecem într-o sală modestă a expoziţiei, unde apare marea noastră revelaţie a acestei după-amieze suprarealiste – tema Holocaustului, a alialei şi construcţiei Statului Israel (din perioada haluţiană desigur) – în care marele artist al secolului 20 şi-a exprimat, fără echivoc, viziunea optimistă de rezolvare a tragicului destin al poporului evreu.

Am părăsit Dali Universe cu sentimentul reconfortant că nu suntem singuri în lupta noastră pentru a exista într-o lume adversă.

*

Ulterior, am aflat din presă că viteza de rotaţie a faimosului Ochi al Londrei a început să crească “out of control”, sau cu alte cuvinte în mod greu de strunit, şi în consecinţă, acest loc de distracţie a fost închis până la noi ordine.

Farnborough

Farnborough Air Show este cea mai mare expoziţie aviatică de pe glob, deschisă timp de şapte zile în luna iulie pe aerodromul cu acelaşi nume, situat la 53 de kilometri de Londra. Cu aproape 1.500 de exponate şi 150 de mii de vizitatori, acest mega-eveniment are loc bianual, în mod alternativ cu Paris Air Show de pe aeroportul Le Bourget.

Toată lumea bună din industria aeronatică expune aici avioane militare şi comerciale (cu sau fără pilot) precum şi  rachete aer-aer, aer-sol şi invers, radare şi avionică, inclusiv mijloacele sofisticate de război electronic, denumite la noi Lamed Alef.

Fără a fi tendenţios, sunt nevoit să amintesc că – exceptând turiştii civili ca noi, care au acces numai în ultimele două zile – Farnborough Air Show (ca şi omologul său francez de la Le Bourget), reprezintă cea mai mare adunătură de mahări cu relaţii, miniştri, generali, ataşaţi militari şi directori de departamente, care împreună cu adjuncţii lor dau zilnic interviuri, semnează contracte perfectate de alţii cu multe zile în urmă sau se fotografiază în faţa exponatelor concepute de bieţii specialişti rămaşi de regulă acasă, în birourile de proiectare aferente…

Sunt prezenţi însă, ca întotdeauna, piloţii de încercare ai exponatelor, care – uneori cu preţul vieţii – ating limita critică a perfomanţelor realizate de beligerantele minuni zburătoare…

Millennium

Magnifica construcţie amplasată în peninsula Greenwich din Londra reprezintă fără îndoială o culme a tehnicii contemporane.

Început în 1977 şi terminat după un an, extravagantul proiect în formă de pictură de rouă, semnat de arhitectul Richard Rogers, a fost încă de la început o problemă controversată.

Construit dintr-o membrană din fibre de sticlă, suportată de cabluri susţinute la rândul lor de o duzină de nasturi din oţel plasate pe un cerc interior, domul, având un diametru de 320 m. şi o înălţime de 50 m., are configuraţia unui arici gigant, ale cărui ace au înălţimea de 100 de metri.

Eleganta formă de picătură de rouă este asigurată şi de faptul că presiunea aerului din interior este ceva mai mare decât presiunea atmosferică, realizată de instalaţii plasate în afara câmpului nostru vizual.

Amenajările exterioare, care nu fac obiectul prezentei relatări, includ pieţe, bazine şi fântâni arteziene, un traseu al meridianului Greenwich, elemente de Luna Park, tonete cu jucării ieşite din comun şi desigur restaurante.

În interior există 14 “atracţii tematice”, dispuse pe două cercuri concentrice, separate printr-o “highway”, cale de acces circulară parcursă de vizitatori pe jos sau cu ajutorul unui trenuleţ.

În centrul domului se află uriaşa arenă unde are loc (pe lângă altele) spectacolul Millennium Show, una din atracţiile majore ale locului.

Am ajuns după-amiază, relativ târziu, dar aveam trei ore disponibile pentru a ne face o idee, fie şi sumară, asupra a ceea ce ei numesc The Dome is the best of British.

Examinăm din exterior pavilionul în care ni se propune (fără succes) o călătorie în spaţiu, şi trecem mai departe, intrând într-un uriaş corp omenesc traversat prin interior de numeroşi curioşi, majoritatea copii. Ne facem un punct vedere, după care ieşim imediat afară, fiind în criză de timp dar şi de aer proaspăt.

Din practicarea medicinii timp de mulţi ani, soţia ştie oricum ceva despre interiorul corpului uman, iar eu am acasă la dispoziţie splendidele atlase anatomice ale firmei CIBA, semnate de cunoscutul medic şi grafician Frank Netter.

Următorul pavilion are forma unui ou uriaş în care se poate introduce, cu atenţie, o vilă cu trei nivele. În interior nu se află nimic, dar absolut nimic, decât un quasi-întuneric albastru-verzui în care se aude o muzică spaţială. Ne aşezăm, ca toţi ceilalţi, pe podeaua din plastic şi ceramică albă, privind o boltă înstelată şi încercând să ne destindem, proces care este de fapt scopul şi tema sofisticatului edificiu…

După un timp nedefinit, considerăm că scopul a fost atins şi ne ridicăm, nu fără oarecare dificultate, grăbindu-ne spre uşa de evacuare, care pentru a evita pătrunderea luminii din exterior, a fost mascată în mod diabolic.

Suntem atraşi în continuare de o denumire legată de Arta şi Locuinţa Secolului 21. Urcăm scări metalice complicate şi intrăm într-o sală unde se află mobile banale inclusiv un pian cu coadă, suspendate de tavan prin corzi învizibile din oţel, punând obiectele respective într-o poziţie total nefirească şi pe puţinii vizitatori într-o postură stupefiantă.

Am găsit imediat ieşirea, considerând ca un prim avantaj al extra-modernului pavilion şi scărilor aferente de acces, eliminarea unor calorii de prisos acumulate în simpaticul restaurant alăturat, unde dintr-o firească curiozitate turistică, am consumat, pentru prima şi ultima oară, populara mâncare englezească fish and chips…

Lumea începe să ocupe tribunele arenei centrale unde începe Millennium Show. Spectacolul ne uluieşte de la început şi în mod gradat ne aduce la extaz, prin măiestria artiştilor, elementele tehnice ieşite din comun, spaţiul generos în care are loc acţiunea şi muzica sublimă semnată de un oarecare Gabriel.

Iniţial spectacolul demarează cu numere de trapez, total diferite de cele văzute la un circ convenţional, atât prin dimensiunile traiectoriilor, viteza neobişnuită de deplasare a acrobaţilor, costumele, cât şi de faptul că firele de conexare ale artiştilor erau practic invizibile, de unde senzaţia că aceştia zboară literamente prin imensul spaţiu al cupolei…

În continuare, din subteranele arenei începe telescoparea treptată a diverse construcţii bizare, pe care artiştii evoluează în mod suprarealist, în luminile elaborate cu ajutorul unor echipamente de ultimă oră. Unele elemente tehnice erau pentru mine familiare, dar total neobişnuite într-un spectacol. Astfel unul din aceste echipamente avea realmente forma şi dimensiunile unei instalaţii telescopice de foraj petrolier, urmată de o balanţă având configuraţia unui pod rabatabil pentru vehicule blindate, o roată imensă de scrânciob şi multe altele.

În final, regia computerizată declanşează focuri de artificii din toate direcţiile şi zecile de artişti coboară la rampă să culeagă ropotele de aplauze binemeritate.

Este greu de descris prin viu grai, sau cu ajutorul unei pelicule video, un asemenea spectacol, deşi versiuni palide de aceeaşi factură au fost văzute la TV cu ocazia deschiderii unor olimpiade sau manifestaţii similare.

                                                              *

S-a înserat, părăsim locul cu autobuzul şi privind luminile marelui oraş, mă cuprinde o senzaţie de tristeţe profundă, parcă întuind că nu vom revedea într-un viitor apropiat magnificul edificiu ţesut din fibre de sticlă.

Faptul s-a adeverit, căci aşa cum am aflat ulterior din ziare, maşinaţiunile unor elemente mercantile şi meschine au condus la închiderea celebrei picături de rouă, înainte ca lumea să fi înţeles exact semnificaţia frazei “The Dome is the best of British”…

Judec cu această ocazie şi deciziile mele privind vizitarea unor elemente controversate şi care s-au dovedit până la urmă efemere, cum ar fi Salonul Aviatic de la Farnborough, Domul Millennium, Ochiul Londrei sau expoziţia Universul lui Dali, în dauna unor obiective solide, clasice, vizitate în mod obligatoriu de orice persoană instruită care aterizează la aeroportul Heathrow.

În consecinţă mă întreb cu legitimă îngrijorare cum voi apărea în faţa copiilor şi colegilor, relatând că în şapte zile petrecute în capitala britanică, nu am avut timp să intru la British Museum, Madame Tussaud şi nici măcar la magazinul Harrod’s, în pofida ordinelor implacabile primite în ghidurile fabricanţilor de pneuri de la Michelin…

Theodor Toivi