Unchiul Georges este un francez de rând, „français moyen”, cum se exprimă concetățenii săi, care nu se remarcă prin nimic. Dar în orășelul în care locuiește este faimos pentru ura sa neîmpăcată pentru englezi. Într-atât, încât deviza lui ar putea fi Odio, ergo sum (Urăsc, deci exist). Nimeni nu cunoaște originea acestei antipatii duse la paroxism, dar este suficient ca cineva să pronunțe cuvântul „englezii” în raza auditivă a unchiului Georges, ca obrajii acestuia să devină stacojii și el să se lanseze într-unul din periodicele sale atacuri furibunde la adresa vecinilor de peste Canalul Mânecii. De fapt, pentru a-i face plăcere, și a-l lăsa să demonstreze că există într-adevăr, la fiecare adunare a rudelor și prietenilor, la orice petrecere, sărbătoare etc, cineva îi va menționa la un moment dat în treacăt pe englezi, unchiul Georges își va recita din nou mantra și toată lumea va fi mulțumită.

Acesta este subiectul unei povestiri scurte a scriitorului francez Alphonse Allais, dacă memoria nu mă înșală, și îmi revine periodic în minte când întâlnesc în viață oameni cu o singură idee dar fixă, și care, dacă nu sunt lăsați să vorbească despre ea ad nauseam, trec prin viață neobservați. Oameni care și-au dedicat întreaga existență unor personalități sau cauze, ignorând orice altceva. Oameni care văd viața numai prin prisma convingerilor lor, refractari la orice sugestie sau idee alternativă. Toți am întâlnit asemenea oameni, fie că este vorba de adepți ai teoriilor conspirației, convinși că vaccinul anti-Covid înlesnește spălarea creierului celui vaccinat, că extratereștrii sunt printre noi, că pământul este de fapt plat și câte și mai câte, fie de pseudo-savanți care cred în comunicarea cu cei din lumea de apoi, reîncarnare etc, fie de istorici care romanțează trecutul cum le convine lor, sau chiar neagă categoric anumite evenimente din trecut, cum ar fi Holocaustul de pildă, sau distrugerea blocurilor Trade Centre din New York de către teroriști arabi.

Holocaustul a lăsat în urma lui mai multe dovezi materiale și martori oculari decât toate teoriile menționate mai sus și este totuși cel mai controversat. Să nu mă înțelegeți greșit: nu vreau să spun că fără negarea Holocaustului, toți negaționiștii sunt nimeni sau nimic. Nu, deloc, unii sunt profesori, scriitori, artiști etc, considerați chiar oameni de marcă în domeniile lor, dar ideea lor fixă a ajuns să-i definească, lumea uitând orice altceva despre ei. Și totuși unii persistă neabătuți pe drumul lor, în ciuda amenzilor pe care le-au plătit sau chiar a timpului petrecut în închisoare. Ar fi simplist și greșit să-i acuzăm pe toți, de-a valma, că sunt mânați de un antisemitism feroce. Poate de o pasiune fierbinte pentru ceea ce consideră a fi „adevărul istoric”? De un impuls să devină martiri? De vanitate? Vor publicitate? Să se vorbească despre ei? Ca să-l cităm pe Oscar Wilde: „un singur lucru este mai rău pe lume decât să se vorbească despre tine, și anume să nu se vorbească despre tine”.

În acest caz legile din diferite țări care pedepsesc negarea Holocaustului asigură tocmai publicitatea dorită de negaționiști. Nu sunt un admirator al acestei legislații, și nu doar din acest motiv. Nu cred că antisemitismul și negarea adevărului istoric pot fi eliminate prin legi și tribunale, ci doar prin educație. Dar educația este un proces complex și foarte îndelungat. Și atunci? Cum îi împiedicăm între timp pe antisemiți și negaționiști să-și vândă marfa nestingheriți tuturor naivilor dispuși să o cumpere? Îi lăsăm să profite de libertatea de exprimare pentru a-și câștiga adepți în universități, prin presă, rețelele sociale, literatură și celelalte domenii ale vieții publice? Știm din experiență că Goebbels a avut dreptate când a spus că o minciună repetată de multe ori va fi în cele din urmă crezută. Generalul Eisenhower știa și el acest lucru când, în 1945, și-a îndemnat soldații să facă cât mai multe fotografii în lagărele morții tocmai eliberate, pentru că, spunea el, „va veni un timp când unii vor susține că aceste orori nu s-au întâmplat”. Acest timp a venit foarte repede după război iar marea minciună continuă să fie crezută în ciuda dovezilor, martorilor oculari și chiar a confesiunilor unor arhitecți ai Holocaustului.

Sunt aproape sigur că antisemitismul nu va dispărea niciodată. Da, în această privință sunt pesimist (unii ar spune „realist”). M-am surprins chiar uneori să sper că dacă nu se poate altfel, măcar nu ar fi rău ca antisemitismul să rămână doar la nivel declarativ, așa cum unchiul Georges perora că-i urăște pe englezi sau cum alții afirmă sus și tare că nu-i pot suferi pe americani. Scriitorul francez Roger Ikor zugrăvește în cartea sa Les eaux mêlées (Apele amestecate) o scenă din cartierul evreiesc din Paris la începutul secolului trecut, unde are loc o manifestație antisemită. Participanții străbat străzile scandând „Moarte evreilor!” O evreică în vârstă, surprinsă de manifestanți pe stradă, încearcă să fugă, se împiedică și cade pe trotuar. Din coloana de manifestanți se desprinde un tânăr care aleargă spre femeie, o ridică de la pământ, îi scutură hainele, se asigură că nu e rănită, după care se re-încolonează și reîncepe să scandeze „moarte evreilor”! Ce diferență față de Parisul unui secol mai târziu, nu?

Nu propun ca negaționiștii Holocaustului să fie tratați așa cum sunt adepții teoriei pământului plat, cu o toleranță amuzată. Aceștia din urmă sunt inofensivi, nu există nicio șansă ca credința lor să ducă la moartea a milioane de oameni. Cu negaționiștii este altfel. Ideile lor se pot răspândi rapid dacă nu sunt oprite cumva. Ca să dau doar un exemplu, potrivit unui recent sondaj de opinie în Marea Britanie, peste 2,6 milioane de britanici sau 5% din populația adultă a țării crede că Holocaustul este un mit. Rezultatul denotă, potrivit supraviețuitorilor Holocaustului și militanților anti-rasism, „un nivel teribil de negaționism” și nu pentru că țara nu are o legislație interzicând negarea Holocaustului. În țări unde această legislație există, ca Franța, Germania etc. proporția nu este mai mică, iar frecvența actelor antisemite e chiar mult mai mare. Tocmai pentru că, așa cum spuneam, legea nu poate eradica părerile și mentalitatea de la baza lor. Ea poate împiedica doar exprimarea lor în public, nu și proliferarea lor pe alte căi. Pentru împiedicarea acesteia din urmă, până la culegerea roadelor unei educații corespunzătoare (care, oricum, nu este astăzi nici măcar în faza de proiect), trebuie găsit altceva. Din nefericire, nimeni nu pare să știe ce!

Dorian Galbinski

Martie 2021

(articolul de faţă este originalul celui publicat în limba engleză, pe blogul

autorului din JewishNews/timesofisrael:

https://blogs.timesofisrael.com/how-should-we-approach-holocaust-deniers/)