Poveste din cartierul de sud

În cartier lucrurile își aveau rânduiala lor. La fel și oamenii, încă de cum veneau pe lume. Cu cât așteptau mai multe trăsuri în fața bisericii, la botez, cu atât se știa că pruncul aparține unei familii de viță nobilă, iar calea în viață îi va fi ușoară, căci fusese deja netezită de generațiile de dinainte. La fel stăteau lucrurile și la căsătorie. La fel și la înmormântare.

În seara aceea murise domnul Petőfi, angrosist și comerciant, una din personalitățile orașului. Dumnezeu nu îl blagoslovise cu copii, dar nici nu îl amărâse cu vreo nevastă, așa că domnul Petőfi fusese toată viața holtei și liber ca pasărea cerului. Nici prea cheltuitor nu fusese, iar acum lăsa toată averea-i frumușică prin testament în custodia Bisericii locale. Domnului Petőfi i se cuvenea așadar o înmormântare pe cinste. Nu cu trăsura cu doi cai, ca muritorilor de rând. Nici dricul cu patru, ca în cazul funcționarilor de stat. Domnului Petőfi i se cuvenea o înmormântare clasa întâi.

Un dric tras de opt cai îl va duce pe ultimul drum. Nu orice fel de cai. Lipițani, de rasă, din grajdurile grofului, înveșmântați în mantale de catifea albastră, cu măști în jurul ochilor și cu un pompon mare, negru, deasupra capului, așa cum se obișnuia doar la funeralii de capete încoronate. Cortegiul va fi însoțit de episcop în trăsură și de o fanfară în spatele dricului. Iar în primul rând, în spatele fanfarei, copiii, îmbrăcați în veșminte albe, simbol al purității. Copiii sunt luați de pe stradă, de la joacă și convinși cu o pungă de bomboane. Copii nevoiași nu au nevoie de mai mult. Unul din ei va trebui să ducă crucea.

Reprezentantul parohiei e nehotărât. Nu poate să dea crucea mare din lemn pe mâinile acelor copii firavi. Domnul diacon a ochit un lungan care stă pe margine, cam slab, ce-i drept, dar pare că se poate măsura cu măgăoaia de lemn.

– Vorbești ungurește?întreabă diaconul.

– Persze, sigur, răspunse lunganul.

„Foarte bine,” gândește diaconul, „înseamnă că e catolic de-al nostru”. Avusese o oarece teamă să nu fie olah1 ortodox, ei aveau alte obiceiuri. Îi promite un cremeș de la cofetăria Arendt, cea mai bună din oraș, răsplată pentru efortul depus. Lunganul ar vrea să spună ceva, parcă are o taină, dar tentația cremeșului e mai mare. Părinții sunt săraci, e și perioada de criză, va fi prima prăjitură din viața lui. Parcă simte deja în gură gustul aluatului.

Cortegiul funerar pornește la drum. Străzile cartierului sunt golite. Nimic altceva nu mișcă. E aproape de ora prânzului și tot ce se aude în acea zi însorită de mai a anului 1937 este fanfara, întreruptă din când în când de rugăciunile preotului în drum spre cimitir.

Rejin tanti privește și ea din spatele draperiei de mătase. Domnul Petőfi nu trăise degeaba. Asta se vedea cel mai bine acum, după ce murise. Vede dricul lăcuit, o impresionează caii, fanfara care tocmai intonează un recviem… Deodată împietrește.

– Jézus Mária! Și-ar face cruce, însă religia nu-i permite. Își vede nepotul acolo, în mijloc. La aproape două milenii distanță, un evreu duce din nou o cruce. De data aceasta nu pe dealurile șerpuite ale Golgotei, ci pe lângă linia de tramvai din cartierul Elisabetinului. Istoria se repetă, spunea cineva. Prima oară ca tragedie, a doua oară ca farsă, spunea tot el, dar Rejin tanti nu o vede astfel. E îngrozită nu atât de gestul băiatului, ci de ce vor spune vecinii. Precis toți văzuseră ceea ce văzuse și ea. Din toți copiii cartierului tocmai el, evreul, purta în brațe simbolul creștinismului. Nu se putea trece la ordinea zilei, trebuie făcut ceva. Mâine zi le vor ieși vorbe că cresc o Iudă. E întrunit iute consiliul de familie. Pilat din Pont absentează, dar în rest toți sunt prezenți. Dezbaterea e furtunoasă. Linia Hillel, linia paternă a familiei, ar opta pentru achitare. Băiatul nu avea de unde să știe, iar Dumnezeu e același pentru toți. Și dacă stai să gândești, Isus a fost tot de-al nostru. Linia Shammai e însă mult mai dură. Cere un nyakleves2 ca învățătură de minte pentru cel care s-a vândut pentru un cremeș. Nu am reușit să aflu care din cele două opinii a avut câștig de cauză, chiar dacă am o oarece bănuială. Cert este doar că băiatul nu a mai ajuns la cofetăria Arendt pentru a-și primi răsplata. Dar nici cruci nu avea să mai ducă de atunci, căci au urmat alegerile din 20 decembrie 1937, iar spiritul acela sănătos, multietnic avea să dispară pentru o vreme și din cartierul de sud. Cofetăria Arendt, cea cu tacâmuri de argint, nu a supraviețuit nici ea și a fost desființată imediat după război. Poate pentru ca să-și ia revanșa pentru făgăduiala îndoită, dar și pentru a le procura altor copii acea dulce bucurie de care el a fost lipsit, lunganul acela, care întâmplător avea să fie și tatăl meu, avea să intre intre câțiva ani mai târziu ucenic la o fabrică de ciocolată.

1- olah= valah (maghiară)

2- nyakleves= palmă strașnică (maghiară)

George Schimmerling

(material preluat de pe blogul autorului https://georgeschimmerling.com/author/georgeschimmerling/ )

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

9 Comments

  • Eva Grosz commented on April 24, 2021 Reply

    O poveste ca un tablou ! Felicitări !

  • Tiberiu Ezri commented on April 23, 2021 Reply

    O poveste comica si placuta de citit. Pentru cei care nu inteleg limba maghiara, mot-a-mot, nyakleves in ungureste inseamna supa de gat.

  • Veronica Rozenberg commented on April 22, 2021 Reply

    Evocare inspirata e unor tensiuni mocnite si dorinte neimplinite, intr-o lume si o colectivitate care a inceput sa paseasca inca de atunci, catre un apus, felicitari !

  • gabriel gurm commented on April 22, 2021 Reply

    Ce nu face omul pentru o bucat de paine??!!
    Preotul Katz a lui Hasek e un exemplu tipic!!
    GBM

  • Maria Roth commented on April 22, 2021 Reply

    O poveste frumoasa, merci

  • Hava Oren commented on April 22, 2021 Reply

    Minunată poveste! Felicitări de la o fostă timișoreancă.

    • Mihai Vasilescu commented on April 22, 2021 Reply

      Multumesc, Hava Oren, pentru confirmare. Banuiam ca e vorba de Timisoara, vazand numele Elisabetin. E superba povestea si cumva emblematica pentru “relaxarea” relatiior inter-comunitare din acest oras. Eu sunt nascut la Timisoara si desi am crescut in Bucuresti, mergeam ijn fiecare vara la bunicii materni din oras, care locuau imoreuna cu soara mamei intr-o casa mare si frumoasa de pe o strada numita Nicolint, langa “Bulevardul Eroilor de la Tisa”. Casa avea doar un nivel si era impartita in patru apartamente. Intr-unul locuiau rudele mele, in altul locuia familia Simon, unguri care adoptasera doi copii orfani nemti, Trude si Hanzi. Trude se maritase si parasise casa, dar Hanzi a devnit cel mai hun prieten al meu. Mai locuia acolo si sarboaica doamna Matici, si in fine, familia Rosenberg, cu fiica lor Hanna, si ea partenera mea de joaca. “Hai sa zicem ca tu erai o zana”, ii spuneam eu, iar ea, cu limba materna maghiara, era totusi foarte inventiva lingvistic si zicea: “Si tu atunci ce esti, zânoi?” Venit totusi din “Regat”, ca bunica radea de mine zicand uite ce repede vorbeste, regateanu’, ma miram de multe. Ma miram ca multi copii din cartier erau unguri, dar se jucau cu mine de parca n-ar fi fost nici o diferenta, ca si Hanzi si Hanna de altfel; ma miram ca bunicul meu vorbea ungureste perfect si ma miram cat de diferite erau obceiurile comune celor de acolo, ca si mancarurile lor, fata ale celor din Bucuresti. Era ca o alta tara. Dar abia mult mai tarziu mi-am dat seama ce extraordinar de civilizat era acest oras. Civilizat, tocmai prin armonia aceea tipica Timisoarei, descoperita de mine in mic, in acea casa de undeva la marginea orasului.

      • Veronica Rozenberg commented on April 23, 2021 Reply

        Povestirea dvs dle Vasilescu, ar putea si ea fi un alt articol evocator, ati scris cu multa sensibilitate despre amintirile din copilaria dvs timisoreana, multi-etnica in care pacea domnea intre oameni. Sper ca inca domneste, chiar daca puzzle-ul uman al protagonistilor de astazi este cu mult diferit.

  • george schimmerling commented on April 21, 2021 Reply

    Mulțumesc mult pentru aprecieri. Asta indică poate că sunt pe calea cea bună .

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *