Violonista

Anii de când obişnuiesc să particip la concertele de la Haifa ale Orchestrei Filarmonice Israeliene se pierd în ultimele două decenii. An de an îmi înnoiesc abonamentul, după ce verific cu curiozitate şi cu o uşoară emoţie programul pe care îl primesc pe la sfârşitul primăverii de la birourile orchestrei din Tel Aviv. Înaintea anului pierdut, anul 2020, în care omenirea a trăit o traumă de tip nou, diferită de toate cele pe care le-a încercat în trecut, am trecut la un program redus, deoarece orchestra a hotărât să-şi schimbe ofertele pentru publicul din Haifa. Astfel am trecut la un program care include doar şapte concerte anuale. În realitate, dată fiind neputinţa de a mai susţine spectacole, în anul 2020 concertele au fost în parte pierdute. Abia de câtva timp încoace se încearcă o formă redusă de a oferi concerte, după ce ţara în care locuim pare să-şi fi câştigat nişte drepturi în lupta cu virusul inuman.

Locul meu de totdeauna este foarte aproape de scenă și fiind chiar în faţa orchestrei, am de fiecare dată un timp destul de lung, mai bine de două ceasuri, pentru a-i privi de aproape pe cei care stau în faţa mea, partida violoniştilor. Cu ei m-am “împrietenit”, pe ei îi observ de aproape, îi ascult şi trăiesc vizual, prin imaginea fiecăruia, experienţa lor de a fi pe scenă, perechi-perechi, fiecare având o anumită sarcină. Desigur că în decursul timpului instrumentiștii s-au mai schimbat, unii au mai întinerit, sau din contră, au devenit mai bătrâni. Am privit timp de mulţi ani acele tinere graţioase, care apăreau la fiecare parte concertantă, îmbrăcate de obicei în negru, afişând o eleganţă aproximativă, purtându-şi vioara şi câteodată o mică gentuţă, pe care o aşezau alături, pe podea.

Spre sfârşitul anilor ’90, sau la începutul anilor 2000, mi-e greu să fixez în timp această legătură realizată doar printr-un contact vizual, am băgat de seamă că la majoritatea concertelor de la Haifa, printre violonişti se afla o tânără înaltă şi slăbuţă, cu un păr lung şi blond care îi cădea pe umeri şi pe spate, cu faţa albă şi pomeţii de culoarea laptelui. Înfăţişarea aceasta îi dădea în ochii mei alura unei zâne coborâte printre cântăreţi, ca să-şi aducă contribuţia uşor feerică ansamblului de altfel atât de unitar al orchestrei. Această tânără, al cărui nume multă vreme nici nu l-am cunoscut, era prezentă aproape la fiecare concert de la Haifa. Până într-o bună zi, în care a încetat să mai apară. Şi astfel luni de zile, luni pe care astăzi nu le pot număra, încet, încet, am început s-o uit, astfel încât imaginea grupului de violonişti îmi era ţesută de prezenţa altor oameni, a altor fete în general, pentru că ele îmi atrăgeau mai curând ochiul. Bărbaţii violonişti pe care îi vedeam la Haifa aparţineau în majoritatea lor vârstei a treia.

După această perioadă, într-o bună zi, violonista cea blondă a reapărut pe scenă. Doar că ceva era schimbat în alura ei, o schimbare capilară semnificativă, şi văzând-o, am avut senzaţia unui obiect ascuţit care-mi trece prin suflet. Avea un fel de coafură cu părul scurt, aranjat uşor artificial, care m-a dus de-ndată cu gândul la o perucă. M-a trecut un fior, violonista mea cea blondă, mi-am spus, a fost cu siguranţă bolnavă. De ce m-am gândit în acest fel trist şi pesimist? Din nefericire am o experienţă prea apropiată, care mă face să bănuiesc ce s-a întâmplat. Am fost tristă şi am continuat să privesc, dar mai ales să ascult. În seara aceea m-am străduit ca glasul orchestrei, al instrumentiştilor, al dirijorului să mă absoarbă mai mult decât orice altă imagine pe care încercam s-o înţeleg în faţa ochilor; ochii erau închişi, iar urechile, ca nişte receptacule, primeau sunetele muzicii atât de acordate şi de impecabile.

Timpul a trecut cu sau fără violonista cea blondă, în fond formaţia orchestrei care soseşte la Haifa nu este întotdeauna aceeaşi. Dar între timp, datorită unei spectatoare pe care o cunoşteam de multă vreme, am aflat cine era violonista cea blondă. Doamna, originară din România, fusese prietenă cu mama ei, şi ea din România. Iar fratele, ce întâmplare, era şi el violoncelist al orchestrei.

Şi s-a nimerit odată să fiu eu la Tel Aviv, la un spectacol pe care orchestra îl dădea în amintirea lui Yossi Banay, șansonetistul israelian, cel care îmi aminteşte de cântăreţii francezi, interpreţi ai melodiilor tinereţii mele.

Pentru a căpăta o idee cine este Yossi Banay, iată două cântece de pe Youtube:

La acest spectacol, la marele auditoriu din Tel Aviv, deasupra scenei erau montate două ecrane mari. Deodată, pe unul dintre ele o văd pe violonista cea blondă cu părul pufuleţ şi simt cum mi se umple inima de bucurie. Nu era prima oară când aveam acest sentiment de bucurie, l-am mai avut şi când o mare prietenă de-a mea şi-a dat jos peruca şi pufuleţul mijea pe capul cel drag. Era cu mulţi ani în urmă.

Am avut senzația că mi se învârte pământul sub picioare şi am simţit dorinţa de a-i oferi ceva, o floare, orice, desigur o floare. Dar unde să găsesc o floare în plin concert? A venit pauza. Am fugit către magazinul de discuri, aflând de acolo că în spatele clădirii auditoriului există un magazin unde aş putea găsi ceea ce doream. Am fugit, am cumpărat ce am găsit, era un ghiveci cu flori, după care m-am repezit la intrarea actorilor, am scris câteva cuvinte pe o bucată ruptă din programul serii şi l-am predat paznicului, cerându-i să-l predea lui D. Lăsasem ca indiciu adresa mea de email. După acea dată ne-am întâlnit de câteva ori la Haifa. D. mi-a povestit despre ea, despre familia şi despre copiii ei. Apoi lucrurile au mers spre bine, şi aparent s-au liniştit. Din când în când o vedeam cântând la Haifa, împodobită din nou cu pletele blonde ca altă dată, în anii de demult; erau chiar pletele blonde ale violonistei mele.

Am schimbat câteva scrisori şi iată că în anul acesta, anul cel greu, cel nedorit, cel care a făcut atâtea victime printre cetăţenii lumii, printre israelieni, oamenii cu speranţele îndoite au încercat să facă faţă condiţiilor cu care ne-a confruntat virusul Coronei.

Aici în Israel, situaţia a permis o uşoară relaxare. Şi concertele care au lipsit atâta amar de vreme şi-au reluat timid cursul, orchestra a revenit la Haifa. În 9 martie am fost la primul concert, o versiune scurtată, adaptată noilor condiţii. Primele opt rânduri ale sălii rămân goale, un scaun se păstrează liber între doi ascultători. Cu toţii am venit bucurându-ne să avem parte de un nou început, chiar dacă de unul mascat. M-am aşezat în locul ales, de data acesta în mijlocul sălii şi mi-am îndreptat privirile către orchestră. Şi deodată, ce bucurie, o văd pe violonista mea cea blondă. Mă ridic şi încep să fug către ea, iar ea coboară de pe scenă către mine, ne întâlnim undeva printre rândurile goale şi ne îmbrăţişăm cu mâinile încolăcite. Ne-am bucurat să ne revedem. S

ă sperăm că totul va fi altfel şi că în curând normalizarea va fi din nou parte a vieţii noastre în anul 2021.

Veronica Rozenberg,

Haifa, aprilie 2021

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

24 Comments

  • Lia Toma commented on June 2, 2021 Reply

    Draga mea Veronica, te regasesc atat de mult in povestea aceasta, asa cum te stiu eu de atatia ani: interesul tau cald pentru oameni, ususinta cu care creezi punti si prietenii si, mai presus de toate, imposibilitatea de a fi pasiva atunci cand poti face cuiva o bucurie cu o vorba, un gest sau, ca in povestea noastra, cu o floare. Multumesc pentru poveste, a fost grozav sa imi incept ziua cu ea si imi da o noua motivatie sa muncesc si sa lupt… daca pot spuna asa, dupa pregatirea si capacitatea mea, impotriva bolii care i-a furat violonistei tale, pentru o vreme, pletele blonde.

    • Veronica Rozenberg commented on June 2, 2021 Reply

      Draga Lia,

      Si eu iti multumesc pentru sinceritatea si caldura cuvintelor pe care mi le-ai adresat. Desigur ca prin eforturile si profesionalismul tau, ai reusit, mai mult decat odata, sa cotribui la invingerea bolii, care continua sa puna la incercare omenirea, sustragandu-i uneori, chiar darurile oferite de natura.

  • BORIS MEHR commented on June 1, 2021 Reply

    am avut un coleg mai în vârstă, ROSENBERG, la cercetare pe lângă uzina DANUBIANA ÎN ANII 70, A PLECAT ÎN ISRAEL, dar numele este destul de răspândit, muntele cu trandafiri, se potrivește cu sufletul autoarei frumoasei evocări

    • Veronica Rozenberg commented on June 1, 2021 Reply

      🙂 🙂

      Amabila paralela pe care o faceti.

      Rosenberg ma cheama prin casatorie, numele meu era
      Rosinger, asemanator ce-i drept.

      Florile, pacea ,dar si bunastarea ar putea sa-i aduca impreuna pe cei care nu-si pot gasi linistea si drumul comun pe acest pamant.

  • Marica. Lewin commented on May 31, 2021 Reply

    Veronica, un gest nobil din partea ta sa- i trimiți flori violonistei, ca expresie a bucuriei ca o revezi după ce ea a traversat o perioada grea, ca semn de apreciere a fluidului afectiv ce străbate sufletele interpreților și spectatorilor.

    • Veronica Rozenberg commented on May 31, 2021 Reply

      Uneori nu este uşor să-ţi exprimi o bucurie, o floare poate fi câteodată expresia unui asemenea simţământ.

  • Elena Stoican commented on May 31, 2021 Reply

    Înduioșător tot ce scrii, dragă Veronica Rozenberg! Trebuie să fii un om cu multă sensibilitate, înțelepciune și vocație scriitoricească. Ți-am citit ultima carte de călătorii ”Eppur si Muove… și totuși continuă” unde ești la fel de percutantă a inimii cititorului. Îmi pare rău că șlefuirea ta spre a fi și mai strălucitoare are loc în astfel de circumstanțe cum sunt cele prin care trece acum poporul izraelian. Dar, poate, nimic nu e întâmplător! Multă încredere și putere să depășiți această criză!

    • Veronica Rozenberg commented on May 31, 2021 Reply

      Draga mea Lenus, colega mea de grupa de la frumoasa pentru suflet facultate de matematica din Bucuresti.

      Aici m-ai si gasit dupa ani de zile, cand ai dat de cartea despre care scrii, iti multumesc din suflet si probabil ca ai dreptate. Iti multumesc mult si pentru urarile si intelegerea care se percep din cuvintele tale.

      Si…mai vino pe aici, cu drag si pe curand, Vero

  • Carmen Stoianov commented on April 24, 2021 Reply

    Ce mult contează ca adevărul “muzica uneşte suflete” să poată fi şi trăit şi povestit!
    Sensibilă relatare şi generozitate din partea doamnei Rozenberg!
    Nu am stat niciodată aproape de podiumul scenic, dar am avut întotdeauna mulţi colegi sau prieteni în orchestre, la concerte sau la reprezentaţii: pe podium sau în fosă, aşa că nu am avut ocazia de a face acest tip de cunoştinţă despre care tocmai am citit “pe nerăsuflate”. Dar subscriu la ideea că e natural şi necesar să ne pese de ceilalţi şi, când putem, să le-o şi arătăm printr-un gest….cât de mic, dar care, în anumite situaţii poate însemna pentru celălalt confirmarea că “viaţa e frumoasă”.

    • Veronica Rozenberg commented on April 24, 2021 Reply

      La vita è bella, imi aminteste de filmul acela italienesc
      si de Roberto Benigni, regizorul, dar in special de frumoasa melodie cantata de Ahinoam Nini, cantareaza americano-israeliana, a carei voce a ramas legata de aceasta sintagma, de care sper ca avem parte cu totii, cel putin cateodata !!
      Multumesc, dna Carmen Stoianov 🙂

  • Marina Zaharopol commented on April 24, 2021 Reply

    Concertul e menit sa fie uniderectional. un dar oferit de orchestra audientei: o seara placuta si satisfacatoare pentru iubitorii de muzica. El nu vizeaza o persoana anume din publicul ascultator.

    Articolul tau, Veronica, reuseste sa evoce toata complexitatea metamorfozei care are loc in perceptia acestui fenomen numit “concert”, cum el se transforma treptat in ceea ce numim “a two-way street,” in care se intercaleaza interactiuni umane directe sau indirecte, de ordin emotiv, participatoriu intre sala si orchestra.

    Povestea emotionanta a experientei tale specifice simbolizeaza “umanizarea” concertului.

    • Veronica Rozenberg commented on April 24, 2021 Reply

      Foarte frumoasa perceptie si interpretare, multumesc mult din departari 🙂

    • Eva Grosz commented on April 24, 2021 Reply

      Minunată interpretare Marina Zaharopol !

      • Marina Zaharopol commented on April 25, 2021 Reply

        Va multumesc mult pentru aprecieri!

  • Eva Grosz commented on April 23, 2021 Reply

    Am citit-o într-o răsuflare . E scris în acel fel în care nu te poți opri până la sfârșit. Sensibilitatea ta ,Veronica e una care e în rezonanță cu muzica ,dragostea și durerea omenească. Să ai parte de mult bine ! Eva

    • Veronica Rozenberg commented on April 23, 2021 Reply

      Draga Eva, m-ai coplesit cu cele scrise, iti transmit o calda imbratisare prin eter 🙂
      Multa sanatate pentru toti ai tai !

  • Tiberiu Ezri commented on April 23, 2021 Reply

    Multumim pentru acest articol miscator scris cu multe caldura sufleteasca!
    Despre regretatul actor si sansonetist Yosi Banay se spunea ca pana si falsetele lui sunau minunat.

    • Veronica Rozenberg commented on April 23, 2021 Reply

      Multimesc Tibi, dar nu am stiut de “falsetele” lui Y. Banay.
      E unul dintre putini cantareti, era si actor, chiar standapist umorist, ale carui sketchuri mi au placut in mod deosebit

  • Andrea Ghiţă commented on April 23, 2021 Reply

    M-a impresionat sensibilul articol scris de Veronica Rozenberg şi am găsit similitudini privitoare la relaţia care se încheagă de-a lungul stagiunilor, între melomani şi membrii orchestrei simfonice, pe care-i întâlneşti săptămânal. Poate şi din cauză că, în absenţa cortinei sau fosei, publicul poate fi părtaş la minutele anterioare concertului, acel zumzet confuz, dar atât de familiar, când ei ăşi acordează instrumentele, repetă câte un pasaj dificil, îşi potrivesc scaunele şi ţinuta. Şi noi îi ştiam deja bine pe instrumentişti şi dacă absenta cineva, ne întrebam oare ce s-o fi întâmplat. Atunci când a lipsit mai multă vreme percuţionistul am aflat că avusese infarct…O poveste de viaţă gravă şi plină de tâlc, redată cu multă empatie. Felicitări!

    • Veronica Rozenberg commented on April 23, 2021 Reply

      Pt. ca ai ridicat astfel problema, iti multumesc si voi reda pe scurt un trist episod referitor la TVRi. Urmaresc cateva emisiuni si printre ele, “Investiti in Romania”, care era moderata de o persoana deosebit de calina, politicoasa, profesionista mai ales prin alegerea musafirilor din studio si a felului in care raspundea celor care ii scriau. De catva timp a venit in loc un tanar, al carui nume nu l am prins, dar i s ar potrivit de minune, Rica Venturiano 😊, doar ca m am hotarat sa verific, ce s a intamplat cu Sorin Burtea, cel de mai sus.
      Am avut un mic soc, din pacate in am cam multe de acest gen in ultimul an.
      Sorin Burtea a trecut in nefiinta la 67 de ani probabil a avut un atac de inima. Prea multi cunoscuti au disparut in jur in ultimul an, si nu de Corona.

  • Lucian-Zeev Herșcovici commented on April 23, 2021 Reply

    Povestire frumoasă și… reală. Multă sănătate, felicitări.

    • Veronica Rozenberg commented on April 23, 2021 Reply

      Multumesc draga Lucian, shabat shalom intr-un Ierusalim incarcat in ultima vreme, cel putin dupa mass media, de conflicte si acte de revolta, care anunta timpuri indoielnice, chiar grele.

  • Maria Roth commented on April 22, 2021 Reply

    Multă sănătate Dvs şi violonistei. Multe concerte frumoase!

    • Veronica Rozenberg commented on April 22, 2021 Reply

      Multumesc, de asemenea dvs 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *