Poşeta cu sonete

– Ai încercat pe Facebook şi nu ai găsit nimic?

– Am încercat. N-am găsit.

– Pe Linkedin ai încercat?

– Tot nimic.

– Încerc şi eu să dau o căutare generală pe Google, în Pagini Albe sau Pagini Aurii… Poate are o firmă, un PFA, sau o fi primit un bilet de odihnă la Casa Judeţeană de Pensii…

– Poate pe Instagram sau pe TikTok…Nu se ştie niciodată. Ne reauzim, servus!

– Servus!

Ce plăcute sunt aceste zile febrile care preced reuniunea colegilor de clasă! Întinerim instantaneu, ne regăsim tonul şi limbajul celor mai frumoşi ani! În 29 mai se împlinesc 50 de ani (o jumătate de veac!) de la banchetul de absolvire a liceului.

Îmi amintesc că în primăvara târzie a lui 1969, la liceul nostru, Liceul Emil Racoviţă din Cluj (LER) – astăzi colegiu naţional – a avut loc întâlnirea de 50 de ani a promoţiei din 1919. Toată şcoala s-a pregătit intens pentru acel eveniment. Eram într-a zecea şi, împreună cu o colegă de clasă, am petrecut ore în şir în cuşculia unde se găsea arhiva şcolii, pentru a alege cotoarele diplomelor absolvenţilor din 1919. O elevă eminentă dintr-a XI-a a fost desemnată să rostească alocuţiunea de întâmpinare a absolvenţilor. În ziua cea mare, vreo 10-15 foşti elevi şi dirigintele lor au intrat pe poarta şcolii. Cu toţii eram adunaţi în careu şi am fost profund dezamăgiţi când i-am văzut. Erau nişte bătrânei şi aveau un diriginte matusalemic. Nici nu ne trecea prin minte că şi noi aveam să fim protagoniştii întâlnirii de 50 (cincizeci) de ani de la absolvirea şcolii. Era un orizont de timp care exceda imaginaţia noastră!

Acum cincizeci de ani (în acea fermecată lună mai a balului absolvirii), pentru sufletele noastre cuprinse de emoţie şi exuberanţă, nu exista decât frenezia timpului prezent. Eram convinşi că vom rămâne cu toţii neschimbaţi, prinşi în globul de vrajă pe care-l trăiam! Într-un fel aveam dreptate, întrucât în răstimpuri, atunci când ne întâlnim cu colegii, ne regăsim în acelaşi spaţiu magic pe care eu l-am numit Planeta LER (şi puteţi citi despre el aici https://baabel.ro/2016/06/noi-cei-de-pe-planeta-l-e-r/).

Este un motiv cât se poate de întemeiat să ne revedem cât mai des. Înainte de pandemie „nucleul dur” al clujenilor se întâlnea lunar, iar cu colegii care locuiesc în alte oraşe ne revedeam anual. În plus, ori de câte ori venea pe „acasă” vreun coleg de clasă stabilit în străinătate, organizam întâlniri „extraordinare”. Totuşi, reuniunea de 50 de ani pretinde un eveniment cu totul ieşit din comun! Atâta doar că vremurile pandemice nu ne permit, deocamdată, să organizăm întâlnirea “cu prezenţă fizică”, obligându-ne să găsim o variantă “virtuală”.

Mai întâi dorim să întocmim o listă cât mai completă a colegilor noştri, actualizată şi cu cei care absentaseră de la reuniuni în ultimele…decenii. Iată de ce noi, organizatorii, povestim tot mai des la telefon, punându-ne la bătaie toate competenţele digitale şi detectivistice.

Sună telefonul.

– Servus!

– Servus.

– Mă tem că am căutat un nume greşit. Oare Feri cum îşi scria numele de familie, cu ţ românesc sau cu cz?

– Nu mai ştiu sigur… Aşteaptă puţin să verfic în sonet.

– Tu mai păstrezi sonetele?!

– Da, sunt într-o poşetă.

Poşeta de piele mi-o aduseseră părinţii din Polonia, împreună cu o pereche de cizme de aceeaşi culoare: bleu-marin. Mai exact poşeta era asortată la cizmele înalte, din piele moale, pe care le-am purtat cu mare plăcere (şi mândrie) pe tot parcursul iernii claselor XI-XII. Cizme maxi, la paltonul şi uniforma… mini. În schimb poşeta nu era cine ştie ce, aşa că nu am purtat-o prea mult – nici nu avea curea de pus pe umăr – dar a fost de mare folos ca s-o burduşesc cu sonete, drept care şi astăzi, după cincizeci de ani, pare ca nouă. Îndreptându-mă spre dulap, cu telefonul mobil la ureche, am timp să pun o întrebare care mă frământă de multă vreme, dar nu am formulat-o niciodată:

–Tu ştii de ce se numesc sonete?

– Habar n-am!

– Nici eu nu ştiu… Şi nu cunosc nici sorgintea lor…

După o căutare în DEX, din care am aflat că sonetul este o poezie cu formă fixă, că există atât sonet, cât şi… anti-sonet, am citit istoria succintă a sonetului şi am găsit mai multe exemple de sonete celebre, am mai dat o căutare pe Google şi, după un număr de referinţe care trimiteau la poezie… Evrika!

Am descoperit site-ul https://sonete.ro/ care se ocupă cu confecţionarea de… sonete de absolvire şi dă şi o definiţie a lor: Un „sonet” este un pliant care conține numele elevilor și profesorilor, un motto al clasei și (eventual) fotografia elevului căruia îi aparține. Sonetul se face pentru a fi dat ca amintire profesorilor, prietenilor, rudelor etc. Obiceiul de a da sonete la terminarea clasei a XII-a este specific Ardealului.

Într-adevăr, obiceiul este specific transilvănean şi a fost preluat – la fel cu restul obiceiurilor legate de absolvirea liceului – de la absolvenţii şcolilor maghiare. În maghiară evenimentul de rămas-bun de la alma mater poartă numele de ballagás (mers agale).

Bazele acestui frumos obicei, răspândit pe toate meleagurile Austro-Ungariei, care continuă şi în zilele noastre, au fost puse de către absolvenţii academiei miniere şi forestiere din pitorescul oraş Selmecbánya, cunoscut şi sub numele german Schemnitz, astăzi Banská Štiavnica din Slovacia

https://en.wikipedia.org/wiki/Bansk%C3%A1_%C5%A0tiavnica

Academia Minieră din localitatea, vestită pentru minele sale de aur şi de argint încă din Evul Mediu, a fost înfiinţată în 1735, fiind prima de acest fel din Ungaria. În 1807 a luat fiinţă un institut forestier, iar în 1848, printr-un decret al Împăratului Francisc I al Austriei, cele două au fost unite, primind numele de Academia Minieră şi Forestieră. Potrivit unor surse, această academie ar fi fost prima instituţie de învăţământ superior tehnic din lume.

În stânga clădirea nouă a Academiei Forestiere şi Miniere, în dreapta planul îndepărtat, clădirea veche a Academiei Miniere

În anii 1870 absolvenţii acestei academii au fost cei dintâi care şi-au luat rămas bun, cu cântecul Ballag már a véndiák (absolventul pleacă agale) pe buze şi cu câte o bocceluţă pe umăr, având drept merinde o turtă, sare, un pumn de ţărână şi un desen cu clădirea şcolii.  

Cântecul care a dat numele acestui obicei de părăsire a almei mater – ballagás – este de fapt o melodie studenţească germană de la începutul veacului al XIX-lea, tradusă în maghiară de Csengey Gusztáv, fiind intonat şi în zilele noastre la festivităţile de absolvire de la liceele maghiare. Versurile exprimă tristeţea celui care părăseşte şcoala pentru a porni pe cărarea vieţii, tot mai departe de prietenii şi colegii de care se desparte cu o ultimă strângere de mână.

Cu timpul, obiceiul preluat de multe alte şcoli de pe cuprinsul Imperiului s-a întregit cu alte elemente, precum: tabloul absolvenţilor, serenadele cântate sub geamul profesorilor şi banchetul de adio, iar în „bocceluţa” absolventului s-a adăugat (probabil în locul cartonaşului cu imaginea şcolii) aşa-numita kicsengetési kártya. Pliantul de carton de mici dimensiuni care cuprinde numele şcolii, un moto, listele profesorilor şi colegilor de clasă, servea drept suvenir împărţit colegilor şi prietenilor, dar şi ca invitaţie la serbarea absolvenţilor care în vremurile noastre a luat dimensiuni tot mai ample. În această zi festivă curtea şcolii se umple de invitaţi – părinţi, bunici, rude, prieteni, cunoştinţe, vecini – şi e inundată de buchetele de flori aduse de aceştia.

Elevii şcolilor româneşti din Transilvania au preluat obiceiul, căruia i-au dat numele de Ultimul Clopoţel. Cântecul intonat în aceste şcoli este Gaudeamus Igitur. Sorgintea acestuia e datată în 1287, întrucât unele dintre versurile sale coincid cu cele ale unui străvechi cântec studenţesc întitulat De Brevitate Vitae, al cărui manuscris se află la Biblioteca Naţională a Franţei. În spaţiul german cântecul a apărut în anii 1717-1730, versiunea actuală a textului latinesc fiind inclusă în Cântecele Studenţeşti culese de către Kindleben în 1781. Melodia cunoscută de noi a fost tipărită în 1788.

Gaudeamus Igitur a inspirat mai mulţi compozitori celebri, precum: Franz Liszt, Piotr Ilici Ceaikovski (care a compus o variantă pentru cor bărbătesc şi pian, la patru voci) şi Johannes Brahms, care a inclus-o în finalul apoteotic al Uverturii Academice.

Textul original are zece strofe, din care absolvenţii actuali cunosc trei (uneori doar două). În esenţă ele vorbesc despre bucuria tinereţii, celebrarea profesorilor, dar şi despre scurtimea vieţii şi moartea implacabilă.

De menţionat că acest cântec bine-cunoscut este şi imnul Jocurilor Universitare Internaţionale.

Absolvenţii şcolilor româneşti din Transilvania i-au dat pliantului de absolvire denumirea de sonet. Nu am găsit nicio explicaţie istorică pentru acest fapt, însă potrivit teoriei unui prieten, Laszlo Alexandru – apreciat publicist, polemist, scriitor şi, nu în ultimul rând, profesor de italiană – s-ar putea face o analogie între forma pliantului (alcătuit din două părţi: lista profesorilor şi a elevilor) şi forma fixă a sonetului (două catrene şi două terţine). Până la proba contrară am acceptat această explicaţie. Tot el mi-a spus că mai nou, de vreo zece ani, elevii lui au renunţat la sonete, locul lor fiind luat de diverse forme de păstrare a amintirilor în format digital.

Tablourile absolvenţilor au ieşit din modă de prin anii 1980, locul lor fiind luat de albume, şi nici obiceiul serenadelor – interzis în aceiaşi ani de către regimul comunist (pentru tulburarea liniştii publice!!!) – nu a mai fost reluat.

Pot conchide că mă număr printre fericiţii absolvenţi ai anilor când în luna mai, înmiresmată de liliacul înflorit, Clujul îşi sărbătorea absolvenţii. Locuiam într-unul din blocurile construite pentru cadre didactice universitare (mulţi dintre aceştia aveau soţii profesoare de liceu), astfel încât seară de seară răsunau serenadele elevilor şi studenţilor. Se cânta până când se aprindea lumina la fereastra profesorului sărbătorit şi acesta le mulţumea sau, uneori, îi poftea la un pahar de vorbă.

Cum să nu-mi amintesc de răstimpul în care am fost la serenade cu clasa?! Colindam străzile Clujului, emoţionaţi şi fericiţi, eram primiţi (şi omeniţi) de către profesori. Ne consideram celebri, pentru că tabloul nostru era expus în vitrina unei librării din centru (fiecare tablou cu absolvenţi îşi găsea loc într-o vitrină sau alta din oraş).

Dar unde-i neaua (liliacului înflorit) de mai an?! Mi-au rămas amintirile inefabile şi sonetele palpabile care – iată – au devenit surse documentare pentru ortografierea numelor colegilor de clasă.

Poşeta mea albastră păstrează în pântecele ei sonetele primite de-a lungul câtorva ani de la absolvenţii de liceu – prieteni mai mari sau mai mici decât mine – şi mulţi colegi de clasă, de liceu, de generaţie.

Cartoanele de diferite forme, cu diverse moduri de pliere – potrivit inventivităţii, dar şi modei timpului – poartă şi fotografia titularului (alb-negru, fireşte) şi câteva rânduri scrise de acesta. Îndeobşte un citat care i se părea caracteristic pentru crezul său sau pentru însuşirile destinatarului şi, uneori, – peste ani acestea aveau să fie cele mai preţioase – câteva gânduri sau urări adresate acestuia din urmă.

În perioada aceea motourile înscrise pe tabloul de absolvire (care de obicei coincideau cu cel de pe sonet) erau aprobate de către Comitetul Municipal UTC (sau PCR?) şi reflectau fidel spiritul epocii. Uneori elevii „fentau” cenzura cu un moto latinesc sau înscriind pe sonet un moto diferit faţă de cel “oficial”, de pe tablou. Totuşi, în 1956 elevii unui liceu maghiar Miercurea Ciuc au suportat consecinţele plătind alegerea unui moto din poezia clasică maghiară, cu preţul eliminării de la bacalaureat.

Sonetul clasei mele (clasa specială de fizică de la LER) a fost proiectat de… tata şi face notă discordantă, prin simplitate şi umor. Motoul l-am ales eu (din Paul Éluard), însă retrospectiv îmi reproşez că aş fi putut face o alegere mai bună.

Nu am putut rezista nici de astă dată (ca întotdeauna, de altfel) să nu iau în mână fiecare sonet în parte, să nu privesc fotografia minusculă a celui (celei) care mi l-a dăruit, să nu citesc dedicaţia şi să nu mă abandonez amintirilor preţioase şi reconfortante care mă învăluie de fiecare dată când deschid poşeta cu sonete.

Referinţe

https://dexonline.ro/definitie/sonet

https://hu.wikipedia.org/wiki/Ballag%C3%A1s

https://hu.wikipedia.org/wiki/Ballag_m%C3%A1r_a_v%C3%A9n_di%C3%A1k

http://users.atw.hu/borbelevente/pkartya.php

https://en.wikipedia.org/wiki/Gaudeamus_igitur

Andrea Ghiţă


Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

12 Comments

  • Marina Zaharopol commented on April 27, 2021 Reply

    Amintirile cuibarite in memorie, completate de prezenta fizica a suvenirurilo (sonetele din poseta albastra), dar si de intalnirile in persoana cu fostii colegi. se dovedeste a fi o combinatie sau o arma de neinvins in lupta cu Timpul, care treptat ne sterge amintirile…

    Ce poate fi mai minunat decat aceasta victorie asupra Timpului!.

  • Eva Grosz commented on April 25, 2021 Reply

    Un articol excelent care descrie obiceiurile din diferite perioade și la diferite etnii a absolvirii bacalaureatului și a felului în care elevii și-au luat rămas bun de la școașă ,colegi și profesori. Senzația ca în acele momente s-a încheiat o perioadă a tinereții noastre e exprimată cu multă empatie . Foarte frumos Andrea ! “Ballag már a vén diák “mi-a plăcut foarte mult.Nu o cunoșteam. La noi se cânta Gaudeamus igitur ,care e de asemenea foarte frumos.

  • Tiberiu Georgescu commented on April 25, 2021 Reply

    Textul dumneavoastra draga doamna Ghita m-a emotionat si am sa va spun si de ce; sotia mea este ardeleanca; cum a ajuns pe mana unui sudist ca mine e o alta poveste.
    Am avut sansa si onoarea s-o insotesc la aniversarea a 55 de ani de la absolvirea liceului Stephan Ludwig Roth din Medias in 2015 si apoi la Cluj cam la toate reuniuinile prliejuite de implinirea a 10 ani de la absolvirea fac, de medicina incepand cu 1976…
    Nu mi-a trebuit mult timp sa observ ca felul cum sunt gandite,organizate si cum decurg aceste intalniri in Ardeal sunt total deosebite fata de acelasi eveniment aci in Bucursti. Cele din Ardeal pt. mine au insemnat o noutate ,
    Va relatez in putine cuvinte cum “merge” una de aci din Bucuresti;ca exempleu iau Facultatea. de medicina generala.:.

    Totul incepea la ora 10 in amfiteatru, se striga catalogul-;eram 660 de absolventi in 1960;:pronotia 1960 numara asa de multi absolventi pt. ca la admiterea din 1954 s-au prezentat absolventi de liceu cu 10,11 si `12 clase,efect al dezastruoasei legi a invatamantuluii din 1948..
    Se striga catalogul,:fiecare absolvent spunea in cateva cuvinte ce a facut, ce a dres etc; asta dura f. mult, timp in care in amfiteatru era o galagie cumplita,starnita de vorbaretele si vorbaretii ne vorbiti. .
    Profesorii cascau, se plictiseau si cu scuzele de rigoare plecau.
    La ora amiezii ne intruneam la acelasi restaurant la Casa Unversitarilor unde se manca din ce in ce mai prost de la un an la altul si cu asta, schimb de adrese,pupaturi si…pa…
    Ma uitam la intalnirile de la Cluj si apoi la cele de la Medias,la toate am participat cu bucurie pt. ca aveam ce vedea si in
    vata.
    Era o intrunire in preziua aniversarii, la ora amiezii la un restaurant;se intindea pana seara..A doua zi ,cu solermnitatea pe care nu am vazut-o la Bucuresti dar si cu emotia pe care eu prezent acolo doar ca s.i.s.(sofer, insotitor,sotz)am simtit-o din plin incepea adunarea;.restul stiti ,mai bine decat mine dragi ardeleni.
    Nu am vazut sonetele despre care vorbiti dar, la sfarsit participantii primeau o brosura in care fiecare se prezenta , cu poza si se vorbea despre “isparivile” din scoala, de acasa sau cele dintre doua anversari.
    Desi nu eram de al lor am fost acceptat de toti si toate; port corespondenta cu ei, ne telefonam etc
    Ca acelasi lucru se intampla aci in Bucuresti, poate sa-i numar pe degetele a doua maini si atat si numai cand ne paste vreo nevoie.
    Va iubesc dragi ardeleni;o zic cu toata responsabilitatea.
    Scuze pt. greselile care probabil au scapat dar literele prea mici dau mult de furca bietilor mei ochi.

    • Andrea Ghiţă commented on April 25, 2021 Reply

      Vă mulţumesc, domnule doctor, şi sper să reveniţi cât de curând cu un articol în Baabel.

  • Veronica Rozenberg commented on April 24, 2021 Reply

    Nostalgiile sunt o parte a vietii, uneori pe toata perioada ei, dar cred ca in general atunci cand viitorul care-ti sta in fata devine cu mult mai scurt, decat ce stii ca ai lasat in urma.
    Nu am auzit de SONETE, in sensul descris in articol de Andrea, imbinand sensibilitatea relatarii cu precizia documentarii.
    Desigur stiam de tipul de poezie numit Sonet, pe care de asemenea il defineste articolul, am studiat si la scoala in liceu, cel putin un Sonet scris de Shakespeare. Dar sunt si alti autori care au scris in forma de Sonete..
    Insa, in ceea ce privesc povestea deosebit de frumoasa, despre scoala si amintirile legate de ea, asa ceva nu exista in scoala bucuresteana, cel putin in anii mei de scoala.
    In schimb existau “Carnete de amintiri”, carnetele speciale, uneori cu un aspect mai estetic sau simple caiete, pe care cei mai romantici, le aduceau catre sfarsitul anului scolar si le dadeau colegilor pentru a nota acolo amintiri, sau chiar si profesorilor pentru a se semna, sau scrie cateva cuvinte.
    In clasele mici se obinsuia a scrie scurte catrene (strofa de patru versuri), ca de exemplu:
    Cand cerul si pamantul
    Se vor impreuna
    Atunci draga Veronica
    Eu te voi uita

    scris la 25 febr, 1964 (clasa a VI-a scoala Clementa nr. 19)
    Ulterior au fost texte mai “sofisticate”, pagini asternute de prieteni, au fost Oracole, cu intrebari existentiale, caiete intregi care treceau de la unul la altul.
    Liceul s-a incheiat cu o serbare la restaurantul Pescarus, in Herastrau, iar in ultimele ore cu profesorii au fost impartirea daruri si scrisori de apreciere iar fiecareia dintre eleve, cate o foita cu numele tuturor elevilor clasei, iar in clasa mea, a XII-a D, au fost adaogate cateva versuri, din poezia lui W.Wordworth,

    “Splendoare in iarba”

    ‘’Chiar daca slava ierbii
    acelui ceas,
    s-a stins pe veci ,
    noi nu vom pregeta,
    ci vom cata puteri
    in ce-a ramas’’

    (Si Wordsworth a scris printre altele, poezii sub forma de sonete.)

    Tocmai rulase in oras filmul cu acelasi nume, regizat de Elia Kazan.
    Mi-a placut versul pe care-l citezi, Andrea, niciodata nu l-am vazut tradus in limba romana :

    Dar unde-i neaua de mai an?

    Ou sont les neiges d’antan spunea Francois Villon?

    Se pare ca am trait in adolescenta cu totala necunoastere a farmecelor celorlalte orase mari ale Romaniei 🙂

    Le aflu acum, la Baabel !

    • Andrea Ghiţă commented on April 24, 2021 Reply

      Traducerea versului lui Villon ” Mais où sont les neiges d’antan ?” nu-mi aparţine. Este versiunea lui Romulus Vulpescu https://lyricstranslate.com/en/ballade-des-dames-du-temps-jadis-balada-doamnelor-din-vremea-de-odinioar%C4%83.html
      Consider că traducerile lui sunt cele mai bune, ca atmosferă. Am avut volumul apărut în anii 1970, dar l-am dat cuiva împrumut şi nu l-am mai recăpătat, din păcate.
      Versurile lui Wordsworth au fost înscrise şi pe sonetele colegilor mei de la Liceul Nr. 15 (azi Onisifor Ghibu) din Cluj, promoţia 1971. Am învăţat acolo un singur an, clasa a IX-a. A fost (şi este, fiul meu e profesor acolo) o şcoală foarte bună. Am plecat într-a zecea la clasa specială de fizică de la LER, dar am rămas cu nostalgia acelei clase cu colegi minunaţi, profesori tineri şi o atmosferă democratică. Colegul nostru Andrei Schwartz poate confirma tot ce am scris mai sus.

  • Gheorghe Filip commented on April 24, 2021 Reply

    Felicitari Juli,
    Frumoasa prezentarea si istoria sonetului. Mi-a placut.Am retrait in minte si in imagini, ca o derulare flash-back cinematografica multe din frumoasele momente ale tineretii zvapaiate de licean… Si daca bine iti amintesti, “colega” ta cu care ai rasfoit zeci de cataloage din arhiva liceului, pentru acea documentare, eram chiar eu.
    Multumesc si sper sa ne revedem sanatosi cu cat mai multi…

    • Andrea Ghiţă commented on April 24, 2021 Reply

      Dragă Gigi, văd că memoria îmi joacă feste! Mii de scuze! Cum de nu-mi mai aminteam că am stat în cuşculia de la arhive cu tine şi nu cu o colegă?!

  • Carmen Stoianov commented on April 22, 2021 Reply

    Text sensibil, rafinat şi doct totodată, îmbinând amintirile strecurate sub neaua florilor de liliac ce răspândesc miros de Villon (pentru google-iste: nu căutaţi la secţiunea poşete – deşi în text este una….. şi nici la parfumuri) şi cu date prin care explicarea istorică a propriilor amintiri devine joc prietenos.
    Nu cunoşteam sonetul în această formă, dar încep să duc tot mai abitir dorul de poezie, de coală atent împăturită, de caligrafii elegante, chiar şi de plicul în care pot fi strecurate crâmpeiele de viaţă ce se cer scoase din sertar, poşetă, amintire…..

  • Hava Oren commented on April 22, 2021 Reply

    Sonete?! Aha! Bineînțeles că le cunosc și eu, doar că la Arad se numeau „amintiri”. Dar că le mai păstrezi după 50 de ani e nemaipomenit! Asta poate face numai cineva care a trăit toată viața în același loc. Și totuși… La mama, într-o zaharniță ornamentală, se mai păstrează câteva dintre fotografiile minuscule, ca cele de pe tabloul de absolvire, pe care le-am pus pe amintiri.

    Voiam să-ți povestesc însă altceva legat de absolvirea liceului. Bineînțeles că am petrecut și noi pe o terasă pe malul Mureșului, apoi ne-am dus cu serenadele pe la profesori, am băut un păhărel aici, unul dincolo… În orele mici ale dimineții eram cu toții foarte bine dispuși și nu prea siguri pe picioare. La un moment dat m-am oprit. Dacă mai reușesc să expun principiul lui Le Chatelier fără să mă încurc, înseamnă că nu sunt chiar beată. „Dacă asupra unui sistem aflat în echilibru acționează o forță exterioară, echilibrul se modifică în așa fel încât influența forței exterioare să fie minimalizată.” Am reușit! Acest test îl aplic până în ziua de azi.

  • Marius Marin commented on April 21, 2021 Reply

    Foarte frumoase randuri.
    Felicitari Juli.
    cand am venit acum doi ani acasa si am revazut cativa colegi de liceu, am fost foarte impresionat.
    Pe unii nu i-am mai vazut de mult (sunt plecat din tara de 25 ani). Amintiri, amintiri, amintiri..
    Sper sa ne revedem cat mai cutrand in Romania

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *