Anii de când obişnuiesc să particip la concertele de la Haifa ale Orchestrei Filarmonice Israeliene se pierd în ultimele două decenii. An de an îmi înnoiesc abonamentul, după ce verific cu curiozitate şi cu o uşoară emoţie programul pe care îl primesc pe la sfârşitul primăverii de la birourile orchestrei din Tel Aviv. Înaintea anului pierdut, anul 2020, în care omenirea a trăit o traumă de tip nou, diferită de toate cele pe care le-a încercat în trecut, am trecut la un program redus, deoarece orchestra a hotărât să-şi schimbe ofertele pentru publicul din Haifa. Astfel am trecut la un program care include doar şapte concerte anuale. În realitate, dată fiind neputinţa de a mai susţine spectacole, în anul 2020 concertele au fost în parte pierdute. Abia de câtva timp încoace se încearcă o formă redusă de a oferi concerte, după ce ţara în care locuim pare să-şi fi câştigat nişte drepturi în lupta cu virusul inuman.

Locul meu de totdeauna este foarte aproape de scenă și fiind chiar în faţa orchestrei, am de fiecare dată un timp destul de lung, mai bine de două ceasuri, pentru a-i privi de aproape pe cei care stau în faţa mea, partida violoniştilor. Cu ei m-am “împrietenit”, pe ei îi observ de aproape, îi ascult şi trăiesc vizual, prin imaginea fiecăruia, experienţa lor de a fi pe scenă, perechi-perechi, fiecare având o anumită sarcină. Desigur că în decursul timpului instrumentiștii s-au mai schimbat, unii au mai întinerit, sau din contră, au devenit mai bătrâni. Am privit timp de mulţi ani acele tinere graţioase, care apăreau la fiecare parte concertantă, îmbrăcate de obicei în negru, afişând o eleganţă aproximativă, purtându-şi vioara şi câteodată o mică gentuţă, pe care o aşezau alături, pe podea.

Spre sfârşitul anilor ’90, sau la începutul anilor 2000, mi-e greu să fixez în timp această legătură realizată doar printr-un contact vizual, am băgat de seamă că la majoritatea concertelor de la Haifa, printre violonişti se afla o tânără înaltă şi slăbuţă, cu un păr lung şi blond care îi cădea pe umeri şi pe spate, cu faţa albă şi pomeţii de culoarea laptelui. Înfăţişarea aceasta îi dădea în ochii mei alura unei zâne coborâte printre cântăreţi, ca să-şi aducă contribuţia uşor feerică ansamblului de altfel atât de unitar al orchestrei. Această tânără, al cărui nume multă vreme nici nu l-am cunoscut, era prezentă aproape la fiecare concert de la Haifa. Până într-o bună zi, în care a încetat să mai apară. Şi astfel luni de zile, luni pe care astăzi nu le pot număra, încet, încet, am început s-o uit, astfel încât imaginea grupului de violonişti îmi era ţesută de prezenţa altor oameni, a altor fete în general, pentru că ele îmi atrăgeau mai curând ochiul. Bărbaţii violonişti pe care îi vedeam la Haifa aparţineau în majoritatea lor vârstei a treia.

După această perioadă, într-o bună zi, violonista cea blondă a reapărut pe scenă. Doar că ceva era schimbat în alura ei, o schimbare capilară semnificativă, şi văzând-o, am avut senzaţia unui obiect ascuţit care-mi trece prin suflet. Avea un fel de coafură cu părul scurt, aranjat uşor artificial, care m-a dus de-ndată cu gândul la o perucă. M-a trecut un fior, violonista mea cea blondă, mi-am spus, a fost cu siguranţă bolnavă. De ce m-am gândit în acest fel trist şi pesimist? Din nefericire am o experienţă prea apropiată, care mă face să bănuiesc ce s-a întâmplat. Am fost tristă şi am continuat să privesc, dar mai ales să ascult. În seara aceea m-am străduit ca glasul orchestrei, al instrumentiştilor, al dirijorului să mă absoarbă mai mult decât orice altă imagine pe care încercam s-o înţeleg în faţa ochilor; ochii erau închişi, iar urechile, ca nişte receptacule, primeau sunetele muzicii atât de acordate şi de impecabile.

Timpul a trecut cu sau fără violonista cea blondă, în fond formaţia orchestrei care soseşte la Haifa nu este întotdeauna aceeaşi. Dar între timp, datorită unei spectatoare pe care o cunoşteam de multă vreme, am aflat cine era violonista cea blondă. Doamna, originară din România, fusese prietenă cu mama ei, şi ea din România. Iar fratele, ce întâmplare, era şi el violoncelist al orchestrei.

Şi s-a nimerit odată să fiu eu la Tel Aviv, la un spectacol pe care orchestra îl dădea în amintirea lui Yossi Banay, șansonetistul israelian, cel care îmi aminteşte de cântăreţii francezi, interpreţi ai melodiilor tinereţii mele.

Pentru a căpăta o idee cine este Yossi Banay, iată două cântece de pe Youtube:

La acest spectacol, la marele auditoriu din Tel Aviv, deasupra scenei erau montate două ecrane mari. Deodată, pe unul dintre ele o văd pe violonista cea blondă cu părul pufuleţ şi simt cum mi se umple inima de bucurie. Nu era prima oară când aveam acest sentiment de bucurie, l-am mai avut şi când o mare prietenă de-a mea şi-a dat jos peruca şi pufuleţul mijea pe capul cel drag. Era cu mulţi ani în urmă.

Am avut senzația că mi se învârte pământul sub picioare şi am simţit dorinţa de a-i oferi ceva, o floare, orice, desigur o floare. Dar unde să găsesc o floare în plin concert? A venit pauza. Am fugit către magazinul de discuri, aflând de acolo că în spatele clădirii auditoriului există un magazin unde aş putea găsi ceea ce doream. Am fugit, am cumpărat ce am găsit, era un ghiveci cu flori, după care m-am repezit la intrarea actorilor, am scris câteva cuvinte pe o bucată ruptă din programul serii şi l-am predat paznicului, cerându-i să-l predea lui D. Lăsasem ca indiciu adresa mea de email. După acea dată ne-am întâlnit de câteva ori la Haifa. D. mi-a povestit despre ea, despre familia şi despre copiii ei. Apoi lucrurile au mers spre bine, şi aparent s-au liniştit. Din când în când o vedeam cântând la Haifa, împodobită din nou cu pletele blonde ca altă dată, în anii de demult; erau chiar pletele blonde ale violonistei mele.

Am schimbat câteva scrisori şi iată că în anul acesta, anul cel greu, cel nedorit, cel care a făcut atâtea victime printre cetăţenii lumii, printre israelieni, oamenii cu speranţele îndoite au încercat să facă faţă condiţiilor cu care ne-a confruntat virusul Coronei.

Aici în Israel, situaţia a permis o uşoară relaxare. Şi concertele care au lipsit atâta amar de vreme şi-au reluat timid cursul, orchestra a revenit la Haifa. În 9 martie am fost la primul concert, o versiune scurtată, adaptată noilor condiţii. Primele opt rânduri ale sălii rămân goale, un scaun se păstrează liber între doi ascultători. Cu toţii am venit bucurându-ne să avem parte de un nou început, chiar dacă de unul mascat. M-am aşezat în locul ales, de data acesta în mijlocul sălii şi mi-am îndreptat privirile către orchestră. Şi deodată, ce bucurie, o văd pe violonista mea cea blondă. Mă ridic şi încep să fug către ea, iar ea coboară de pe scenă către mine, ne întâlnim undeva printre rândurile goale şi ne îmbrăţişăm cu mâinile încolăcite. Ne-am bucurat să ne revedem. S

ă sperăm că totul va fi altfel şi că în curând normalizarea va fi din nou parte a vieţii noastre în anul 2021.

Veronica Rozenberg,

Haifa, aprilie 2021